„De ce nu ai plecat?” este una dintre cele mai dureroase întrebări adresate femeilor care sunt victime ale violenței în familie. Pentru Nadia răspunsul s-a întins pe aproape un deceniu. În fiecare an – un nou răspuns pe care și l-a dat, o nouă speranță că se va rezolva, o nouă rană pe care a trebuit să și-o trateze.
Discutând cu Nadia, am construit calendarul unei relații care a început cu o privire curioasă și s-a încheiat cu o evadare în toiul verii – o cronologie a felului în care poate evolua violența din partea unui partener și cum crește puterea de a pleca.
2004
Nadia și-a cunoscut viitorul soț în vara anului 2004, în orașul său natal. Viitorul ei partener nu făcea parte din anturajul și lumea femeii – era un reprezentant al „bărbaților anilor ’90” – purta cămașă vișinie, borsetă și papuci de lac.
Nadia, pe de altă parte, era opusul lui – purta părul scurt, pantaloni lungi și largi, cu inscripția „Nirvana”.
„Ca idee, Kurt Cobain și Mihail Krug nu cred că ar fi stat la o masă. Probabil asta mi-a trezit curiozitatea și am proiectat pe el imaginea mea despre un bărbat ideal. Am făcut eu primul pas. Mi-am săpat groapa singură.”
Nadia era fascinată de puterea lui de a convinge. „Aveam impresia că îmi intra în creier și îl întorcea pe dos. Așa m-a convins că prietenii mei îs proști ca mine, că prietenele mele îs ușuratice ca mine, familia mea – e ca mine. Am ajuns să nu le mai răspund la telefon. Nici agenda cu contacte nu aveam.”
Când era întrebată ce ar fi găsit în el, deseori nu știa ce să răspundă. „Trebuia să merit iubirea lui ca un cerșetor. Îmi arunca firimituri de iubire.”
2007
La trei ani de la prima întâlnire, Nadia și „Ivan cel Groaznic”, cum obișnuiește să-i spună, au decis să se căsătorească. Era o zi de aprilie, în care natura părea că se dezmorțește – un semn de bun augur.
Motivul căsătoriei a fost unul banal, spune Nadia, „să fie în rând cu lumea”. Cuplul era în așteptarea unui copil, care urma să se nască în mai puțin de două luni.
„Așa și nu l-am mai înțeles rândul ăsta al lumii: de unde pornește și unde se termină. A fost ca la târg: «Vrei? Vreau!». Mi-am vândut sufletul în acea zi.”
La început de relație, femeia nu observase semne clare că soțul ar fi un abuzator. În timp, însă, percepțiile s-au schimbat.
„Acum, ca o persoană echilibrată cât de cât, îmi dau seama că aroganța, vulgaritatea și lipsa lui de cultură și educație era primul «red flag». Deci în jurul lui aerul devenea negru și greu. Nu le-am luat în serios pentru că la început era gentil cu mine. Așa credeam eu”, adaugă Nadia.
2007-2009
Perioada sarcinii și post-partum au fost foarte dificile pentru Nadia.
„Când eram însărcinată și am aflat că o să fie fetiță, din protest nu a mai vorbit cu mine. Mi-a reproșat că nu-i a lui, că cine știe cu cine am mai umblat.”
Tot în sarcină, bărbatul a lovit-o pentru prima oară. Nadia era însărcinată în trei luni, cu o perioadă dificilă, însoțită de episoade epuizante de toxicoză.
„Am primit prima palmă «peste ceafă» pentru că l-am deranjat să se joace în PlaySatation până dimineață”, spune Nadia.
Nu a ajutat nici faptul că a aflat despre relațiile extraconjugale ale soțului său. Dar asta a fost doar o parte din tot calvarul pe care l-a trăit.
Apoi a urmat ceea ce Nadia o descrie drept „apogeul nebuniei”. După nașterea fetiței, femeia a simțit cum soțul se îndepărtează și își schimbă tot mai mult atitudinea. Atunci a aflat despre una dintre cele mai lungi relații ale sale cu o amantă. Copilul lor avea doi ani.
„Istoria pe care soțul i-a spus-o amantei era că eu sunt doar oficial soție. Eram de prisos și le încurcam în relație. Pe ea nu o judec deloc. A fost prinsă în plasa lui. Peste o perioadă și această amantă a înțeles că el nu este cine pare.”
După ce a aflat de infidelitatea soțului, Nadia a plecat la tatăl său. Povestește că nu avea energie pentru nimic și trăia un sentiment profund de vinovăție față de fetița ei.
„Nu eram prezentă emoțional, trăiam mecanic. Fata mea de doi ani mă trăgea de mână să ne jucăm. Și eu mă enervam – nu pe ea, dar pe mine. Că nu reușeam să reacționez și că undeva, adânc, știam că era vorba și de o depresie post-partum”, destăinuiește cu regret femeia.
2011
După o perioadă în care au fost separați, Nadia alege să mai dea o șansă familiei. Se simțea vulnerabilă și neputincioasă, își dorea o familie completă pentru fetița ei. Revenirea la el s-a simțit ca o alegere între două rele.
„Simțeam că dacă rămân singură cu un copil în Moldova, nu voi reuși să mă autogestionez mental, era o perioadă tulbure. Dacă plecam cu el, aveam frica că totul se va repeta, dar înăuntru speram că lucrurile se vor schimba spre bine. Speram.”
În 2011, soții decid să se mute împreună în Italia, la mama soțului. În iunie se naște și a doua lor fiică. Primele luni nu ar fi fost rele, dar Nadia simțea deja că era în cădere liberă – într-o depresie încă mai mare.
„Trăiam într-un haos emoțional, nu știam cui să mă închin, casa era o ierarhie. Eu aveam dor rol de mamă, mi-am pierdut și numele, și femeia din mine”, spune Nadia.
Femeia își amintește că soacra insista să fie numită „mamă”. Acest „ultimatum”, adresat într-o formă deloc delicată, aproape autoritară, o urmărea ca o umbră cu tăiș. Gestul, poate lipsit de importanță și conținut la prima vedere, ascundea o rană adâncă pentru Nadia.
„Îmi era greu să scot acest cuvânt din mine, îl rosteam în șoaptă. Mi-am pierdut propria mamă la 19 ani, simțeam că nimeni nu îi poate lua locul.”
Încerca să se conformeze regulilor, dar nu funcționa.
„Simțeam că nu sunt din plastilină. Ei încercau fiecare boț, fiecare formă să o modeleze, ca într-un final tot să nu fiu bună.”
Cu mama soacră relația nu se îmbunătățea. „Ea se alimenta din suferința mea. Putea să-mi povestească despre «prietene» de-ale soțului care mai veneau la ea în vizită în timp ce eu eram în Moldova cu copiii. Și mai avea poziția că: «Dacă te bate, înseamnă că și tu ești bună».”
Despre mutarea la casă nouă nici nu era vorba. Soțul Nadiei insista să rămână cu traiul la mama lui. „Era Dumnezeu pentru el. El așa și spunea: «Chiar să ai tu dreptate, eu o să țin întotdeuna cu mama, că ea este mama mea».”
Chiar dacă avea doi copii mici, unul din ei încă alăptat la sân, Nadia spune că simțea o constantă presiune să le facă pe toate perfect, să se subordoneze și să fie o „soție adevărată”.
„Fetița mai mică era încă alătată la sân. În perioada aceea m-am îmbolnăvit grav. Mi s-au umflat foarte tare amigdalele și am făcut infecție. La spital nu m-am tratat, am fost nevoită să semnez refuzul de internare pentru că el spunea că nu o să aibă cine să stea cu copiii.”
Relația dintre ea și soțul său continua rapid să se răcească. Nu lipsea abuzul verbal, fizic și psihologic. Nadia voia să plece, să lase în urmă tot, dar orice mic pas venea cu greutatea unui bolovan colțuros.
„O parte din mine înțelegea că ce se întâmplă nu e normal, dar cealaltă, care mă ținea pe loc, încerca să mă convingă că «așa e la toți». Dar și mai tare mă ținea pe loc faptul că mă simțeam nebună. Îmi repeta întruna că nu sunt adecvată. Parcă pierdusem controlul propriului cuget. Știam că sunt în regulă, dar eram zilnic convinsă că greșesc. Nu știam că asta are un nume – «gaslighting».”
A început să se gândească din ce în ce mai serios să găsească un loc de muncă, chiar dacă soțul continua să o jignească că nu-i va reuși nimic. Din caza situației instabile din familie, fetițele trăiau episoade de tantrum.
„Când ele țipau sau plângeau, le dădeam repede o bombonică sau ceva mâncare. «Bunica» le spunea că o să vină carabinierii de la atâta urlătură în casă. Cred că de aceea au devenit ele obeze, din vina mea.”
Toate acele momente, acumulate în tăcere ca într-o pușculiță sub presiune, au pregătit terenul pentru ceea ce avea să numească mai târziu marea eliberare.
2013
Într-o zi toridă de august, Nadia și cele două fetițe ale sale – una de șase ani și alta de doi ani – și-au mototolit lucrurile într-un sac mare negru și au ales să plece. Au luat ce era mai important: haine, jucării și aparatul de aerosoli, pentru că „fetele răceau mereu”.
„La această fugă am ajuns treptat, cu mici pași, dar conștienți. Am fost mai întâi la medicul de bază să oficializăm vânătăile de pe corp. M-a privit cu dispreț și am avut impresia că a vomitat întrebarea: «Îți dai seama ce faci?». I-am mulțumit din suflet căci anume acest dispreț pe care l-a văzut în ochii lui și mai apoi în alții care m-au judecat, mi-a dat forță să merg până la final. Acum nu mai putea să mă oprească nimeni și nimic.”
Odată ajunse la centrul antiviolență „Centro Veneto Progetti Donna”, au început, cu pași mărunți, să-și recapete liniștea. Atât ea, cât și fetele, au avut parte de ședințe psihologice.
„Fiica cea mare plângea că vrea înapoi acasă. Știam că vrea înapoi în zona de ei de confort, chiar dacă acasă nu era mai bine. Mi se rupea inima de durere, dar aveam siguranța că timpul le va vindeca încet.”
Acasă, în mijlocul certurilor, cu adresări vulgare și atmosferă tensionată, fetele cădeau în epicentrul conflictelor.
„Se asamblau ca niște puzzle-uri între noi și strigau la el: «Nu vorbi așa cu mama!». Uneori cred că ele erau mai curajoase decât mine.”
Acolo, la centru, Nadia a învățat să-și redobândească independența. Și-a făcut prietene cu care se susțineau reciproc și vedea, după o lungă perioadă, lumina de la capătul tunelului.
Între timp, fostul soț aflase despre evadarea sa, iar asta nu s-ar fi lăsat fără runde necontenite de amenințări.
„Că mă taie bucățele și că o să mă fotografieze pentru satisfacția lui personală. Că știe unde sunt eu. Când am văzut mesajul că știe unde ne aflăm, am simțit o tahicardie puternică, cu toate că eram într-o zonă protejată cu camere și gratii. Am simțit că mi se ia pământul de sub picioare. Subestimam situația, dar am înțeles cât de grav poate fi.”
În timpul aflării sale la Centru, Nadia ținea legătura cu familia sa și a avut parte de susținere.
Procesul de despărțire oficial a durat trei luni, dar Nadia spune că divorțul din suflet s-a întins pe mulți ani înainte, lăsând-o cu multe sechele. Instanța de judecată a condamnat soțul Nadiei la o pedeapsă cu un an de suspendare. Acesta s-ar fi întors în Moldova și nu peste mult timp s-ar fi recăsătorit.
2015-2019
Sub protecția centrului antiviolență, Nadia și fetele sale s-au aflat din 2013 până în 2015. În acea perioadă a început să lucreze, atât cât îi permitea orarul școlar al fetelor. Banii lipseau, aspectul financiar era o povară zilnică.
„Din primii bani am mâncat o pizza. Cea mai bună pizza din viața mea! Cu banii mei! Ah, da, și am cumpărat primele noastre perechi de pantofi noi. Trăiam într-o adrenalină constantă de a supraviețui, de a fi mamă exemplară, de a construi un viitor pentru noi trei.”
Enlarge
Tot din cauza lipsei de bani nu a reușit să fie prezentă la înmormântarea tatălui său. Iar acesta așa și nu și-a mai cunoscut cea de-a doua nepoată.
„Sunt convinsă că a plecat împăcat cu gândul că mezina lui nu va mai suferi niciodată și că e destul de puternică pentru trei.”
După ce a părăsit Centrul, Nadia a continuat să lucreze, a închiriat o locuință și a început procesul de terapie. Proces care, spune ea, i-ar fi salvat practic viața.
„Îmi era frică de schimbare, de aceea cred că am stat în căsătorie. Mă simțeam un copil, de abia învățam să plătesc o factură, să rezolv probleme mature. În căsnicie eram nimeni. Cu mine nimeni nu se sfătuia.”
Din acea perioadă, Nadia își amintește foarte bine cu câtă amărăciune veneau zilele de duminică. „În fiecare săptămână aveam «criză duminicală». Era ziua când familiile se duceau în drumeții, în munți. Dar eu mă simțeam inertă, nu aveam voință să ies, îmi era foarte trist. Aerul era trist”, spune femeia.
Era într-o căutare frenetică a sensului de „acasă” și nu-i rămânea decât să-l reconstruiască.
2019-2022
Uneori, Nadia încerca să-și depene amintirile prin scris, chiar dacă nu mai reușea să comunice în limba română atât de des.
„Tot ce era legat de Moldova îmi provoca disconfort. Fetele au uitat și acele puține cuvinte pe care le mai știau. Îmi negam rădăcinile”, spune Nadia. „Chiar și unele mirosuri erau stranii pentru fiicele mele: miros de zeamă sau sarmale.”
Totuși, în pendemie, a început să vorbească mai mult cu sora sa, răscoleau amintiri. De atunci, pereții casei au fost martorii unor dialoguri mult mai lungi în limba română.
În 2022, cuprinsă de un dor nemărginit, Nadia s-a întors în vizită acasă. A vrut să cuprindă locurile natale cu toate simțurile, peste a căror amintire s-a așternut un strat dens de praf și lacrimi.
„De dimineață până seară, cu căștile în urechi, am colindat toate ulițele unde am copilărit, unde am mers la școală. Am admirat fiecare frunză, fiecare fântână, fiecare răscruce. Am revenit la mine.”
2025
Astăzi, Nadia și fetele continuă să trăiască în Italia. După mulți ani de suferință, femeia și-a refăcut viața alături de un bărbat pe care simte că poate conta.
„Îmi spune că e cel mai fericit când mă vede pe mine fericită.”
Actualul soț se implică în procesul de educație al fetelor, participă la ședințele cu părinții și le susține toate visurile.
„S-a trezit fiind tată în toate formele și culorile, iar eu din partea familiei lui am simțit un suport extraordinar. Tatăl lui a murit, dar țin minte cât de apreciată am fost și cu câtă lumină în ochi mă privea.”
Cele două fiice, acum adolescente, continuă totuși să mențină legătura cu tatăl lor biologic. Nadia spune însă că, de multe ori, atitudinea lui față de ele este rece și disprețuitoare.
„Recent au fost în vacanță. Trebuia să fie o vacanță, dar a devenit o agonie pentru fete. Un purgatoriu. Pentru un adolescent, să audă în fiecare zi că e gras, leneș, că nu a obținut nimic de la viață (la 14 ani? Serios?), că nu are un vocabular decent, coerent, că sunt copii nedoriți și nici nu e sigur că el este tatăl, deoarece mama lor a umblat cu mulți bărbați – asta este distructiv! Sunt ființe umane, au sentimente! Le marchezi pe viață! Parcă își face rolul de tată mai mult pentru ochii lumii decât să se conecteze emoțional cu ele.”
Una dintre fiicele Nadiei a lăsat câteva rânduri în carnetul ei personal, pe care a fost de acord să le împărtășească.
„Nu stau bine-n corpul meu. E prea greu pentru mine și sunt constantă în grija și respectul pentru el. Am început în pandemie să-mi umplu golurile cu mâncare. Nu cred că eu am suferit din lipsa tatălui meu.
Simone (soțul mamei) a fost prezent în toate etapele importante și chiar lacrimi am văzut pe fața lui când m-am dus în clasa întâi. Eram doar curioasă cum e tatăl meu în viața de zi cu zi.
A fost teribil, dezgustător, îmi venea să vomit la ideea că acuș iar va începe cu critica lui distructivă și lecțiile lui de viață. Eram atât de departe de tot ce-mi este drag și chiar m-am îmbolnăvit. Așa am reușit să revin acasă și să-mi îmbrățișez mama. Cel mai drag OM. Ea mă iubește așa grasă.
Promit că o să reiau ședințele cu nutriționistul.”
Enlarge
Când se gândește la viața sa, Nadia crede că cel mai mare regret este că nu a plecat mai devreme din relația abuzivă.
„Că am fost un Don Chisciotte și am luptat în zadar cu morile de vânt sperând că se va schimba ceva. Dar până la urmă m-am schimbat eu: mi-am schimbat pielea și ochii. Simt și văd cum vreau eu.”
Enlarge
A fost de acord să-și povestească istoria pentru că știe și simte că există încă multe femei care luptă cu gândul de a pleca. Spune că primul pas – cel decisiv – se simte cel mai înspăimântător, dar apoi viața îți deschide căi spre a te regăsi.
„Vreau să îndemn aceste femei, mai ales dacă au copii, să ia cu «împrumut» ochii acestora și să se privească pe ele pentru 5 minute. Să se vadă cu acești ochi inocenți. Să vadă o mamă, o femeie, a cărei lumină i-a fost furată.”
Editat de Ana Gherciu
