În fiecare zi, în Republica Moldova, există familii care ajung într-un punct în care totul pare să se prăbușească. Uneori lipsesc banii, alteori lipsește sprijinul. De cele mai multe ori, însă, lipsește cineva care să bată la ușă înainte ca problemele să devină ireversibile și să ofere o mână de ajutor. Povestea Anei nu este doar despre o mamă care trece prin greutăți, dar este povestea unei femei care a găsit puterea să-și schimbe viața și a unor oameni care au ales să creadă că locul copiilor este în familie. Astăzi, opt frați cresc împreună, în aceeași casă, iar fiecare zi obișnuită din gospodăria lor spune, poate mai bine decât orice statistică, de ce prevenirea separării copiilor de familie poate schimba destine.
Prima impresie nu a fost casa, nici gardul, nici fântâna, nici cotețul pentru păsări, care deși extrem de modeste păreau rupte dintr-o simplitate frumoasă a vieții de la țară, prima impresie au făcut-o perechile de ochi care ne-au întâmpinat. Am ajuns la Cantemir, în curtea Anei, o femeie de 39 de ani, mamă a 8 copii. Din bucătărie venea un miros de cartofi fierți. Șapte dintre copii erau acasă. Gheorghe, cel mai mare dintre băieți era la Leova, la practică, învață acolo la școala de meserii și într-o zi va fi viticultor. Iulia și Maria, timide și curioase în același timp s-au apropiat de mama lor ca să asiste la discuție, păreau să fie și speriate un pic, emoție care probabil au mai trăit-o de multe ori. Curtea e plină de zgomote, cineva râde, cineva plânge, cineva strigă „mamă”, iar răspunsul vine imediat, pentru că Ana este o mamă iubitoare și foarte atașată de copii.
Își cere scuze pentru dezordine, deși în jur nu este nimic din ceea ce cei mai mulți oameni ar numi dezordine. Casa este modestă, dar curată. Jucării, cărți, hainele frumos aranjate, iar lumina intră prin geamuri mari, schimbate de curând. În curte, fiecare lucru pare să aibă rostul lui. Fântâna, gardul, cotețul, lemnele așezate cu grijă lângă casă. Nu sunt semne de prosperitate, dar sunt semne că cineva a început, încet, să-și pună viața în ordine.
Abia după câteva minute îți dai seama că gospodăria aceasta nu impresionează prin ceea ce are, ci prin ceea ce a reușit să păstreze. Opt copii trăiesc împreună, se ceartă, râd, se împacă și cresc sub același acoperiș. Într-o țară în care mii de copii au trecut, de-a lungul timpului, prin experiența separării de familie, faptul că opt frați își împart aceeași masă este un mare câștig pentru societate. Și totuși, pentru familia aceasta, nimic din ceea ce se vede astăzi nu a fost firesc.
„Credeam că au venit să-mi ia copiii”, spune Ana aproape din senin, fără ca întrebarea să fi fost pusă. Își lasă pentru câteva secunde privirea în pământ și își împreunează mâinile, ca și cum ar încerca să prindă din nou firul unei amintiri pe care nu a uitat-o niciodată. „Așa am crezut. Îmi era frică. Foarte frică. Când am văzut că vin oameni care păreau de la protecția copilului, în capul meu exista o singură variantă: că urmează să-i pierd.” Astăzi povestește asta cu liniștea omului care știe că sfârșitul a fost altul. Dar în voce încă se simte ecoul acelei zile, pentru că unele frici nu dispar niciodată cu adevărat, înveți doar să trăiești cu ele.
Au trecut câțiva ani de atunci. Între timp, casa s-a schimbat, gospodăria s-a schimbat, iar femeia din fața noastră s-a schimbat și ea. Însă ceea ce își amintește cel mai clar nu sunt reparațiile, nici fântâna, nici gardul. Își amintește de doi oameni care au coborât dintr-o mașină și care, spre surprinderea ei, nu au început să vorbească despre despărțirea copiilor de mamă. Au început să vorbească despre cum familia poate rămâne împreună. „Mai târziu am înțeles că nu veniseră să-mi ia copiii. Veniseră să mă ajute să-i păstrez. Cred că aceea a fost ziua în care viața mea a început, încet, să se schimbe.”
În timp ce povestește, cea mai mare dintre fete apare cu un prosop uitat afară și îl așază fără să spună nimic pe un scaun din apropiere. Unul dintre băieți vine să întrebe dacă poate să se scalde în bazinul luat cu împrumut de la cineva din sat, ca să mai răcorească arșița verii, dar și să umple inima lor de bucuria copilăriei. Altul îl strigă pe fratele mai mic. Ana răspunde fiecăruia cu aceeași răbdare, întrerupând povestea de câteva ori, apoi revenind exact de unde rămăsese. Nu pare deranjată de întreruperi. Din contra. Ai impresia că tocmai aceste întreruperi sunt dovada cea mai clară că familia aceasta funcționează. Că aici viața nu se desfășoară în jurul traumelor de odinioară, ci în jurul grijilor de acasă, al găinilor care au scăpat din coteț și al cinei care trebuie pregătite înainte să se lase seara.
O femeie care n-a avut de unde să învețe cum arată liniștea
Ana nu vorbește mult despre copilăria ei. De fiecare dată când discuția ajunge acolo, răspunsurile devin mai scurte, iar privirea pleacă din nou spre curte, unde copiii continuă să alerge fără să știe că, într-un fel, ei sunt răspunsul la toate întrebările despre trecut.
În familia în care a crescut, liniștea a fost o prezență rară. Tatăl ei și doi dintre frați și-au încheiat viața în același fel și absolut dramatic. Despre ceilalți doi frați spune doar că nu mai păstrează legătura cu ei. Nu explică de ce și nici nu caută să găsească vinovați și nici să-și justifice propriul drum.
„Fiecare și-a trăit viața cum a putut”, spune simplu.
Ruptă devreme din casa părintească, a decis să-și întemeieze propria familie. Când avea puțin peste 18 ani. Au venit copiii, unul câte unul. Astăzi sunt opt, două fete și șase băieți. Între timp au existat și relații care au lăsat urme adânci. Ana vorbește despre ele fără detalii. Spune doar că au fost ani în care violența făcea parte din viața de zi cu zi și că, deși cei mici nu înțelegeau întotdeauna ce se întâmplă, își amintesc și acum momentele în care în casă se ridica vocea și se aplicau pumni. În ochii Anei se văd lacrimi, poate chiar stingherită încearcă să le acopere cu podul palmei, șoptind: „Cel mai greu era că vedeau copiii.”
În rest, lasă tăcerea să spună ce nu mai vrea să povestească. Anii au trecut, iar responsabilitățile au devenit tot mai multe. Opt copii înseamnă hrană în fiecare zi, haine, lemne pentru iarnă, drumuri la școală, medic, grădină și gospodărie. Înseamnă o grijă care nu se termină niciodată. Ana spune că, la un moment dat, toate acestea au început să o depășească.
„Nu mai vedeam ieșire.”
Deși nu descrie depresia în cuvinte medicale și nici nu încearcă să explice ce simțea, spune doar că veneau zile în care nu mai găsea puterea să facă lucrurile pe care înainte le făcea firesc. În perioada aceea a început să consume alcool. Casa ei devenise un poligon de suferință, atât pentru ea cât și pentru copii, iar amicii de pahar nu se terminau zile la rând. Ține privirea fixată și, deși, vorbește despre acel episod fără să-l ocolească și fără să-l dramatizeze, zice cu fermitate: „A fost cea mai mare greșeală. Când am înțeles că din cauza mea copiii ar putea fi luați de lângă mine, atunci m-am speriat cu adevărat. Am acceptat să fac orice ca să mă pun pe picioare și să ies din groapa asta. Domnul Eugen de la CCF a fost de mare ajutor, m-a dus la medic, am făcut proceduri ca să nu mai beau și acum deja am trecut de termenul care îl dau ei, am mai mult de trei ani. Azi este mai bine, uneori ne este greu, dar suntem toți împreună. Copiii mă ajută foarte mult și nu mai vreau să fie ca înainte”.
Autoritățile locale evaluaseră deja situația familiei ca fiind una cu risc ridicat. Varianta separării copiilor începea să fie discutată, iar pentru cei opt frați asta ar fi însemnat nu doar plecarea din casă, ci și posibilitatea de a fi despărțiți unii de alții. În acel moment a început intervenția echipei CCF Moldova, care, în baza unui acord cu Ministerul Muncii și Protecției Sociale, s-a implicat să sprijine păstrarea copiilor în familie, iar prin intervențiile de suport, în colaborare cu structura teritorială de asistență socială, CCF a contribuit la normalizarea situației și păstrarea familiei.
Nu își amintește cuvintele exacte din prima discuție. Își amintește însă că nimeni nu vorbea despre despărțirea familiei. Întrebările erau altele. De ce are nevoie? Cine o poate ajuta? Ce poate fi făcut astfel încât copiii să rămână acasă?
„Abia după aceea am înțeles că ei veniseră să mă ajute. Eu nu mai credeam că mă poate ajuta cineva așa pur și simplu. Le sunt foarte recunoscătoare.”
„Ei nu m-au judecat. Am simți sincer că le-a păsat de mine și de copiii mei.”
Este probabil fraza pe care o repetă cel mai des atunci când vorbește despre oamenii care au intrat atunci în viața familiei: „M-au ascultat. Au avut răbdare. Și mi-au spus că putem să ieșim din asta.”
Au trecut trei ani de când nu mai consumă alcool. Nu vorbește despre asta ca despre o victorie spectaculoasă, ba chiar îl spune aproape în treacăt, ca pe o etapă care trebuia parcursă pentru ca viața să poată merge înainte.
O casă nu se schimbă odată cu pereții
Într-un colț al curții, lângă cotețul pentru păsări, Ana se oprește pentru câteva clipe. Arată spre gardul care împrejmuiește gospodăria și spune, aproape ca pentru ea: „Și gardul acesta l-am făcut împreună.”
Nu este prima dată când folosește pluralul. De mai multe ori în discuție folosește acest „împreună”. Nu vorbește despre ajutoare primite și nici despre donații. Vorbește despre oameni care au lucrat alături de ea, care au intervenit cu un sfat sau cu prezența lor. Se pare că CCF aici a putut să pună cea mai valoroasă cărămidă la recăpătarea încrederii în viață și viitor, prin prezență și suport.
Casa în care locuiește astăzi nu este mare și nici nu seamănă cu cele renovate pentru fotografii. Pereții mai păstrează urmele timpului, mobilierul este adunat în ani diferiți, iar fiecare cameră încearcă să facă loc unei familii numeroase. Dar privind atent, se vede că fiecare lucru a fost făcut cu răbdare, în etape, fără grabă și fără promisiunea că totul se va rezolva deodată.
Soba avea nevoie de reparații. Lemnele pentru iarnă trebuiau cumpărate. În curte nu exista o sursă sigură de apă, iar fântâna avea să schimbe nu doar gospodăria, ci și rutina fiecărei zile. A urmat gardul, apoi cotețul pentru păsări, podelele din casă, geamurile și, la un moment dat, o mașină de spălat. Fiecare dintre aceste schimbări făcea parte dintr-un plan mai mare de sprijin pentru familie.
„Nimic n-a venit dintr-o dată”, spune Ana. „Dar fiecare lucru care se făcea îmi dădea parcă mai mult curaj.”
În timp ce vorbește, unul dintre băieți deschide ușa cotețului și începe să adune ouăle. Le pune cu grijă într-o găleată mică și le duce în casă. Nimeni nu îi spune ce are de făcut, pentru că pare să știe deja.
„Copiii m-au ajutat întotdeauna”, spune mama lor. „Dacă n-ar fi fost ei, singură nu aș fi reușit.”
Responsabilitățile sunt împărțite firesc. Fetele pregătesc masa sau au grijă de cei mici atunci când este nevoie, băieții lucrează prin curte. Cel mare, care învață viticultura la Leova, vine acasă ori de câte ori poate și se ocupă de treburile mai grele.
„Îmi place când îi văd că fac lucrurile împreună. Asta îmi dă liniște. Mi-aș dori să lucrez și eu. Dar acum nu pot, tărim din alocație pentru că stau cu ăsta mic acasă. Și eu aș vrea să învăț o meserie, chiar Gheorghe, băiatul mai mare mi-a zis că se poate face asta la ei la școală. Dar parcă îmi pare că-i târziu. Uneori parcă nu mai am curaj… dar încă mă gândesc.”
Este una dintre puținele propoziții în care vorbește despre propriul viitor și despre sine, pentru că de altfel, cât am privit-o în ochi am văzut că are loc pentru toți în mintea ei, dar mai puțin pentru sine.
Înainte să plecăm, cei mici se adună din nou în jurul mamei lor. Unul îi cere ajutor să desfacă un pachet cu dulciuri pe care l-am adus cu noi, altul îi arată un pui ieșit din cuib, iar fetele încep să pregătească masa. Ana ne asigură că suntem bineveniți să mai revenim, iar copiii ne asigură că dacă venim și gustăm din mâncarea mamei lor o să aflăm ce gospodină bună este. I-am crezut pe cuvânt, pentru că în ochii lor a fost atâta sinceritate și dragoste cât ajunge să cuprinzi o lume întreagă. Iar în casa lor, se va găsi un loc la masă pentru fiecare.
Pentru a proteja identitatea copiilor, numele folosite sunt pseudonime, iar textul nu conține date care să permită recunoașterea lor.
Acest articol a fost realizat în cadrul proiectului „Consolidarea parteneriatului transfrontalier pentru tranziția către îngrijirea în comunitate și familie în Republica Moldova și România”, implementat de Copil Comunitate Familie și Salvați Copiii Iași, în parteneriat cu Ministerul Muncii și Protecției Sociale al Republicii Moldova, finanțat prin Programul Interreg VI-A NEXT România–Republica Moldova 2021–2027, cod ROMD00376.
Programul Interreg VI-A NEXT România–Republica Moldova 2021–2027 este finanțat de Uniunea Europeană și co-finanțat de statele participante în program.
Responsabilitatea pentru conținut aparține exclusiv autorilor și nu reflectă în mod obligatoriu poziția oficială a Uniunii Europene sau a structurilor de management ale Programului Interreg NEXT România–Republica Moldova. www.ro-md.net
