Am fost mereu fascinată de Chișinău. Poate pentru că nu m-am născut aici, nici măcar la facultate n-am venit la capitală. Dar în mintea mea de adolescentă Chișinăul era inima bătândă a țării, creierul ei plin de impulsuri electrice. Am ajuns să locuiesc aici abia după facultate și m-am îndrăgostit fără scăpare. Spiritul Chișinăului e românesc și rusesc în același timp, în centrul vechi, de la Ștefan în sus, te simți ca în sat, iar în sectoarele cu blocuri lungane – ca într-un retro-viitor fantastic. Chișinăul era, la fel ca mine, un amestec de culturi, limbi și idei, de multe ori contradictorii, strânse bine între încheieturile tensionate ale unui organism în creștere.
Dar, și atunci și acum, văd cum acest oraș este împărțit fix în două, cu un cuțit invizibil, ca un măr pe jumătate stricat, pe care ți-e milă să-l arunci la gunoi. Există Chișinăul dinăuntru și cel din afară, două lumi diferite, dacă nu opuse chiar, ca jocul în care podeaua clasei era lava, iar noi, copii de clasa a patra, trebuia să sărim doar pe scaune și bănci, ca să nu atingem focul imaginar de sub picioarele noastre.
Chișinăul dinăuntru este iubit. Interiorul caselor, birourilor, restaurantelor. Muncim neîntrerupt ca să facem aceste locuri mai frumoase, mai bune. Îmbrăcăm pereții cu covoare și orhidei, ferestrele cu perdele și punem căldură în podea. În restaurantele din oraș, până să vezi ce-i în farfurie, deja stai cu gura căscată la cât de „frumos” e decorul. Înăuntrul e al nostru, drag, înauntru se investește, iar dacă se poate, pântecele confortabil al înăuntrului trebuie extins și cu balcon sau o pristroikă ingenioasă, chiar dacă ilegală.
Dar cum pășești cu un picior afară din acest spațiu sacru, chiar și până în scara blocului, găsești upside-down-ul – afară. Chișinăul de afară, cel al tuturor și al nimănui, rămâne dărâmat și abandonat, menținut în viață de un firicel subțire de bani publici care se strecoară la destinație prin mâinile lacome ale celor care-i gestionează. Drumurile sunt pline de cratere, trotuarele au fost înghițite de șosele, parcurile sunt tot mai neîncăpătoare. Piețele rămân neamenajate, de parcă satul moldovenesc, plin doldora cu de toate, a venit burdușit la Chișinău și a explodat cu brânză și perje prin cartiere. Afară e ostilul, străinul, poluatul, locul în care nu vrei să stai prea mult, spațiul pe care vrei să-l parcurgi cât mai repede, ca să ajungi de la un înăuntru la altul.
De când cu pandemia și transportul public a devenit un loc vrăjmaș, un câmp de luptă pentru siguranța ta. Foarte mulți dintre prietenii mei, care mergeau romantic măcar cu troleibuzul, și-au cumpărat mașini. Și îi înțeleg – au un înăuntru călduț și bine mirositor, prin care stau blocați chiar ore întregi uneori. Tot mai bine decât câteva minute afară.
Mai sunt și excepții, desigur. Nebuni zâmbitori pe bicicletă, surzi la claxoanele supărate ale șoferilor, sau tanti optimiste fără leac, care plantează trandafiri în curțile comune sau țigăncușe prin ochiurile apărute în trotuare.
Dar aceste mici sclipiri nu sunt nici pe departe suficiente ca să contopim cele două Chișinăuri și să începem să le iubim egal, să ne pese despre afară așa cum ne pasă de înăuntru. Așa că în loc să ne urcăm pe biciclete, să cumpărăm covoare la mâna a doua și să reparăm trotuarul sau să plantăm un copac în curte, ne uităm la singurul loc din Chișinăul de afară pe care încă n-am reușit să-l cotropim, facem o poză pentru Instagram și punem hashtag-ul #cecer.
