Valentina vorbește repede, cu energia omului obișnuit să facă mai multe lucruri deodată. Când este întrebată cum s-a descurcat cu patru copii, fiecare cu propriile nevoi, răspunsul ei nu vine într-o frază elaborată: „Ambiția”, spune simplu.
În spatele acestui singur cuvânt stă însă o decizie fermă de a ajuta și de a împărți din propria iubire. Valentina spune că a avut experiența grijii de copiii altora, dânsa având o singură fiică, care plecată la studii i-a lăsat casa goală, dar inima – dornică de grija cuiva. Cazul celor patru frați din nordul țării a fost însă diferit. Mai dificil, mai complicat și, poate tocmai de aceea, imposibil de abandonat.
Două fete și doi băieți fuseseră separați de familia biologică și ajunseseră în servicii diferite. Trei dintre ei se aflau într-un centru de plasament din Bălți. Fratele mai mare locuia deja în familia Valentinei. Aceeași istorie îi lega, dar viața lor se împărțise între două locuri.
Astăzi, cei patru copii cresc din nou împreună. Nu s-au putut întoarce în familia biologică, însă au primit șansa de a nu se pierde unii de alții. Iar în povestea lor, „acasă” nu este doar un loc, ci este bucuria ca după mai multe despărțiri, frații se regăsesc dimineața sub același acoperiș și se așază seara la aceeași masă.
Sorin a deschis primul poarta casei Valentinei
Din 2021,Valentina îl îngrijește pe fratele mai mare, din cei 4 copii. Sorin avea cinci ani și jumătate când a ajuns în familia ei.
„Cu Sorin lucrez de la cinci ani și jumătate”, spune femeia, folosind verbul „a lucra” în sensul larg pe care îl cunosc bine asistenții parentali. Înseamnă să crești, să educi, să repeți, să încurajezi, să mergi la medic, să te bucuri de progrese mici și să o iei de la capăt atunci când o zi nu seamănă cu alta. Băiatul are o dizabilitate și are nevoie de îngrijire adaptată. În timp, familia a învățat să-i înțeleagă ritmul și nevoile. El și-a construit un loc în casă, iar casa s-a reorganizat în jurul prezenței lui.
Dar Sorin nu era singur, mai avea trei frați care se aflau într-un centru de plasament: un copil de șapte ani și doi gemeni, o fată și un băiat, de câte șase ani. Fetița are o și ea dizabilitate, iar fratele ei manifestă hiperactivitate. Pentru serviciile de protecție a copilului, provocarea nu era doar să găsească o familie pentru trei copii. Trebuia găsită una care să-i accepte împreună, să poată răspunde nevoilor lor și, ideal, să refacă legătura cu fratele mai mare.
Astfel de soluții nu se găsesc ușor. Trei copii înseamnă trei istorii, trei feluri de a reacționa la schimbare și trei nevoi diferite. Înseamnă mai mult spațiu, mai multe resurse și multă disponibilitate emoțională. Atunci când există și dizabilități sau dificultăți de comportament, numărul familiilor pregătite să-și asume responsabilitatea scade și mai mult. În cazul lor exista însă un argument care nu încape în nicio rubrică: sunt frați.
O hotărâre care nu a venit dintr-odată
Valentina nu vede decizia de a-i primi pe ceilalți trei copii ca pe un gest eroic. Dimpotrivă, vorbește despre ezitări, despre spațiul insuficient și despre discuțiile din familie. Prima reacție nu a fost un „da” imediat.
Știa câtă muncă presupune creșterea unui copil aflat în dificultate. Experiența îi dădea încredere, dar o făcea și conștientă de responsabilitate. La început, casa nu avea spațiul necesar. Nici soțul ei nu era convins că familia putea prelua încă trei copii. Temerile nu erau inventate: patru copii cu nevoi individuale complexe nu înseamnă doar patru paturi și patru farfurii în plus. Înseamnă timp, atenție, drumuri, școală, grădiniță, consultații, haine, hrană și o răbdare care trebuie găsită în fiecare zi. Valentina a mers la întrevederi, a urmat cursuri și a trecut prin evaluările necesare.
„Am fost la întrevedere, am fost la cursuri, am făcut tot cum a trebuit”, povestește ea.
Dar ce știe Valentina este că, dacă cei trei copii ar fi ajuns în familii diferite, legătura dintre frați s-ar fi putut pierde. Iar atunci când discuția ajunge la vinovăție, răspunsul ei este ferm: „Copiii nu-s vinovați.”
Este una dintre propozițiile care explică cel mai clar de ce a mers mai departe. Copiii nu aleseseră familia în care s-au născut, despărțirea și nici instituțiile în care fuseseră plasați. Nu puteau fi făcuți responsabili pentru dificultățile adulților și nici obligați să plătească printr-o nouă separare.
În decembrie 2024, cei trei copii au părăsit centrul de plasament și au venit în familia în care îi aștepta fratele lor mai mare. Pentru prima dată după mult timp, cei patru au ajuns din nou sub același acoperiș.
O familie nu se construiește în ziua plasamentului
În documente, acel moment poate fi consemnat printr-o dată și o decizie de plasament. În viața unei familii, el este doar începutul. Copiii nu intră într-o casă lăsându-și experiențele la ușă. Vin cu propriile frici, deprinderi și mecanisme de apărare. Unii se apropie repede de adulți, alții au nevoie de timp pentru a avea încredere. Un copil poate cere permanent atenție, altul poate refuza ajutorul tocmai pentru că a învățat să nu se bazeze pe nimeni.
După despărțire și instituționalizare, chiar și gesturile firești ale unei familii trebuie învățate sau reconstruite: mesele împreună, regulile casei, ora de culcare, mersul la școală și certitudinea că adultul care a spus „ne vedem mâine” va fi acolo și a doua zi.
Pentru Valentina, venirea copiilor a însemnat reorganizarea întregii vieți. Ea nu ascunde dimensiunea practică a acestei munci. Când vorbește despre responsabilități, enumeră direct: mâncare, spălat, îmbrăcat, educație și toate lucrurile care trebuie făcute la timp.
Din exterior, o familie care primește patru copii poate fi privită printr-o singură imagine: un adult generos care le deschide ușa. Din interior, viața este alcătuită din sute de gesturi repetitive. Haine pregătite, mese gătite, drumuri, explicații, limite, împăcări și grija ca niciun copil să nu se simtă mai puțin important decât ceilalți.
În cazul celor patru frați, reunirea nu a însemnat doar să locuiască din nou împreună. A însemnat să învețe din nou să fie împreună.
„Cine mă ajută?”
Experiența nu o făcea pe Valentina invulnerabilă la oboseală. Patru copii cu nevoi speciale reprezintă o responsabilitate pe care niciun asistent parental nu ar trebui să o ducă singur.
În interviu, ea își amintește că întreba direct: „Cine mă ajută de-acum încolo?”
Întrebarea ei spune ceva esențial despre asistența parentală profesionistă. Disponibilitatea unei familii este baza, dar nu poate ține locul unui sistem de sprijin. Afecțiunea nu cumpără lemne pentru iarnă, nu plătește toate cheltuielile și nu îi oferă automat adultului cunoștințele necesare pentru fiecare situație dificilă.
Procesul de pregătire a plasamentului și de adaptare a copiilor la noul mediu familial a fost realizat prin colaborarea strânsă dintre specialiștii din domeniul protecției drepturilor copilului și echipa CCF Moldova. În acest cadru, Valentina a beneficiat de un suport complex, care a inclus sprijin financiar și material, inclusiv prin accesarea Serviciului social de sprijin pentru familiile cu copii, precum și mentorat și îndrumare din partea profesioniștilor implicați. Totodată, specialiștii Serviciului de Asistență Parentală Profesionistă au asigurat monitorizarea continuă a situației copiilor, urmărind adaptarea acestora la noul mediu familial și răspunsul la nevoile lor.
Ajutorul a avut o componentă imediată, practică. Familia a primit inclusiv lemne pentru sezonul rece, iar administrația locală a oferit anumite facilități, între care scutirea de taxa pentru grădiniță.
Luate separat, asemenea intervenții pot părea mici, dar în viața unei familii numeroase, fiecare rezolvă însă o problemă concretă. Lemnele înseamnă o casă încălzită. Scutirea taxei înseamnă că accesul copilului la grădiniță nu apasă și mai mult bugetul familiei. Sprijinul financiar înseamnă hrană, îmbrăcăminte și lucrurile necesare copiilor. Mentoratul oferit de specialiști a ajutat-o pe Valentina să răspundă mai bine nevoilor individuale ale fiecărui copil. Un copil cu dizabilitate nu trebuie privit doar prin diagnosticul său, iar hiperactivitatea nu poate fi redusă la ideea că un copil „nu este cuminte”. Comportamentele trebuie înțelese, iar adultul are nevoie de instrumente pentru a pune limite fără să producă o nouă ruptură.
„Când s-au integrat în familie, m-au ajutat”, spune Valentina despre sprijinul primit.
Ajutorul nu s-a încheiat odată cu aducerea copiilor în casă. A continuat în perioada în care familia avea cea mai mare nevoie să-și găsească un ritm și continuă și astăzi. Asistenta socială din localitate este primul om de încredere care intervine când Valentina are nevoie de ajutor. Dar, între timp, și comunitatea a devenit deschisă să sprijine și să contribuie la integrarea copiilor în comunitate.
Valentina are și o fiică adultă, cu studii, care și-a construit propria viață. Când vorbește despre ea, se simte firesc mândria mamei care și-a văzut copilul crescând și mergând mai departe. Tocmai această experiență pare să-i întărească ideea că fiecare copil trebuie privit prin ceea ce poate deveni, nu doar prin dificultățile cu care ajunge într-o familie.
Viața personală a Valentinei nu a rămas neschimbată. Acceptarea copiilor a pus presiune pe familie, iar relația cu soțul ei s-a încheiat. Ea nu transformă acest lucru în centrul poveștii și nici nu caută vinovați. Spune doar că a ales să continue: „Deși la început soțul m-a susținut, probabil s-a speriat mai târziu și au început nemulțumiri, nu mai vroia să se implice. Dar ăștia sunt copii, nu sunt obiecte, ca dacă nu îți plac să le întorci. Sunt vieți de oameni și am ales să îmi îndeplinesc promisiunea de a le dărui o viață de familie. Soțul a plecat, dar noi ne descurcăm și mergem înainte.”
Nu vorbește despre sacrificiu în cuvinte mari, vorbește despre ceea ce trebuia făcut și despre faptul că cei mici nu aveau nicio vină.
Această diferență contează. Copiii aflați în îngrijire alternativă nu au nevoie să crească purtând sentimentul că cineva și-a distrus viața pentru ei. Au nevoie de adulți care își asumă lucid responsabilitatea și care îi ajută fără să le transforme vulnerabilitatea într-o datorie. Valentina pare să înțeleagă foarte bine acest lucru. Nu cere recunoștință, dar cere ajutor atunci când are nevoie și continuă să facă ceea ce știe: să crească copii.
Comunitatea din jurul familiei
Integrarea celor patru frați nu se putea opri la ușa casei. Copiii aveau nevoie să intre în școală și grădiniță, să fie acceptați în comunitate și să nu fie definiți permanent prin trecutul lor. Pentru a susține familia, CCF Moldova a oferit suport metodologic pentru formarea unui grup comunitar de sprijin, în care au fost implicate persoane și instituții relevante din localitate. Un asemenea grup nu trebuie să transforme familia într-un caz expus public. Rolul său este să observe nevoile, să coordoneze ajutorul și să intervină înainte ca dificultățile obișnuite să devină crize. Școala și grădinița au un rol. Primăria, asistentul social și specialiștii au, fiecare, responsabilități distincte. Comunitatea nu poate înlocui familia, dar o poate ajuta să rămână stabilă.
În prezent, toți cei patru copii sunt încadrați în instituțiile educaționale din comunitate. Acest fapt poate părea o etapă administrativă, însă pentru ei înseamnă mult mai mult: participarea la o viață obișnuită. Sunt elevi și copii de grădiniță, nu doar beneficiari ai sistemului de protecție. Au colegi, activități și un loc în comunitate. La finalul zilei se întorc în aceeași casă și petrec timpul împreună.
Acasă, împreună
O poveste despre păstrarea unei legături fundamentale: cea dintre frați. Reunirea lor nu șterge anii petrecuți separat și nici experiențele prin care au trecut. Nu garantează o viață fără dificultăți. Le oferă însă ceva ce nicio instituție nu poate reproduce pe deplin: continuitatea unei relații de familie.
Când unul dintre ei își va aminti începuturile, ceilalți trei vor cunoaște aceeași poveste. Când unuia îi va fi greu, nu va trebui să explice totul de la capăt. Frații sunt martorii comuni ai unei copilării fragmentate, dar pot deveni și oamenii alături de care acea copilărie se reconstruiește.
Dezinstituționalizarea sună, uneori, ca un proces tehnic. În viața acestor copii, ea înseamnă că trei dintre ei au ieșit dintr-un centru de plasament și s-au mutat în casa în care îi aștepta fratele lor. Când este întrebată cum a reușit, Valentina nu formulează nimic spectaculos, răspunde scurt: „Ambiția de a continua și dragostea față de copii, altfel nu aș fi avut cum.”
Poate că ambiția nu este însă singurul răspuns. Au contat experiența ei, sprijinul specialiștilor, intervenția comunității și resursele oferite la momentul potrivit. Mai presus de toate, a contat convingerea rostită de Valentina fără ocolișuri: „Copiii nu-s vinovați. Ei tot au dreptul la momente din familie, la sărbători împreună, la amintiri din copilărie. Ca atunci când le va fi greu în viață să aibă un loc în mintea lor de care să-și amintească.”
Astăzi, patru frați care trăiau în locuri diferite au același „acasă”. La masa lor nu s-a rezolvat tot trecutul, dar există câte un loc pentru fiecare, iar uneori schimbarea unei vieți începe exact de aici.
Pentru a proteja identitatea copiilor, numele folosite sunt pseudonime, iar textul nu conține date care să permită recunoașterea lor.
Acest articol a fost realizat în cadrul proiectului „Consolidarea parteneriatului transfrontalier pentru tranziția către îngrijirea în comunitate și familie în Republica Moldova și România”, implementat de Copil Comunitate Familie și Salvați Copiii Iași, în parteneriat cu Ministerul Muncii și Protecției Sociale al Republicii Moldova, finanțat prin Programul Interreg VI-A NEXT România–Republica Moldova 2021–2027, cod ROMD00376.
Programul Interreg VI-A NEXT România–Republica Moldova 2021–2027 este finanțat de Uniunea Europeană și co-finanțat de statele participante în program.
Responsabilitatea pentru conținut aparține exclusiv autorilor și nu reflectă în mod obligatoriu poziția oficială a Uniunii Europene sau a structurilor de management ale Programului Interreg NEXT România–Republica Moldova. www.ro-md.net
