Îmi amintesc fascinația și confuzia de când am văzut prima dată Apartamentul Deschis. Eram la liceu și până atunci, nu auzisem de artă contemporană, nu-mi pusesem problema a ceea ce înseamnă spațiu public.
Am crescut în Chișinău și l-am văzut schimbându-se. Când eram mică, Chișinăul era cartierul și parcurile dintre blocuri, înlocuite de alte blocuri între timp, troleibuzul 25, liceul, Piața Centrală. Mama mă ducea uneori la teatru de păpuși și la concerte la Palatul Național, unde mai primea invitații. Uneori mergeam la muzee, cel Etnografic era preferatul meu pentru că avea fosila de mamut, satul bunicilor pe hartă și obiecte din copilăria mamei.
Primele interacțiuni independente cu spațiul cultural au fost cu bibliotecile. Apoi, la liceu începusem să văd că literatura e mai mult decât cea din manual datorită profesorului de română și cenaclurilor la care mergeam, însă arta mi se părea tot cea din muzee. Arta era ceva decorativ, comod, care mă făcea să reflectez la „transcendență”, nu să-mi pun întrebări despre lumea de azi.
Apartamentul Deschis însă era un spațiu artistic viu: găzduia expoziții cum nu mai văzusem, concerte, dezbateri, seri de poezie contemporană, proiecții de film, avea voluntari europeni care lucrau acolo sau care veneau la evenimente. Iar „viu” nu e o figură de stil: în muzee vedeam fosile, obiecte de patrimoniu sau artă pictată preponderent de artiști morți, la concertele de la Palatul Național sau alte săli exista distanța dintre public și vedete, la televizor la fel. În plus, concertele, emisiunile erau multe de folclor, pe care îl simțeam din altă epocă decât a mea, a unui copil, apoi a unei adolescente care încerca să înțeleagă lumea în care trăiește.
Ca majoritatea prietenilor mei din liceu, umblam prin clădiri abandonate, pe acoperișuri și poduri dezafectate în căutarea unui altfel de Chișinău. Acest Chișinău altfel, această senzație de libertate am trăit-o la Apartamentul Deschis. Doar că de data asta, nu era ceva clandestin. Îmi amintesc seri cu compot și stat la povești până târziu în noapte, discuții despre artă, despre viața în alte țări și orașe, despre câte lucruri poți face în lumea asta. Poate ăsta e cel mai important lucru pe care mi l-a dat acest spațiu: ideea de posibilitate.
Era posibil să existe spații publice în oraș în care să fie loc pentru astfel de artă și discuții, cu acces gratuit pentru public, la care fiecare putea să participe și să contribuie. Era posibil să termini liceul și să nu știi ce vrei, deci în loc să faci alegi o facultate sau o carieră, poți să faci voluntariat și să te cunoști mai bine. Era posibil să faci artă pornind de la întrebările tale, de la lucrurile care te preocupă, nu doar de la idei abstracte. Să experimentezi, să interacționezi altfel cu oamenii și cu orașul, să puneți împreună întrebări.
Îmi amintesc confuzia pe care am simțit-o când am văzut prima dată Iedera – grădina de plastic a Dianei Arosio. Diana a început prin a aduna peturi din oraș și a le lega împreună în jurul apartamentului, devenind tot mai multe pe măsură ce le găsea prin parc sau prin oraș, apoi îi aduceau și alții. Am început să-i pun întrebări, să văd cum se transformă spațiul, să vorbesc și cu alți oameni despre asta. Era asta artă? Dacă da, era posibil ca arta să nu mai aibă o interpretare corectă pe care trebuie s-o găsesc, să fie în schimb un proces de interacționare cu spațiul, cu oamenii, cu gunoiul chiar?
Dacă ăsta a fost impactul apariției Apartamentului asupra mea ca adolescentă și a altor tineri, ce mesaj transmite demolarea lui? Despre ce posibilități vorbește asta? Evident, mesajul homofob al primarului e dezgustător și sper să fie tras la răspundere pentru asta. La fel și cel despre construcția unui spațiu public cu acces pentru toată lumea, deși acest spațiu exista deja.
În 2009, Chișinăul avea spațiu, fizic și simbolic, pentru ideile lui Ștefan Rusu și Vladimir Us, precum și a atâtor alți artiști, sociologi, urbaniști, lucrători culturali, oameni interesați de artă, comunitate, spațiu public. Astăzi mi se pare ironic că Ștefan Rusu a creat apartamentul și cu ideea de a aduce în spațiu public practica expoziiților de apartament din perioada regimului totalitar, în care era expusă arta „neoficială” sau underground. Îl vedeam ca pe un gest optimist – acum avem libertatea să scoatem undergroundul în spațiul public. Acum însă trimitem arta incomodă puterii înapoi în apartamente? În novostroicile care înlocuiesc spațiul public?
M-am săturat de discursurile despre valori europene, participare publică, spirit civic în timp ce spațiile și oamenii care se preocupă de ele sunt împinși tot mai mult la periferie. Sunt scoși din Muzeul Zemstvei, de la Casa Presei, acum și din Apartamentul Deschis. Ne arată că oricând există posibilitatea să vină peste noapte cu buldozerul și să radă tot ce nu e cum au chef. Toată munca de ani a unor oameni, comunități. Iar tinerii din Chișinău au libertatea să devină consumatori, clienți ai orașului, în care zonele verzi dintre blocuri devin noi blocuri, parcurile devin cafenele în aer liber, spațiile culturale sunt distruse. Tot ce nu-i convine regimului redevine clandestin, ca ruinele din adolescența mea. Cine și ce o să construiască pe aceste ruine?
Autoare: Natalia Graur
