Când corpul nu mai are „urechi” să asculte, cei apropiați o fac pentru tine
„Parkinson a șters tot ce era bunicul, iar bunica se pierdea de durere”
Parkinson este ca un vecin care s-a mutat recent în blocul tău. La început aproape că nu-l observi. Mai uită uneori o lumină sau ușa blocului deschisă, apoi te inundă, își cere scuze, dar gafele și prezența lui se fac tot mai simțite. Ai vrea să te izolezi de el, să nu-l mai vezi, dar scara blocului pare tot mai neîncăpătoare…
În Republica Moldova sunt 4700 sau totuși 8000 de persoane cu boala Parkinson? Este o întrebare la care nu știu să răspundă statisticile oficiale ale Ministerului Sănătății. Cu toate acestea, Parkinson este boala care îi face pe oameni să simtă cât de neputincioși sunt să-și controleze mișcările, apoi și vorbirea, iar pilonii pe care începe să se construiască viața pacienților sunt persoanele cele mai apropiate. Anume ei sunt cei care dau semnalul de alarmă. Cei care se trezesc la miez de noapte pentru a urmări ca persoana să nu se rănească în timpul somnului agitat, iar când nu mai pot articula bine cuvintele le devin traducători. „Când vorbim despre Parkinson, nu ne referim doar la pacienți, ci inclusiv la familiile lor, care-și iau cea mai mare parte a poverii pe care o aduce cu ea această boală”, explică medica neurologă Olga Gavriliuc.
Dar cine sunt ocrotitorii nevăzuți ai persoanelor cu Parkinson și ce efecte are boala asupra lor? Am discutat cu o fiică, nepoată și o medică despre cum Parkinson afectează viețile persoanelor din jurul bolnavilor.
În Republica Moldova sunt 4700 sau totuși 8000 de persoane cu boala Parkinson? Este o întrebare la care nu știu să răspundă statisticile oficiale ale Ministerului Sănătății. Cu toate acestea, Parkinson este boala care îi face pe oameni să simtă cât de neputincioși sunt să-și controleze mișcările, apoi și vorbirea, iar pilonii pe care începe să se construiască viața pacienților sunt persoanele cele mai apropiate. Anume ei sunt cei care dau semnalul de alarmă. Cei care se trezesc la miez de noapte pentru a urmări ca persoana să nu se rănească în timpul somnului agitat, iar când nu mai pot articula bine cuvintele le devin traducători. „Când vorbim despre Parkinson, nu ne referim doar la pacienți, ci inclusiv la familiile lor, care-și iau cea mai mare parte a poverii pe care o aduce cu ea această boală”, explică medica neurologă Olga Gavriliuc.
Dar cine sunt ocrotitorii nevăzuți ai persoanelor cu Parkinson și ce efecte are boala asupra lor? Am discutat cu o fiică, nepoată și o medică despre cum Parkinson afectează viețile persoanelor din jurul bolnavilor.
Boala bătrânilor
Spunem „Parkinson” când vedem că unei persoane îi tremură mâinile sau picioarele. Boala este adesea asociată cu persoanele în etate. Datele epidemiologice sugerează că boala Parkinson este a doua cea mai frecventă tulburare neurodegenerativă la nivel mondial, fiind depășită doar de Alzheimer. Însă specialiștii în medicină atenționează că situația tinde să se agraveze în următoarele decenii, inclusiv în Republica Moldova. Motivul, spun experții, este îmbătrânirea populație, dar și mediul mult prea poluat.
Simptomele bolii
Maladia apare ca urmare a disfuncției neuronilor de dopamină de la nivelul ganglionilor bazali ai creierului, implicați în controlul mișcărilor corpului nostru.
Simptomele apar treptat și se înrăutățesc odată ce boala progresează în timp. Potrivit specialiștilor în neurologie, Parkinson se manifestă prin câteva simptome caracteristice:
Simptomele apar treptat și se înrăutățesc odată ce boala progresează în timp. Potrivit specialiștilor în neurologie, Parkinson se manifestă prin câteva simptome caracteristice:
- tremurul necontrolat al mâinilor sau picioarelor (în special când persoana este relaxată),
- mișcări lente (strângerea și desfacerea pumnilor este extrem de lentă),
- incapacitatea de a face lucruri migăloase (de ex: de a încheia nasturii la cămașă),
- lipsă de expresivitate (din cauza pierderii capacității de contracție a mușchilor, fața pare să fie ca o mască),
- nu-și pot păstra bine echilibrul,
- mersul e încet, cu pași mici și picioarele sunt târâte,
- somn agitat, iar persoana poate fi chiar violentă în somn,
- schimbarea bruscă a dispoziției,
- depresie.
„Bunicul devenise prea lent”
„Parkinson a șters în 14 ani tot ce era bunicul. A adus multă tristețe nu doar în viața lui, dar și în a întregii familii”, spune Alina. Era mică când a observat cum bunicul a început să devină tot mai neîndemânatic și lent în mișcări. Pentru că nimeni nu știa ce nume să dea acestor simptome, au ales să pună totul pe seama vârstei. Au urmat amețelile, iar bărbatul a început să petreacă tot mai mult timp în casă, culcat, sperând că asta îi va grăbi recuperarea.
Cei patru pereți ai casei au devenit terenul de viață al bărbatului. „Iar bunicul devenea trist când îl vizitau prietenii sau rudele mai îndepărtate. Pentru că în ochii lor vedea doar milă… Ceea ce-l făcea pe bunic să se simtă extrem de vulnerabil… Îmi venea să urlu la ei când îl întrebau dacă își mai amintește de ei. De parcă și-ar fi pierdut memoria, pentru că nu mai putea să vorbească pe înțelesul lor”, se revoltă Alina.
Apoi boala i-a luat tot: abilitatea de a mânca singur, de a merge singur, de a se ridica din pat, de a vorbi și chiar abilitățile de a se îmbrăca sau a merge la baie.
Cei patru pereți ai casei au devenit terenul de viață al bărbatului. „Iar bunicul devenea trist când îl vizitau prietenii sau rudele mai îndepărtate. Pentru că în ochii lor vedea doar milă… Ceea ce-l făcea pe bunic să se simtă extrem de vulnerabil… Îmi venea să urlu la ei când îl întrebau dacă își mai amintește de ei. De parcă și-ar fi pierdut memoria, pentru că nu mai putea să vorbească pe înțelesul lor”, se revoltă Alina.
Apoi boala i-a luat tot: abilitatea de a mânca singur, de a merge singur, de a se ridica din pat, de a vorbi și chiar abilitățile de a se îmbrăca sau a merge la baie.
Durerea bunicii
Pentru că diagnosticul i-a fost pus prea târziu, iar boala se instalase complet în viața bărbatului, el nu mai avea loc să se miște. Stătea culcat într-o singură poziție, până îi amorțeau complet membrele. „Nici măcar gura nu o mai putea închide. Iar eu cu fratele aveam misiunea de a împinge cu forța mandibula bunicului, din când în când, astfel încât să nu i se usuce gura…”, își amintește Alina.
Urmărea cum an după an, Parkinson îl rănea nu doar pe bunic, dar și întreaga familie. Se simțea un copil neputincios. Nu putea să-și ajute bunicul să se facă bine. „Trăiam un fel de frustrare amestecată cu furie… Dar bunica suferea cel mai mult. De fapt, Parkinson a lovit cel mai crunt în ea. Plângea când credea că nu o vede nimeni. E tragic să vezi că persoana dragă «se pierde» și tu nu poți face prea multe, să-l vindeci sau să-i scurtezi suferințele care durează ani. Sensul vieții ei devenise să aibă grijă de bunic – fără să plece de acasă, fără să stea mult timp departe de el”, își amintește Alina.
Urmărea cum an după an, Parkinson îl rănea nu doar pe bunic, dar și întreaga familie. Se simțea un copil neputincios. Nu putea să-și ajute bunicul să se facă bine. „Trăiam un fel de frustrare amestecată cu furie… Dar bunica suferea cel mai mult. De fapt, Parkinson a lovit cel mai crunt în ea. Plângea când credea că nu o vede nimeni. E tragic să vezi că persoana dragă «se pierde» și tu nu poți face prea multe, să-l vindeci sau să-i scurtezi suferințele care durează ani. Sensul vieții ei devenise să aibă grijă de bunic – fără să plece de acasă, fără să stea mult timp departe de el”, își amintește Alina.
Femeia se transformase în mâinile, picioarele și cuvintele nerostite ale soțului. Iar el o privea pierdut și neputincios, urmărindu-i oboseala de pe chip. „Dar și bunica își pierdea cuvintele când auzea șoaptele celor care-i treceau pragul casei: «Of, el nu o va mai duce mult…». Oamenii au repetat asta timp de vreo șapte ani, rănind și mai mult sufletul bunicii, dar și inima bunicului care era conștient de ceea ce i se întâmplă, fără a-și putea impune corpul să-l asculte”, rostește tânăra.
Își amintește că despre boala Parkinson a început să se vorbească mai mult în ultimul deceniu. „Însă bunicul meu nu mai era… Poate dacă noi am fi avut acces la informații, Parkinson nu-i fura totul atât de repede și nu se manifesta atât ușor. Însă modul de viață sedentar și lipsa activităților fizice l-au transformat într-un pacient mult prea ușor de frânt de această boală…”, suspină tânăra. Alina spune că regretele familiei au rămas acolo chiar și după 20 de ani de la plecarea bunicului.
Își amintește că despre boala Parkinson a început să se vorbească mai mult în ultimul deceniu. „Însă bunicul meu nu mai era… Poate dacă noi am fi avut acces la informații, Parkinson nu-i fura totul atât de repede și nu se manifesta atât ușor. Însă modul de viață sedentar și lipsa activităților fizice l-au transformat într-un pacient mult prea ușor de frânt de această boală…”, suspină tânăra. Alina spune că regretele familiei au rămas acolo chiar și după 20 de ani de la plecarea bunicului.
Simptome întârziate
Olga Gavriliuc este medică neurologă de un deceniu, perioadă în care a studiat, investigat și examinat pacienții cu Parkinson. Potrivit ei, boala este într-o continuă evoluție, iar numărul pacienților cu Parkinson din Republica Moldova este în creștere. „De vină sunt factorii genetici, îmbătrânirea populației, dar nu în ultimul rând, și mediul extrem de poluat”, subliniază specialista. Potrivit ei, boala țintește de cele mai multe ori persoanele trecute de 60 de ani, cei mai puțin activi, izolați și obosiți. „Dacă până la vârsta de 60 de ani, unul din 100 de mii are Parkinson, după vârsta de 60 de ani, unul din 100 de oameni au această maladie. Adică diferența este extrem de mare”, menționează neurologa.
De asemenea, ea afirmă că majoritatea pacienților cu Parkinson pe care-i examinează au fost cândva expuși la substanțe chimice. „Pesticidele și alte substanțe chimice reprezintă un risc major de îmbolnăvire. Acestea afectează organismul, deși celulele din creier nu mor imediat, ci treptat, pe neobservate. Iar primele simptome pot fi observate chiar și peste 10 - 20 de ani, când s-ar putea să fie prea târziu”, atenționează specialista.
De asemenea, ea afirmă că majoritatea pacienților cu Parkinson pe care-i examinează au fost cândva expuși la substanțe chimice. „Pesticidele și alte substanțe chimice reprezintă un risc major de îmbolnăvire. Acestea afectează organismul, deși celulele din creier nu mor imediat, ci treptat, pe neobservate. Iar primele simptome pot fi observate chiar și peste 10 - 20 de ani, când s-ar putea să fie prea târziu”, atenționează specialista.
Deși boala nu poate fi tratată, medica neurologă spune că depistarea timpurie și administrarea preparatelor face ca impactul bolii asupra organismului să întârzie, iar calitatea vieții pacientului să crească. Cu toate acestea, în Republica Moldova pot fi găsite medicamente care sunt eficiente la ameliorarea simptomelor doar pentru primii zece ani ai bolii. „Iar când boala este într-o etapă mai avansată, pacientul are nevoie de alte medicamente care nu mai pot fi găsite pe piața din Moldova. De aceea, familia pacientului trebuie să le cumpere de peste hotare. Iar prețul acestor medicamente este destul de mare”, constată Olga Gavriliuc.
Medicamentele disponibile în Republica Moldova:
Levodapa
Levodopa/Carbidopa (Isicom, Nacom, Levocom – compensate integral)
Levodopa/Benserazid (Madopar – nu este compensat)
Levodopa/Carbidopa Retard (Levocom Retard – nu este compensat)
Agoniști de dopamină
Pramipexol (PramipexolZentiva – nu este compensat)
Ropinirol (Requip – nu este compensat)
Anticolinergice
Trihexyphenidyl (Ciclodol – compensat integral)
Inhibitor NMDA
Amantadin (Amantin – nu este compensat)
Inhibitor MAO-B
Selegiline (Selegos – nu este compensat)
Levodopa/Carbidopa (Isicom, Nacom, Levocom – compensate integral)
Levodopa/Benserazid (Madopar – nu este compensat)
Levodopa/Carbidopa Retard (Levocom Retard – nu este compensat)
Agoniști de dopamină
Pramipexol (PramipexolZentiva – nu este compensat)
Ropinirol (Requip – nu este compensat)
Anticolinergice
Trihexyphenidyl (Ciclodol – compensat integral)
Inhibitor NMDA
Amantadin (Amantin – nu este compensat)
Inhibitor MAO-B
Selegiline (Selegos – nu este compensat)
În anul 2023, medicii de la noi au fost instruiți de chirurgii din Turcia pentru a face intervenții chirurgicale mai avansate pacienților cu Parkinson. „Însă proiectul a fost oprit, pentru că era nevoie de investiții mari în echipament… De aceea, foarte rar și doar unei categorii mai grave de pacienți, la care nu se ameliorează simptomele cu ajutorul medicamentelor, li se fac intervenții chirurgicale la Institutul de Neurologie și Neoorochirurgie „Diomid Gherman”. Însă aceste proceduri chirurgicale sunt mai învechite și mai periculoase”, menționează neurologa.
Cum prevenim boala
Specialiștii susțin că este nevoie de activități fizice și să evităm un mod de viață sedentar. Asta pentru că exercițiile fizice încetinesc neurodegenerarea, adică moartea celulelor cerebrale. De asemenea, este important să evităm substanțele chimice, dar și pesticidele folosite pe larg în agricultură. „Să fim atenți și ce apă consumăm. Pentru că în cazul în care agricultorii folosesc multe pesticide, acestea ajung și în sol, dar și în fântânile de unde oamenii din zonele rurale beau apă contaminată. Iar asta sporește riscul de îmbolnăvire”, atenționează neurologa Olga Gavriliuc.
Alimentația sănătoasă are un rol important în prevenirea îmbolnăvirii. Iar cel mai recomandat pentru consum este uleiul de măsline - un antioxidant puternic.
„Un lucru extrem de important este să avem un stil de viață sociabil, adică să nu ne izolăm la pensionare, pentru că asta duce la degradarea stării noastre de sănătate. Ca să fim sănătoși fizic, este nevoie să fim bine și la nivel psihologic”, subliniază specialista.
Alimentația sănătoasă are un rol important în prevenirea îmbolnăvirii. Iar cel mai recomandat pentru consum este uleiul de măsline - un antioxidant puternic.
„Un lucru extrem de important este să avem un stil de viață sociabil, adică să nu ne izolăm la pensionare, pentru că asta duce la degradarea stării noastre de sănătate. Ca să fim sănătoși fizic, este nevoie să fim bine și la nivel psihologic”, subliniază specialista.
„Poate trebuia să fiu mai atentă și să observ?”
Tatăl Luciei nu a știut niciodată să spună că-și iubește soția sau copiii. Iubirea pentru el însemnau alimentele cu care umplea cămara, vacanțele pe care le organiza și dojeneala pe care o făcea copiilor când aceștia greșeau. Era un om reținut, dar în 2015 emoțiile au început să-l poarte ca o avalanșă. Fiecare discuție telefonică cu Lucia se încheia cu lacrimi care-i șiroiau pe față. «Nu știu ce-i cu mine. Nu știu ce să fac cu aceste lacrimi. Nu știu ce să mă fac…», răbufnea el, supărat că nu mai poate ține totul sub control, nici măcar propriile reacții. „Nu l-am văzut niciodată pe tata să plângă, până nu demult. Omul serios și pe alocuri dur, brusc, părea rătăcit, bulversat ca un copil mic”, povestește ea.
Bărbatul simțea cum este cuprins de o stare continuă de somnolență. Nu mai avea energie să meargă undeva și nici să stea în picioare. „Alegea să doarmă. Pleca de la lucru și se culca.” Mâinile și picioarele păreau rigide, greu de clintit. Mișcările i-au devenit atât de lente, încât între cei doi pași reușea să se enerveze, să răbufnească și să obosească. „Era furios pe toți. Striga, insulta și amenința. Își imagina că totul este împotriva lui”, își amintește femeia. Peste șase ani de la aceste simptome, în 2021, tatăl Luciei a ieșit din biroul medicului neurolog cu diagnosticul Parkinson.
Timp de câteva luni specialiștii au încercat să înțeleagă cauza bolii. „Tata nu a dus cel mai sănătos mod de viață. Era lider în agricultură. Lucra mult în timpul nopții, când temperaturile erau mai scăzute, printre pesticide și chimicale, iar oboseala și-o îneca în alcool… Toate s-au lăsat simțite acum, când boala l-a găsit mai obosit, îmbătrânit și confuz”, constată fiica.
Bărbatul simțea cum este cuprins de o stare continuă de somnolență. Nu mai avea energie să meargă undeva și nici să stea în picioare. „Alegea să doarmă. Pleca de la lucru și se culca.” Mâinile și picioarele păreau rigide, greu de clintit. Mișcările i-au devenit atât de lente, încât între cei doi pași reușea să se enerveze, să răbufnească și să obosească. „Era furios pe toți. Striga, insulta și amenința. Își imagina că totul este împotriva lui”, își amintește femeia. Peste șase ani de la aceste simptome, în 2021, tatăl Luciei a ieșit din biroul medicului neurolog cu diagnosticul Parkinson.
Timp de câteva luni specialiștii au încercat să înțeleagă cauza bolii. „Tata nu a dus cel mai sănătos mod de viață. Era lider în agricultură. Lucra mult în timpul nopții, când temperaturile erau mai scăzute, printre pesticide și chimicale, iar oboseala și-o îneca în alcool… Toate s-au lăsat simțite acum, când boala l-a găsit mai obosit, îmbătrânit și confuz”, constată fiica.
Sentimentul de vină al îngrijitorilor
Îngrijitorii persoanelor cu boli care nu pot fi tratate, de cele mai multe ori, afirmă psihologa Gabriela Popenco, trăiesc un sentiment de vină. „Emoțiile de vină și de neputință vorbesc, de fapt, despre relația profundă pe care o au rudele față de persoana care s-a îmbolnăvit”. Potrivit specialistei, când vina sau supărarea ne învăluie, este nevoie să nu ne izolăm, ci să căutăm sprijin în alte persoane. „Este bine să vorbim despre emoțiile și gândurile noastre cu o persoană neutră, care să nu fie implicată emoțional în acel caz. Discuțiile ne ajută să ne ventilăm mințile și să înțelegem că problema nu este în noi… Nu putem să ne blamăm pentru ceea ce nu putem controla”, subliniază Gabriela Popenco.
De asemenea, psihologa spune că îngrijitorii trebuie să-și „recadreze gândurile”. „Adică în loc să te acuzi că nu ai reacționat mai devreme și nu ai mers la medic, te gândești ce poți face să ajuți persoana acum, sau cum poți construi momente de grijă și iubire cu ea”.
Iar lucrul cel mai important este ca îngrijitorul să nu uite și de starea sa de bine, atât la nivel fizic, cât și emoțional. „Pentru că atunci când suntem obosiți, uităm de odihnă și de o rutină a noastră personală, nivelul de stres crește, iar resursele noastre interioare seacă, ceea ce ne împotmolește și mai mult în starea de vină și neputință care nu ajută pe nimeni”, punctează psihologa.
De asemenea, psihologa spune că îngrijitorii trebuie să-și „recadreze gândurile”. „Adică în loc să te acuzi că nu ai reacționat mai devreme și nu ai mers la medic, te gândești ce poți face să ajuți persoana acum, sau cum poți construi momente de grijă și iubire cu ea”.
Iar lucrul cel mai important este ca îngrijitorul să nu uite și de starea sa de bine, atât la nivel fizic, cât și emoțional. „Pentru că atunci când suntem obosiți, uităm de odihnă și de o rutină a noastră personală, nivelul de stres crește, iar resursele noastre interioare seacă, ceea ce ne împotmolește și mai mult în starea de vină și neputință care nu ajută pe nimeni”, punctează psihologa.
De fiecare dată când revine acasă, Lucia își găsește tatăl întins pe pat. „Mă mai odihnesc încă puțin, doar puțin”, îi spune tatăl, adormind instant și trezindu-se doar să mănânce puțin și să-și ia medicamentele care îi diminuează durerea și incapacitatea de a se mișca și de a nu răbufni instant. „Îl văd tot mai resemnat. Nu mai vrea să lupte cu boala… de fapt, nu vrea să mai lupte cu bolile, pentru că pe lângă Parkinson are și cancer…”. Lucia simte nevoia să tacă.
De nenumărate ori și-a spus că anume ea este vinovată de starea gravă în care a ajuns tatăl ei. „De ce nu am mers mai devreme cu tata la medic? De ce nu am insistat să facem investigații medicale, când el se opunea? De ce nu am privit ca un semnal de alarmă clar acele răbufniri ale lui violente?... Dar răbufniri avea de când mă țin minte. De multe ori făcea urât, însă în copilărie acestea păreau ceva normal, mă gândeam că așa fac toți tații… Dar poate trebuia să fiu mai atentă și să observ?”, recunoaște Lucia, rostind aceste fraze mai mult pentru ea.
O durea să audă acuzațiile rudelor îndepărtate că nu ar fi făcut nimic. „Dar el nu a știut să se deschidă în fața noastră, nici măcar când îi era rău, până a făcut ca totul să ajungă la un «prea târziu»”.
Însă diagnosticul, spune ea, a ajutat-o pe mama ei și pe ea să nu se mai supere pe comportamentul bărbatului. „Înțelegeam motivul, dar tot nu trece această durere că nu putem schimba lucrurile, că deși este frânt de boală, tot mai ține la egoismul său, pe care-l poartă ca pe o medalie cu care îi orbește pe cei mai apropiați”, constată dezamăgită Lucia.
Pentru a ajuta familiile care luptă cu Parkinson, la Institutul de Neurologie și Neurochirurgie a fost amenajat un birou, unde în fiecare zi de marți persoanele cu Parkinson pot veni pentru a fi examinate. „Boala aceasta necesită consultări periodice. Vrem să creăm un fel de clinică ambulatorie pentru aceste persoane, unde să le putem oferi în afară de consultații și kinetoterapie, proceduri de reabilitare, dar și consiliere psihologică atât pentru pacienți, cât și pentru persoanele care-i îngrijesc. Când vorbim despre Parkinson nu este doar despre pacient, ci mai mult despre persoanele apropiate care îi sunt alături și care, la fel, sunt afectate de această boală, mai ales când persoana are tot mai mult nevoie de ajutorul lor. Iar la noi aceste ajutoare încă lipsesc”, constată cu tristețe medica neurologă.
De nenumărate ori și-a spus că anume ea este vinovată de starea gravă în care a ajuns tatăl ei. „De ce nu am mers mai devreme cu tata la medic? De ce nu am insistat să facem investigații medicale, când el se opunea? De ce nu am privit ca un semnal de alarmă clar acele răbufniri ale lui violente?... Dar răbufniri avea de când mă țin minte. De multe ori făcea urât, însă în copilărie acestea păreau ceva normal, mă gândeam că așa fac toți tații… Dar poate trebuia să fiu mai atentă și să observ?”, recunoaște Lucia, rostind aceste fraze mai mult pentru ea.
O durea să audă acuzațiile rudelor îndepărtate că nu ar fi făcut nimic. „Dar el nu a știut să se deschidă în fața noastră, nici măcar când îi era rău, până a făcut ca totul să ajungă la un «prea târziu»”.
Însă diagnosticul, spune ea, a ajutat-o pe mama ei și pe ea să nu se mai supere pe comportamentul bărbatului. „Înțelegeam motivul, dar tot nu trece această durere că nu putem schimba lucrurile, că deși este frânt de boală, tot mai ține la egoismul său, pe care-l poartă ca pe o medalie cu care îi orbește pe cei mai apropiați”, constată dezamăgită Lucia.
Pentru a ajuta familiile care luptă cu Parkinson, la Institutul de Neurologie și Neurochirurgie a fost amenajat un birou, unde în fiecare zi de marți persoanele cu Parkinson pot veni pentru a fi examinate. „Boala aceasta necesită consultări periodice. Vrem să creăm un fel de clinică ambulatorie pentru aceste persoane, unde să le putem oferi în afară de consultații și kinetoterapie, proceduri de reabilitare, dar și consiliere psihologică atât pentru pacienți, cât și pentru persoanele care-i îngrijesc. Când vorbim despre Parkinson nu este doar despre pacient, ci mai mult despre persoanele apropiate care îi sunt alături și care, la fel, sunt afectate de această boală, mai ales când persoana are tot mai mult nevoie de ajutorul lor. Iar la noi aceste ajutoare încă lipsesc”, constată cu tristețe medica neurologă.
Text și colaje: Tatiana Beghiu
Editare: Anastasia Condruc
Editare: Anastasia Condruc
