„Înainte de a intra în casa Dnei Raisa, Dna. Tintiuc (medicul echipei „Aripile Speranței”, Orhei) ne-a prevenit: „Stadiul cancerului aici e atât de avansat, încât s-a ajuns la putrefacție. Mirosul este particular”. Eu cu Anastasia am zis „Okay, mulțumim de avertizare” și am pătruns în apartament”, povestește Cristina Sârbu, Fundraiser, SMM&Comm. Manager, în cadrul Hospices of Hope, o organizație caritabilă în Moldova. Împreună cu fotografa Anastasia Vârlan, acestea au acompaniat echipa multidisciplinară care prestează servicii de îngrijire paliativă în regiunea Orhei. Ei au vizitat patru pacienți care beneficiază gratuit de servicii de îngrijire paliativă în regiune.
Mai jos puteți citi impresiile Cristinei în urma vizitei la Dna. Raisa, o femeie care suferă de cancer cervical, stadiul IV:
„Apartamentul are mai multe odăi, toate aranjate. În hol e un pic întuneric deoarece lumina intră doar din dormitoare. Am început să simțim mirosul de la intrare. Ceva care nu poate fi descris exact. Un miros împungător, aproape acid, de descompunere. Primul impuls este de a ne întoarce și ieși din apartament, dar știm cu toții că nu putem face acest lucru.
Intrăm în odaia pacientei. Dna. Raisa, care ne-a și deschis ușa, acum stă întinsă pe canapeaua care e și pat. Stă întinsă pe câteva plapume și o „pelincuță”, de aia impermeabilă, pentru a proteja patul. I se citește durerea în încordarea mușchilor feței.
Odaia e practic goală. Este doar canapeaua unde stă Dna. Raisa, încă o canapea, un scaun. Lumina zilei pătrunde prin geam.
Ne uităm mai atent la Dna. Raisa. Probabil că are între 50 și 60 de ani, dar n-o putem zice cu certitudine. Boala îmbătrânește. Este micuță. Nu pare să fi fost vreodată „mare” în viața ei, dar și pare a fi pierdut din greutate subit, în ultima perioadă. Părul e tuns scurt, nevopsit. Ochii-i sunt clari. Te uiți în ei și înțelegi că ea știe și înțelege mult mai multe decât pare.
Pare determinată. Indiferent de poziția în care o găsim, pare puternică. Uitându-mă la ea, mi se asociază cu o profesoară, una dintre alea la care-ți place să mergi la lecții.
Dr. Tintiuc și Dna. Olga – Asistenta Medicală, o iau ușor la întrebări: cum se simte, cum merge boala, cum are grijă să nu devină totul mai rău… Descoperim că are cancer cervical, stadiul IV.Organele genitale au dispărut mâncate de boală. Nu se simte bine să vorbească despre asta, dar se impune. A fost în program mult timp și știe cum funcționează. Știe că trebuie să vorbească.
Durerea pe care o simte este mare. Ar trebui s-o țină sub control cu niște tramadol, dar nu vrea. Atunci când simte că nu mai poate, ia niște pastile Voltaren și durerea scade. Dar nu dispare. Niciodată. Cu tot cu pastilele, e la un 3 din 10. Dar ea suportă.
Dna. Olga îi măsoară presiunea sangvină. După ce au terminat cu acest control de bază, Dr. Tintiuc o roagă să vadă care e situația. Acea aparență de femeie determinată și puternică dispare, masca se face țăndări cât Dna. Raisa își scoate încet pantalonii și lenjeria, arătând pentru prima oară că ne-a văzut și pe Anastasia și cu mine. Își scoate încet hainele, scuzându-se în continuu pentru ce urmează să vedem. Și acum vedem și noi ceea despre ce ne vorbea Dr. Tintiuc înainte să intrăm în apartament. Acolo unde erau cândva organele genitale, acum e o masă. Umflată. Galbenă la culoare. Nu mai nimic asemănător cu ce ar fi trebuit să fie.
Cancerul a mâncat-o, crescând din interior spre exterior, anihilând orice urmă de organe genitale feminine.
Când îmi amintesc de momentele alea, nu mai știu exact ce s-a întâmplat. Văd totul ca prin ceață. Știu ca Dr. Tintiuc și Dna. Olga verificau starea necrozei. Știu că mirosul ăla mă distrugea. Știu că nu puteam să înghit. Știu că mi-am pus mâna pe umărul Anastasiei, că încercam să-i dau de înțeles că totul o să fie okay. Dar știu și că îmi tremurau mâinile.
Dna. Raisa se îmbracă, iar Dr. Tintiuc îi zice într-un ton de reasigurare că acum e mult mai bine decât ultima oară când a vizitat-o, dar îi zice și că ar trebui să ia Tramadol pentru a controla durerea, pentru că pastilele pe care le ia acum îi scot durerea, dar și impiedică rănilor să se cicatrizeze. Dna. Raisa înțelege foarte bine ce i se zice. În ochi îi vedem iarăși determinarea și acea putere pe care o observasem la sosirea noastră. Și observăm și încăpăținare. La întrebarea „De ce nu luați Tramadol?” ea răspunde simplu: „Am să încep să iau Tramadol ș-am să zdohnesc pe Tramadol”.
Puțin dupa asta am sosit din apartament. Mirosul m-a persecutat ore întregi. Îl simțeam în nări, în haine, în păr, în piele. Îl mai simt și acum.
Vizita la Dna. Raisa a fost probabil una dintre cele mai grele la care am fost. La început credeam că era așa din cauza „factorilor” fizici: mirosul, faptul de a vedea clar, vivid, efectele bolii asupra cuiva. Dar, mai târziu, mi-am dat seama că nu era asta „problema”.
Vizita la Dna. Raisa mi-a trezit frica. Frica aia ascunsă, pe care fiecare o are, dar pe care fiecare o ignoră. Cancerul genital, indiferent că e la femei sau la bărbați, este diferit de toate celelalte tipuri de cancer. Este mult mai sensibil. El înlătură organele care definesc mai mult decât orice altceva identitatea noastră. Îți fură o parte din acel „EU”, psihologic. Te aduce la a nu te mai simți un întreg, ci mai mult o umbră a ce ești.
Cel de-al doilea factor a fost să aud cum Dna. raisa își cerea scuze pentru faptul că se dezbracă de față cu noi. Fiind des vizitată de medici, mă așteptam ca senzația aceea de rușine să fi dispărut deja. Însă aici nu a fost cazul. Ba din contra, am avut impresia că acea senzație a devenit și mai accentuată după boală. Probabil din cauza, că atunci când ni se ia „normalitatea”, încercăm și mai mult să ne ținem de acele lucruri micuțe, microscopice, dar care ne fac să ni se pară tot „normal”, totul „okay”. Doar așa reușim să nu ne fărămițăm.
Și, într-un final, stoicismul Dnei. Raisa. Ea a decis să suporte durerea fizică, fără a lua acele medicamente care la sigur i-ar fi făcut viața mai ușoară. Și asta din cauza la ce înseamnă acele medicamente: moarte. A lua Tramadolul pentru ea reprezintă recunoașterea faptului că nu mai e nimic de făcut, un soi de a ridica steag alb bolii, un steag pe care ea încă nu-i gata să-l arate nimănui și cu care va lupta, probabil până la sfârșit.”
