Să fii femeie în Moldova anului 2026 înseamnă, încă, să fii în pericol.
Când mă gândesc la ultimul caz de femicid, văd în fața mea toate progresele raportate de către instituțiile statului în domeniul prevenirii și combaterii violenței. Ni se spune că suntem avansați și că trebuie să fim recunoscătoar pentru că am ratificat convenții, am adoptat legi, am dezvoltat mecanisme.
Și, cu toate acestea, rămân încă prea multe semne de întrebare și prea multă nesiguranță.
V-ați întrebat de ce se vorbește atât de mult la tribune, în platourile TV și pe rețelele de socializare despre drumuri, corupție, război, energie, dar nu se vorbește aproape deloc despre violența împotriva femeilor?
De ce se instituie stări de urgență, se creează comisii la nivel înalt, se simplifică mecanisme, iar când e vorba de violența împotriva femeilor, auzim, pentru a nu mai știu câta oară, că nu avem suficienți bani și că sunt alte priorități pe agenda publică?
Mai auzim că femeile sunt tot mai încrezătoare și cer ajutor mai des. Foarte bine. Dar, atunci când încurajează femeile să ceară ajutor, cum se asigură statul că este pregătit să le ofere acest ajutor?
În perioada 2025–2026, numărul cererilor de ajutor a crescut cu peste 40%. Și, analizat la rece, acest număr ne spune că femeile au mai mult curaj să ceară ajutor. Ele își înving frica, se luptă cu rușinea impusă de societate și bat la ușa statului ca să ceară protecție.
Dar ce se întâmplă dincolo de bla-bla-bla? Dincolo de campaniile colorate în portocaliu? Cât de mult se transformă îndemnul statului de a nu tolera violența într-o protecție reală și eficientă? Cum se asigură statul că influența sau corupția la nivel local nu vor duce la mușamalizarea cazului și la protejarea agresorului? Cum se asigură statul că nu devine el însuși agresor?
Noi vom ieși din nou în stradă ca să protestăm. Vom cere din nou răspunsuri și responsabilitate. Dar, după ce statul a eșuat și un alt bărbat a ucis o altă femeie, în urma ei rămân alte femei, copii și comunități care trebuie să trăiască mai departe cu consecințele acestei crime.
Și atunci apare o altă întrebare:
Ce se întâmplă cu copiii care rămân orfani în urma femicidului?
Despre asta nici nu vorbim. Mă întreb iar: ce se întâmplă cu copiii care rămân orfani? Ce se întâmplă cu școala unde merg acești copii? Sau cu grădinița? Ce se întâmplă cu ceilalți copii din comunitate?
Cine este alături de ei și se asigură că primesc sprijin pe termen lung? Cum se asigură statul și societatea că acești copii își vor putea realiza visurile? Pentru că să poți visa și să ai șansa de a-ți realiza visurile nu ar trebui să fie un privilegiu, ci ceva ce societatea îi garantează fiecărui copil. Cine le va fi alături atunci când vor avea eșecuri? Cine le va asigura un viitor în siguranță?
Nu doar că nu avem răspunsuri la aceste întrebări. Nici măcar nu ajungem să ni le punem.
Dar cu comunitatea care rămâne după o asemenea crimă, ce facem?
Ce se întâmplă după ce presa și statul pleacă, iar reflectoarele se sting? După ce societatea nu mai vorbește, până se întâmplă următoarea crimă?
Ce se întâmplă cu satul, orașul, mahalaua sau blocul? Pentru că un femicid nu rămâne doar o cifră într-o statistică.
Un femicid rămâne în memoria colectivă ca o rană deschisă.
Un femicid rămâne ca o plagă pe care societatea o face invizibilă, dar care afectează sentimentul de siguranță și solidaritate din comunitate.
Un femicid devine un motiv pentru care femeile se retrag din nou în frică și rușine și sunt descurajate să iasă din relații abuzive.
Un femicid lasă urme în orice comunitate: descurajare, frică, neputință, nedreptate, doliu, disperare, dezumanizare.
Încă un femicid ne face să ne întrebăm: cum mai avem curajul să privim femeile în ochi și să le îndemnăm să raporteze cazurile de violență?
Și poate că, într-un final, cea mai mare întrebare este: Când vom avea o politică suficient de curajoasă ca să declare violența împotriva femeilor o problemă de securitate publică?
Pentru că securitatea publică înseamnă siguranță, bunăstare și încrederea că poți trăi și te poți dezvolta într-o societate liberă și fără pericole pentru viața ta.
Dar oare câte femei se pot simți libere? Câte femei trăiesc în siguranță? Câte femei își dezvoltă potențialul și știu ce este bunăstarea?
Prea puține.
Iar ceea ce știm cu certitudine este că peste 70% dintre femei și fete se confruntă sau s-au confruntat cu violența în țara noastră, iar acest fapt este mai mult decât suficient pentru a spune că violența împotriva femeilor este o problemă de securitate publică.
Și, până la urmă, prioritățile statului nu se văd doar în declarații și în legile adoptate, ci și în resursele pe care le alocă pentru a avea grijă de viața unei femei, a unui copil și a unei comunități.
Iar până nu se va găsi acest curaj, noi tot ne vom întreba: cât valorează, de fapt, viața unei femei pentru statul nostru?
Alina Cebotari, Directoarea Executivă a Coaliției Naționale „Viața fără Violență”
