Român-canadian, alpinist, cicloturist și blogger, Radu este mai presus de toate un pasionat al aventurii și călătoriei. Radu Păltineanu este primul român care a traversat cele două Americi pe bicicletă, din Alaska până în sudul Argentinei, pedalând 34.500 km.
Radu a fost săptămâna trecută la Chișinău, la invitația X-style. Îi mulțumim că a găsit timp să viziteze redacția noastră și că ne-a molipsit și pe noi cu spiritul său aventurier.
– Ai trăit mai mulți ani în Canada. Când ai ajuns acolo?
Sunt din Piatra Neamț și am părăsit orașul natal în 2004, la vârsta de 15 ani. Am emigrat cu părinții în Canada. Cu câțiva ani înainte de aceasta, tatăl meu vitreg fusese la muncă în Statele Unite. Atunci i-a plăcut foarte mult ideea aceasta de deschidere și posibilități din America de Nord și ulterior, m-au luat și pe mine ca să învăț la o universitate bună și prestigioasă. Ceea ce am și făcut până la urmă. Am ajuns la Universitatea McGill, o universitate de top din America de Nord. Cu toate acestea, în fiecare vară veneam în România, pentru că mă simțeam legat de această țară. Viața din România este ca o aventură. Îmi place să văd o societate în schimbare, o societate dinamică, iar societatea din Canada mi se părea puțin monotonă. Acolo totul funcționează corect, bine și nimic nu se schimbă. Poți avea un trai liniștit, dar nu poți să vezi o schimbare radicală. Mie îmi lipsea dinamica din România. În general, în Europa, chiar și în statele dezvoltate, cum ar fi Germania – vezi un dinamism mult mai mare. Dacă te duci în Berlin, se schimbă arhitectura și construcțiile de la un an la altul. E complet alt oraș.
Enlarge
– Când au început să-ți placă atât de mult călătoriile?
De mic îmi plăceau călătoriile. Adesea mergeam cu trenul la Bacău. Și mai convingeam și alți copii de la bloc să meargă cu mine, să vedem locuri noi. Bunica era de fapt complicele meu. Îmi dădea bani pentru „nași”. În România, când nu plătești biletul, dai bani la „nași” – așa le spuneam taxatorilor care luau șpagă. Asta era prin anii 1999-2000.
– Când călătoriile tale au trecut hotarele României?
În 2004, când absolvisem clasa a VIII-a și am susținut examenul de capacitate, ca să intru la liceu, am plecat în Canada. Acolo am absolvit liceul și universitatea. Am studiat ingineria software. Între timp, am fost inspirat să călătoresc de nașa mea care este unul dintre cei mai buni medici psihiatri din Australia. Ea m-a îndrumat să ies din zona mea de confort și să văd lumea. De aceea, la majorat, în anul 2008, mi-a cumpărat un bilet spre Australia și atunci m-a prins microbul călătoriilor. În 2009, aveam o pauză între colegiu și facultate și am făcut autostop prin Europa timp de șase luni. Am plecat din România spre Franța. Aveam un buget de vreo 400 de euro. Apoi m-am întors la facultate. În anul 2013, am traversat cu bicicleta o mare parte a Scandinaviei și Europei de Est (peste 2400 km) pentru a trage un semnal de alarmă în privința proiectului minier propus la Roșia Montană. Atunci nu eram singur. Eram cu alți doi amici: o fată din Chișinău și un băiat din Canada. Am făcut turul acesta ca protest, un protest mai mult pentru tine. Este ca și cum ai purta steagul cu tine. E ceva de suflet. În 2014, am plecat să fac autostopul în jurul Europei: prin Franța, Balcani și ulterior, spre Iran. Autostopul este ceva minunat, oamenii te iau cu mașina ca să le ții companie și să împarți cu ei povești de viață. În 2015, mi-am propus să traversez singur, pe bicicletă, cele două Americi. Astfel am ajuns să pedalez 34.500 de km în trei ani și trei luni.
– Ce călătorii sunt mai dificile: cele cu autostopul sau cele cu bicicleta?
Cred că e mai greu cu autostopul, că depinzi de alții. Cu bicicleta faci tu cât vrei și cât poți, și cât te ține. Ai mult mai mare autonomie. Acum nu aș mai vrea să fac autostopul. Vreau să explorez cu bicicleta diverse locuri ale lumii. Astfel te simți mult mai împlinit, pentru că faci ceva prin forțe proprii și e un pașaport bun pe care-l prezinți lumii. Nu poți să fii o persoană rea dacă mergi pe bicicletă. Nu-i așa?
– Unde ți s-au părut oamenii mai deschiși?
Deschiși la nivel emoțional și destupați, cum le zic, sunt cei din America Latină. Sunt foarte primitori, ospitalieri și sinceri. Mi se pare tare frumos. Aș putea zice același lucru și despre cei din Orientul Mijlociu, însă, am impresia că ospitalitatea celor din Orientul Mijlociu este mai mult din obligația de a oferi tot ce-i mai bun oaspeților.
– Cum a fost ziua din ajunul plecării tale în marea aventură de trei ani?
Era 4 august. Eram în Nordul Alaskăi. Punctul din care am început. Voiam să plec în acea zi, dar am amânat plecarea ca să-mi pun la punct mesajele pe rețelele de socializare, bicicleta, să-mi aranjez bagajele. În acea zi am stat într-un cort instalat lângă un hotel. O cameră era mult prea scumpă, iar eu aveam un buget redus. Intram în hotel doar ca să prind puțin Internet și să discut cu prietenii. Aveam mari emoții. Am pornit pe data de 5 august, dis-de-dimineață. Mă gândeam că voi călători nouă luni, însă, călătoria s-a lungit pentru trei ani și trei luni. Îmi aduc aminte că în prima zi am făcut 55 de km și mă gândeam că mai am 23.945 de km și după aia am luat-o ușor și mi-am spus: dacă mă gândesc că trebuie să fac tot numărul acela de km nu o să am nicio motivație și atunci trebuie să împart distanța, ca orice alt proiect, în bucăți mici.
– Ce ai luat cu tine?
Documentele, sacul de dormit, cortul, aparatul foto, bicicleta și cinci genți în care îmi păstram lucrurile. În zone izolate luam cu mine apă și mâncare, dar multe lucruri de care aveam nevoie le puteam cumpăra din orașele prin care treceam.
– Au fost momente când nu aveai ce mânca sau bea?
Au fost și de astea. Dar nu am făcut niciodată foamete. Câteodată, oamenii erau atât de treabă că dacă te vedeau pe bicicletă, se opreau să te întrebe dacă ești ok și dacă ai nevoie de ceva. La un moment dat cineva mi-a dat gem și pâine.
– Unde dormeai, îți spălai hainele?
De cele mai multe ori stăteam la oameni acasă, unde puteam și să-mi pun hainele la spălat. În timpul călătoriei, mi-am găsit foarte multe gazde prin serviciul de ospitalitate CouchSurfing. Contactam persoane din următorul oraș pe care urma să-l vizitez. Așa am cunoscut foarte multă lume.
– În toți acești trei ani cât ai stat departe de casă, ai fost foarte activ pe rețelele de socializare și pe blogul tău de călătorie. Când reușeai să scrii și să arăți fotografiile din aventura ta?
La început aveam cu mine calculatorul, dar s-a stricat și după asta foloseam doar telefonul. Tot ce apărea pe pagina mea de Facebook sau pe blog scriam de la telefon. Oriunde nu mă opream, căutam o priză și acces la Internet. De multe ori am găsit Wi-Fi și în locuri unde nici nu te așteptai.
– Cu ce dificultăți te-ai confruntat?
În SUA m-a prins iarna și a fost greu. Două luni de zile am traversat teritoriul SUA pe timp de iarnă. Am avut degerături la picioare, de gradul II. După care mă așteptau căldurile din America Centrală. Am ajuns la spital în Paraguay cu insolații. Treceam de la o extremă la alta. Cea mai insuportabilă a fost căldura. Prefer frigul. La frig ai cum să-l dregi, ai cum să intri la căldură, dar la căldură nu ai unde să fugi. Și căldura vine cu umiditate și aia e, de fapt, cea mai insuportabilă. O dată am fost prins de o furtună pe munte. Era o furtună de zăpadă cu trăsnete. Nu mă gândeam că există așa ceva. Am fost jefuit în Panama cu cuțitul și mi-au fost luate toate hainele pe care le aveam la mine. Am fost amenințat cu pistolul de niște puști și căutat la un hotel din Venezuela ca să mă jefuiască. Au fost cazuri neplăcute și mai stresante, dar momentele frumoase au prevalat.
– Ce loc ți-a plăcut cel mai mult?
Unul dintre locurile mele preferate rămâne Parcul Național Nahuel Huapi. Mi se pare că el poate fi comparat cu raiul. Natura este incredibilă. Cu mulți ani în urmă, acolo nu ajungeau decât șamanii inițiați. Și acum este greu să ajungi acolo. De aceea, nici nu prea găsești turiști. Nu e genul de Machu Picchu, unde te trezești că stai la coadă ca să-ți faci o poză.
Enlarge
– Au fost momente când ziceai că nu mai poți?
Nu a existat niciodată asta. Am intrat într-un ritm și era tot timpul adrenalina necunoscutului, că ajung într-un loc și nu știu ce se întâmplă, și nu știu pe cine voi întâlni. Exact asta și mă motiva mereu să continui. Iar dacă eram tare obosit, mă uitam la video-urile sau fotografiile lui Heinz Stücke, un german care a călătorit 50 de ani cu bicicleta și a văzut toate țările lumii. Atunci îmi ziceam: „Wow! Dacă el a putut, înseamnă că pot și eu”. Era o doză de inspirație.
Enlarge
– Ce ai învățat din toată această experiență?
Lecția omenirii este cea mai mare lecție. Oamenii sunt mai dispuși să te ajute decât crezi tu. Până la urmă, am realizat toată chestia asta cu ajutorul celor mulți care mi-au donat pe site și celor care și-au deschis ușile caselor și m-au primit la ei și m-au ajutat. Nu m-am gândit până acum că lumea e chiar așa. Am călătorit mult și înainte, dar tot rămâi surprins că până la urmă este atât de multă lume care vrea să te ajute fără să aștepte ceva în schimb.
– Cum au fost ultimii km parcurși până la Ushuai, acolo unde se încheia marea aventură?
Când am ajuns la Ushuaui, am început să plâng. Nu-mi venea să cred că acest loc totuși există. Totul a durat atât de mult timp, încât am început să consider că e un loc mitic. Eram fericit că am reușit să fac ceea ce mi-am propus. Dacă aș întoarce timpul, aș face exact la fel. Nu regret nimic. A fost genial.
– Cum te-au schimbat acești trei ani de aventură, departe de casă, departe de rude și prieteni?
Acum am o perspectivă mai largă asupra lumii. Îmi cunosc mult mai bine punctele slabe. Când ești singur, nu poți să dai vina pe nimeni. Începi să te cunoști pe tine puțin câte puțin. Îmi plăcea să fiu mult timp singur, dar venea și momentul când trebuia să nu mai fiu Radu singuraticul, dar Radu din comunitate. Trebuie să interacționezi cu oamenii și să ai o relație. Să simți și să trăiești lucrurile simple sau care ni se par simple. Sunt multe persoane care călătoresc toată viața singuri, dar cred că ei suferă, până la urmă. Pentru că nu poți să te bucuri de viață dacă nu ai și lucrurile astea mărunte și o relație. Nu suntem făcuți să stăm singuri.
Radu Păltineanu vrea să facă un film documentar cu toate înregistrările video pe care le-a făcut de-a lungul călătoriei sale care a durat trei ani și trei luni. Totodată, el visează să scrie o carte despre experiența celor peste 34 de mii de km parcurși cu bicicleta. Tânărul promite să fie sincer și să-și dezgolească toate fricile și trăirile. Aventura lu Radu nu se încheie aici, nu va trece mult timp și vom auzi că el se pregătește pentru o nouă expediție și o nouă provocare care îi sparge orice limită impusă de societate.
