Văd ușa de metal verde pe care am mai văzut-o de sute de ori când treceam pe lângă cămin. Acolo, în dosul casei, era Poliția pentru zona noastră de la Ciocana. Ușa rece cu miros de mucegai, care a văzut la viața ei tot felul de alcoolici și antisociali, a ajuns să ne vadă pe mama și pe mine intrând tiptil și neîncrezători. Secția de poliție semăna mai mult cu un apartament într-o stare deplorabilă, decât cu o instituție care trebuia să te apere.
După vreo 15 minute de așteptare într-un hol plin de fum proaspăt de țigară și miros de sudoare, am fost chemați să intrăm în cabinetul unui polițist tânăr, care părea că nu de mult a ieșit de pe băncile universității. Avea mustăți de muschetar și șapcă de miliționer sovietic. La cât de tare îmi doream să fiu acolo, i-am uitat numele odată și pentru totdeauna imediat ce ni l-a spus.
Domnul inspector ținea o cuvântare despre autosesizare. Cică „am privit Pro-TV și am văzut că s-a întâmplat, și iată că noi, fiind polițiști de sector, ne-am autosesizat”. Eu, până la vizita la poliție, habar nu aveam că există un astfel de cuvânt, cu „auto” și „sesizare”. Polițistul a scos o foaie A4 albă ca zăpada și un toc ros puțin la capăt.
– Domnule Florea, vă rugăm să scrieți așa cum a fost.
Mda, așa cum a fost ziceți, bine… Scrisoare de lămurire către Poliția sectorului Ciocana.
Data: nu țin minte, pentru că memoria s-a asigurat să uit și data, și anotimpul.
Lecția de geografie a luat sfârșit; era unul dintre obiectele care chiar îmi plăcea și manifestam un interes sincer. Am ieșit ultimul din cabinetul plin de hărți politice și miros de cretă. Urma să merg la lecția de fizică spre următorul cabinet.
În calea mea veneau accelerat doi băieți de două ori mai zdraveni ca mine. Erau din clasa paralelă, de dansatori. Primul, cu un semizâmbet pe buze, mă lovește dur cu umărul său mășcat de buhai, tamponând violent umărul meu. Eu instant ripostez cu un urlet: „Ce, te-ai a*uit?”
Simt karma instant. Obrazul meu, rece ca gheața, începe să ardă, după palma primită în cap. Era prima palmă primită vreodată de la cineva străin, după una primită în trecut de la mama pentru „bună purtare”.
Urmează și palma de la partenerul său, care dă dovadă de implicare și începe să-mi dea palme cu note de cai verzi pe pereți ori constelații. Timpul curgea așa de încet; în acel moment credeam că am dispărut și privesc această scenă de sus, exact cum fac acum dronele ucrainene de asalt în câmpul de luptă. Reușesc să-l apuc pe un buhai și să-i proiectez un genunchi în piept, dar asta nu îmi salvează situația. Din ce țin minte, am primit încă vreo patru palme și am reușit să evadez într-o parte, sub rânjetele celor doi și privirile celor din hol.
Fața îmi ardea, am apucat cu ambele mâini obrajii și încercam să văd dacă am pe față vreun lichid ce seamănă a sânge sau dacă am vânătăi, sau să aflu ce dracu’ s-a întâmplat în acele cinci minute. Am intrat în baia puturoasă și m-am spălat cu apă rece. Eram roșu pe obraji și umilit în suflet. Lecția de (agresiune) fizică a avut loc în avans pentru mine.
După regulile cartierului, trebuia să merg cu cineva mai mare decât mine și cu mai multă autoritate să rezolvăm situația, să-mi recuperez onoarea. Singurul pe care l-am găsit acasă era Ruslan. I-am lămurit situația: trebuia să mergem la școală și să organizăm așa-numita „strelcă”, un fel de întâlnire din cultura pușcăriașă la care se rezolvă conflictele iscate în cartier. Dar doar gândul că va trebui să trec din nou prin rezolvarea acestui conflict m-a făcut să abandonez ideea de a merge și a mă lămuri cu cei care mi-au lăsat obrajii roșii și sufletul terfelit.
Nu eram copilul care împărtășea detalii cu părinții; puteam să fiu întrebat cum e la școală și să le răspund pe scurt cum stau lucrurile: cât trebuie de dat pentru fondul școlii sau când e adunarea de părinți. În rest, părinții mei nu prea știau ce se întâmplă în cele patru etaje de beton armat. Dacă telefonul suna în momentul când ne așezam să luăm masa, putea să sune doar un om și această regulă mistică funcționa mereu, fără greș. Suna Violeta, prietena mamei și profesoară de istorie în școala la care învățam. După ce mama a zis de vreo două ori „Doamne ferește!” deja intuiam că s-a auzit prin școală că poate m-au bătut sau cine știe cine a adus vestea la urechea Violetei. Dar, după ce s-a menționat „Pro-TV?!”, la mine în cap s-au unit vreo patru fire lipsite de izolație care tot făceau scurtcircuite ce strigau DE CE?
În povestea celor doi buhai care m-au agresat apare un al treilea, cel care filma după colț. Ca să filmezi în anul 2007 trebuia să ai un telefon performant cu funcție video; să te pregătești bine, pentru că camera nu avea rapiditate să filmeze instant un eveniment. Era o capcană. Iar eu am fost ales prada.
Filmulețul a fost plasat pe cel mai popular site de piraterie la acele vremuri, torrentsmd, de unde descărcam muzică electronică trance și filme, dar uneori se strecurau și fișiere virale de interes public, cum ar fi temele pentru BAC sau videouri amuzante din Chișinău. Cine a încărcat acel video pe torrents – nici până azi nu știu. Dar știu că bătaia cu mine s-a văzut pe fiecare telefon din școală și a fost prima știre la cea mai popular buletin din țară. Eu n-am văzut videoul niciodată. Știrea sau reportajul – la fel, nu le-am văzut și nu cred că am destule mațe ca să le pot vedea nici acum.
Am decis să nu merg la școală o săptămână. Aveam nevoie de timp, ca să mă recuperez de la gândurile care mi se tot învârteau în cap. Toți vor arăta cu degetul spre mine și vor șușoti pe la spate: „Iată-l pe acela care a mâncat bătaie”, „cel care nu a putut merge să se războiască ”, „cel care e un fricos”.
Pauza de stat acasă mi-a fost întreruptă de un nou force majeure, cel puțin la fel de traumatizant. Băieții de la Pro-TV au decis să dezvolte această minunată istorie, prin care și-au propus să distrugă psihicul copiilor. Am fost anunțat că vor veni la școală și că e obligatoriu să vin în uniformă. Mi-am pus cravata roșie, pe care tata o împrumuta să meargă la nunți, costumul de mire Lucinschi style, mi-am lustruit pantofii cu forma botului ca la Aladin și am mers să dau interviu, primul din viață.
Pășind pragul școlii, mi-am pus masca de everything is fine și, cu fața din meme-ul „Harold care își ascunde durerea”, am intrat în cabinetul directorului școlii. Directorul, cu masca lui de om bun, m-a salutat și mi-a zis să vorbesc frumos, cum m-a învățat la limba română. Interviul a fost grețos. Am relatat că totul a fost „o joacă ca între băieți”, „se mai întâmplă”, „o să ne împrietenim”.
Voiam mai repede să șterg Pro-TV din ochii și viața mea și să am timp pentru următorii zeci de ani să refulez acest eveniment și să neg impactul pe care-l va avea în viața mea.
Au urmat anii de liceu cu absențe la toate obiectele, în care fiecare hi-hi, ha-ha pe holul școlii îmi oferea siguranța certă că râd de mine, momente neplăcute când dădeam ochii cu „cei doi” prin școală, care mă salutau cu umilitorul „noroc, Pro-TV!”. Relația mea cu orice obiectiv de filmat sau fotografiat s-a transformat în fobie acută; practic nu am fotografii din acea perioadă. Evenimentul s-a consumat în câteva săptămâni, iar eu l-am trăit ani. În anii de liceu am mers la box și am așteptat momentul răzbunării, care așa și nu a mai avut loc. Mă bucur că nu a avut loc. Acum îmi dau seama că ar fi fost mai necesar să merg la un psiholog decât la box.
Deși uneori am senzația că am trecut peste acel moment, în mine mai trăiesc aceste întrebări care nu-mi dau pace.
De ce eu?
De ce nu a fost cerută permisiunea părinților pentru reportaj?
De ce poliția s-a autosesizat, dar psihologul școlar nu?
Încă nu am răspunsuri.
Autor: Alexandru Florea.
Acest eseu a participat la Subiectiv 2024.
