E șase și un sfert dimineața. Trag spre mine rapid telefonul să opresc alarma înainte să-mi trezească aricii care dorm dulce lângă mine. Mă ridic încet, să nu provoc scârțâitul enervant al patului. Fac pași mici pe podeaua rece și ies din cameră, dar nu înainte de a mai întoarce odată privirea spre ei să mă asigur că dorm.
În cap îmi rulează ca de obicei aceleași gânduri: Cum e vremea astăzi? Unde este uniforma lui Matei? Și-a pus, oare, cele necesare în ghiozdan?
Acest eseu s-a născut în cadrul Școlii de Scris de Moldova.org, ediția III
Intru în bucătărie. Beau paharul cu apă călduță și încep să pregătesc micul dejun. Torn ceaiul în căni. Pun un strat gros de unt pe pâinea pe care-am copt-o ieri, preferata lor. Apoi, mă îndrept spre dormitor.
– Matei, trezește-te! Matiușa, hai că e timpul, zic eu blând și în același timp îi scutur cu grijă corpul îmbătat de somn.
El se dă jos din pat, cu ochii încă închiși și execută pe pilot automat indicațiile primite. La unele trebuie să insist mai mult, de parcă adresarea «Spală-te pe dinți» ajunge la el doar la a 10 repetare.
Aud cum poarta se închide zgomotos – a venit tata după Matei. Încep să enumăr în grabă:
– Ia rucsacul, sticla cu apă. Ți-am pus banii și telefonul în buzunarul din față. Să mă suni după ore! Pune geaca pe tine că e rece afară. Îl conduc cu privirea și-i strig din prag: Fii bravo la școală!
– Poți azi să vii mai devreme după mine?
– Nu pot, Matei, răspund eu evaziv. Vorbim după ore.
Intru în casă, mă uit la ceas. Aș avea 20 de minute până să trezesc copiii. Un gând năstrușnic îmi dă târcoale demult – să fac yoga de dimineață. Fug spre debara, iau covorașul roz și când mă întorc, dau față în față cu Miriam – s-a trezit. Îl aud și pe Emil coborând. Pun covorașul la loc și îmi văd de treabă.
– Mami, vreau iaurt de băut. Vreau cu pai. E cu gust de căpșuni?
– Eu vreau cu gust de banane. Vreau apă.
– Nu vreau la grădiniță! Strigă Miriam.
– Nici eu, repetă Emil.
Le îndeplinesc mașinal toate solicitările și mă apuc să-i îmbrac în hainele pregătite de ieri. Încep cu Miriam – ciorapi, pantaloni, tricou. Aproape să închei procesiunea, când îmi zice că nu-i place tricoul.
– Du-te și-ți ia altul.
– Du-te tu!
Mă întorc spre Emil, ciorapi, pantaloni, maletă.
– Mami, unde-i maleta cu rechin? Dau ochii peste cap, știind ce urmează și îi zic:
– E la spălat, Emil, o s-o îmbraci mâine, uite asta ce-i frumoasă!
– Nu! isteric. Vreau maleta cu rechin!
Fug în dormitor. Mai iau un rând de haine. Când vin, e dezbrăcat. Încep din nou, ciorapi, pantaloni, maletă. Nici asta nu e cu rechin. Încep negocierile serioase. Mă uit la oră, au rămas 10 minute până să ieșim din casă. Agitația crește, răbdarea mea e la limite. Îl corup cu o bomboană și ieșim. Sunt o mamă rea.
Drumul spre grădiniță durează doar cinci minute. Până ajungem, le vorbesc despre necesitatea de a frecventa grădinița, de ce noi, adulții, trebuie să mergem la muncă și de ce nu pot veni și copiii cu noi.
Îi îmbrățișez și fug spre poartă, să nu aud mult timp plânsetul băiatului cel mic care are puterea să-mi seteze dispoziția pe întreaga zi.
Revin acasă. Beau două înghițituri din ceaiul rece de pe masă. Ochii îmi fug spre telefon unde fața zâmbitoare a mamei mă cheamă la discuții.
– Da, mamă.
– Iar nu răspunzi la telefon?
– N-am auzit. De fapt, cum să aud, dacă telefonul e pe silențios încă din vara lui 2017.
– Ai dus copii la grădiniță? Tot e în regulă?
– Da, zic eu. Încerc să formulez modul în care i-aș zice despre plecarea la Școala de Scris. Să o iau mai de departe, cu încălzire – ca-nainte de alergare ori să intru direct în temă?
– Am fost selectată să particip la Școala de Scris, spun eu sfios și mă simt de parcă sunt fetița de 15 ani care-și cere voie să meargă cu prietenii la discotecă. Cum nu aud nici o reacție din partea mamei, continui. Plecăm pe câteva zile în România.
– Dar copiii? Ce faci cu copiii? Oleg tot e plecat.
– Copiii cu voi, cu bunica Valeria, două zile tu stai, două zile ea, nu-s așa multe zile, mă justific eu, și după vine Oleg.
– Eu lucrez, Mariana.
– Știu, eu deja am calculat zilele când ești acasă, pe 9 septembrie o să stai tu cu copiii, după care cealaltă bunică, apoi iar tu pe 12.
– Cum o să-i ducem la activități?
– O să vorbesc cu finul să-i ducă cu mașina.
– Numai voi știți cum le găsiți numai să nu stați acasă, îmi zice ea resemnată.
N-o să mă refuze, îmi zic în sinea mea. Nu știe să zică nu. De fapt, nu a știut niciodată.
Întotdeauna a fost acolo pentru noi toți. Chiar și când nu mai putea, până la epuizare. Chiar și dacă noi nu o ceream. Mama, în copilăria mea, era mereu pusă pe treabă. Mintea mea de copil nu înțelegea de unde se iau toate aceste sarcini, cine i le setează. Erau executate militărește, una după alta, fără pauză. Ziua începea tare devreme cu obligația de a lăsa la liberate și hrăni găinile, zi de zi, fără zile de odihnă. Micul dejun era pregătit pentru mine și sora mea. Urmau chestii împrejurul casei – ele nu se vedeau, dar îi consumau tot timpul.
Cât timp „se odihnea”, mai curăța legume pentru zeama pe care urma să o mâncăm la amiază. Zeama pe care am urât-o toată copilăria mea, pentru că îmi fura timpul prețios cu mama, zeama pe care tot evit să o gătesc și acum, ca formă de protest.
Eu speram să se termine sarcinile mamei și să vină și timpul meu, timp să vorbim despre toate, timp să se joace cu mine, timp să mă mângâie pe cap. Doar că ele niciodată nu te terminau, iar ce rămânea nefăcut se transfera pe a doua zi.
Nu mi-o amintesc pe mama odihnindu-se. În rarele momente când o vedeam întinsă pe pat, sărea să se justifice că ea nu doarme, doar își odihnește picioarele un pic, și apoi iar la muncă. Nu știu ce jandarm imaginar o urmărea.
N-am amintiri cu mama machiindu-se. Nu era timp pentru asta. Satul arde, iar baba se piaptănă era comentariul frecvent dacă stăteam prea mult în fața oglinzii.
Nu țin minte ca mama să iasă cu fetele la cafea, la plimbări prin parc, la discuții interminabile.
N-am amintiri cu mama să ne citească povești înainte de culcare, să stea jos pe covoraș să se joace cu noi. Erau alte sarcini care trebuiau făcute, iar jocul în mintea ei era o pierdere de timp.
Azi, când mă roagă copiii să ne jucăm, iar eu nu pot s-o fac. Ce bine o înțeleg acum pe mama. Nu-mi vine natural, dar Doamne, cât de mult așteptam acele momente, cât de mult mi-am dorit să se oprească, să se trezească într-o dimineață și să zică azi toata ziua ne jucăm.
Sunt mamă a trei copii și sună ca o condamnare.
Scris de Mariana Bîrcă
Editat de Ana Gherciu
