Pe pantalonii negri lipiți de corp stă așternut un strat alb ce mă face să cred că e noiembrie, nu aprilie. În încălțămintea mea răsună în continuu un fleșcăit, deși nu ar trebui, ghetele sunt waterproof. Un plasture încearcă să-și facă loc după ce s-a desprins de degetul mic al piciorului stâng. Încerc să-mi strâng părul, care îmi vine în ochi, dar mai întâi îl strâng în mână și las în urmă să curgă apa. Sper că așa mi se va ușura mersul, dar după zece zile e din ce în ce mai greu.
Acest eseu s-a născut în cadrul Școlii de Scris de Moldova.org, ediția III
Scot telefonul de sub straturile hainelor îngreunate de apă. Șterg cu mâneca ecranul aburit și umed, dar fără folos. Deschid una dintre aplicații și privesc cu ochi mari harta și strig: „Încă 8 km?”. De parcă așteptam ca cineva să-mi spună: „Nu, nu, au rămas mai puțini”. În jur se aud doar stropii de ploaie care bat strada, acoperișurile și bicicletele uitate în ogradă. Probabil toți s-au ascuns de ploaie sau și-au început siesta.
„Încă 8 km.” Pare puțin, dacă compar cu ceilalți parcurși până acum. Pare mult, dacă mă gândesc că nu-mi mai simt tălpile. Fiecare pas mă apropie de un urlet, fiecare contact al tălpii cu solul scoate din interiorul meu un oftat intens. Inspir, expir, poate așa scap de gândul „nu mai pot”. „Nu mai pot” răsună ca o mantră în capul meu.
Deblochez telefonul, o sun pe mama, cu siguranță o să mă jelească sau cel puțin o să-mi povestească ceva interesant și o să scap de această realitate dureroasă.
– Mergi prin ploaie? Și nu mi-ai spus că îți dădeam o pelerină de ploaie, o am încă de când lucram în Cehia la grădină. Mai ții minte când lucram la strâns mazărea prin ploaie?
Ignor întrebarea ei și o asigur că am pelerină, una din magazinele specializate, dar nu a rezistat la atâtea tone de apă.
– Cât ai mers până acum?
– Aproape 200 km.
– Doamne ferește, da` nu mă pornesc… Pe mine ș-așa mă dor picioarele, am făcut curat înainte de Paști. D-apoi atâta să mergi, oftează mama.
Cuvintele ei îmi răsună ca un ecou: mă dor picioarele.
– Da` îți plătește cineva pentru asta?
– Ei mamă, asta eu plătesc, așa îmi petrec vacanțele. Uite ce frumos e aici.
Mama râde cu poftă.
– Da` și dealuri prin Moldova nu-s? Chiar și-n jurul satului câte sunt?
Știu foarte bine fiecare deal din sat, încă din copilărie. Mai la deal de traseul național e câmpul doi, acolo sunt cele mai puține, dar lungi rânduri de păpușoi. Dacă cobori în vale de la spital, găsești sotcile noastre. Ca să nu mă rătăcesc până acolo, mama îmi desena harta pe o foaie ruptă din caietul de matematică. Marca spitalul, drumul, fântâna și râpa prin care curgea un pârâiaș, iar de-a lungul râpei găseam pământul arendat de mama – sotcile. Mai știam dealurile din satele și raioanele vecine, le cutreieram cu mama ca să facem bani de cheltuială.
Uite așa într-o primăvară m-am trezit pe un deal din satul vecin. Literalmente m-am trezit, odată cu răsăritul, nici nu am apucat să înțeleg cum am ajuns acolo. Aveam o normă de pământ pe care am sădit chiperi. M-am bucurat că partea mea era aproape de copaci. Am prășit toată vara, abia mai târziu am înțeles că chiperilor nu le plac umbra așa cum îmi place mie. Norma mea era alături de-a mamei, ne ajutam reciproc la toate etapele de îngrijire a chiperilor. Când au prins un galben, am început culesul. Umpleam sacii de 20 kg, îi luam în spate și-i duceam la o mașină, unde-i vindeam cu 50 de bani pe kilogram.
Păcat că nu aveam un ceas electronic care să ne numere pașii, din primăvară până în toamnă. Cu siguranță eu cu mama băteam recorduri. Nu eram specialistă doar în creșterea chiperilor, mai culegeam cireșe, prune, piersici sau aveam grijă de vii. Ah da, mama mi-a amintit că peste hotarele țării am sădit, îngrijit, cules și împachetat legume pentru magazinele mari.
Pământul era martorul nenumăratelor revolte organizate mamei în fiecare zi.
– M-ai boșit atâta. Și pentru cei vii, și pentru cei morți, spunea ea râzând.
Curgeau lacrimile pe obraji, vărsam frustrarea mea pe ea. Cât de nedrept era să mă chinui prin ploaie, prin soare, la distanțe lungi de casă și cu greutăți în spate.
Firea mea rebelă o certa pe mama, pe bunica, pe străbunica și nu voiam să fiu ca ele. Nu voiam să simt durerea de spate de la greutăți. Nu voiam să simt durerea de picioare de la distanțe lungi. Nu voiam să mă chinui prin ploaie sau soare. Mama încerca să mă liniștească povestindu-și experiențele din copilărie cu mama ei, istorii la fel de nedrepte. Mărturisirile mamei erau unse cu umor. Așa că printre lacrimi, pe fața mea apărea câte un zâmbet, ca semn de resemnare. În fiecare an îmi promiteam: „Când o să cresc mare, o să-mi cumpăr o mașină”. Mi-am cumpărat, în schimb, un rucsac cu care am pornit pe dealurile lumii.
Ritualul experimentat an de an pe dealurile satului meu avea un scop bine definit, într-un interval scurt de timp puteam să văd rezultatul efortului depus. Acel ritual s-a fixat în cea mai mică particulă din corp și în fiecare an îmi cere să-l pun în practică. Astfel, am găsit o variantă mai modernă a acestui ritual – drumețiile. Parcurg distanțe lungi pe jos, cu rucsacul în spate, transformând durerea într-un hobby.
Azi îmi trăiesc vacanța în durere: de spate, de picioare, prin ploaie. E o durere aleasă de mine, e o durere trăită din dorință, nu de nevoie. E o durere la care oricând pot să renunț. Încă mai am luxul să spun „nu mai pot”.
– Mam’, am impresia că nu mai ajung la cazare, tare greu azi. Nu mai pot.
– Ei, nu mai poți, bea oleacă de apă și dă-i bătaie mai departe.
Scris de Rodica Caimac
Editat de Natalia Graur
