Stăteam patru la masă când abia de mi se vedea nasul peste farfurie. Tata intra ultimul în bucătăria noastră înghesuită, după ce mulgea vacile. Se așeza lângă mine și sora mea, în timp ce farfuriile se umpleau deja cu borș roșu. Mama, odată văzându-l pe tata așezat, strecura printre farfurii frustrările și reproșurile adunate peste zi sau din ultima săptămână, sau din ultimii ani, depinde ce o durea mai tare, iar palma lui tata se lovea ea cumva de masă, ca să zică pentru el ce îl durea mai tare. Se făcea liniște și tata devenea foarte concentrat să își săreze sănătos borșul, fără să îl guste. După ce masa tremura o dată sau de două ori de la ce avea tata de spus, din farfurie mi se prelingea o picătură de borș pe lângă, care mă îngrijora doar pentru că știam că orice poate fi un motiv. Dintr-o farfurie, un reproș putea ricoșa oricând și spre mine. Mă consolam cu rozul lăptos din farfurie, după ce îmi puneam o linguriță de smântână, și mă linișteam gândindu-mă că, dacă mâncam în tăcere, eram lăsată în pace.
Unele seri erau de compot rece, cu pâine atâta de fierbinte, o rupeam direct în bucăți și mai suflam în ea un pic înainte să mușcăm sau să o înmuiem direct în compotul adus atunci din beci, cel mai des de vișine. În serile de compot îmi aduc aminte de mine fericită, și ei trei îmbunați de acel deliciu. Alte seri erau de macaroane cu lapte, bucuria noastră, dar pe care tata le mânca de nevoie, supărat că mama nu s-a organizat să îi facă o masă mai de bărbați.
Dacă se întâmpla să aibă drum la Chișinău și să fie sezonul, tata se întorcea cu câte un harbuz atât de mare, că doar în lighean îl puteam tăia, și ligheanul era atât de mare, că doar puși pe jos încăpeam în jurul lui. Așa că covorul din holul de intrare se transforma în masa noastră. Deodată deveneam toți patru de aceeași vârstă și ne bucuram inocenți de crăpătura sănătoasă care era semn de bine copt, de câteva felii suculente și obrajii rămași lipicioși de la feliile prea mari.
Apoi tata a plecat în Rusia. Pentru că nu și-a dat datoriile, nu se putea întoarce în țară o dată la trei luni, cum făceau restul bărbaților plecați la muncă acolo, așa că întâlnirile noastre se făceau la Zatoca, în Ucraina. Pentru noi asta însemna să mergem la mare. Acolo stăteam în patru la câte o terasă unde serveau okroshka, soleancă sau uha (o supă din capete de pește, pe care o mai făcea și mama acasă, bunicică, dacă tolerezi câte un ochi de pește în lingură). Pe plajă ne luam porumb fiert de la câte un adolescent foarte bronzat sau luam creveți mărunți de la o tarabă din apropierea plajei, pe care îi mâncam ca pe semințe, iar mama cu tata sorbeau la ei și câte o bere rece. La mare ne-am permis să mergem de două ori.
Următoarea dată am stat împreună la nunta surorii mele. Tata s-a întors din Rusia de tot după șapte ani, mai bătrân, mai slab și fără prea mulți bani. Nu a mai vrut să plece. Dar a plecat sora mea. S-a mutat cu soțul ei în Franța, la câteva luni după nuntă, când eu eram clasa a 10-a. După ea a plecat și mama, de la un post de director adjunct la școală s-a dus în România să lucreze ca bonă, pentru că mai rămăseseră doar doi ani până plecam la facultate și nu aveam bani. Apoi am plecat eu. Opt ani de zile am rămas împrăștiați. Timp în care am văzut-o de 4 ori pe sora mea, de 5 ori pe mama și pe tata când și cum.
Acum doi ani am defilat prin Timișoara în mantie și tocă. Absolvirea mea a fost cel mai important eveniment din familia noastră de la nuntă. Într-un apartament închiriat ca să încăpem toți, ne-am așezat iarăși în patru la masă. Tata a adus o șampanie Lacrimă dulce și am deschis-o împreună. Mi-a spus că nu mă mai judecă, fiindcă vin rar acasă, după ce a mers și el 17 ore cu autocarul. A adus și o cutie de bomboane Livada Moldovei și cireșe din sat. S-a tot scuzat că atât a putut și i-am răspuns de câteva ori că e destul și îi mulțumesc. Mama, ca cea mai plimbată prin lume dintre noi, a venit acum din Elveția, a adus Toblerone, un set de cercei și lănțișor pentru absolventa ei și multe testere de creme și parfumuri, pe care nu înțeleg de ce le mai colecționează, iar la serbare mi-a adus trei tipuri de buchete de flori, încercând să compenseze mult prea multe lucruri. Sora mea a fost cât de prezentă a putut în cele 24 de ore pe care a reușit să le rupă din viața ei cu doi copii în Franța. Am stat toată noaptea la vorbă, șușotind lângă mama și tata, care dormeau. Mi-a dat multe sfaturi, mi-a zis că diploma de arhitect este doar meritul meu și ne-a făcut cadou fiecăruia câte un parfum din aeroport.
Pentru că tata și mama încercau să bifeze un concediu la absolvirea mea, în una din zile am țipat la ei și am regretat, bineînțeles, după ce i-am petrecut pe toți spre casă, văzându-mă rămasă doar cu parfumul, cerceii și cireșele.
Vara asta ne-am revăzut. Nu a fost nevoie să mă mărit, mi-au trebuit doar niște curaj, un bilet de avion și un iubit care să fie lângă mine.
Am ajuns pe la ora unu noaptea acasă la sora mea. S-a pus masa. Ai spune că din generozitatea gazdelor, dar eu cred că inimile noastre nu au mai știut să aștepte să se simtă sătule cum doar de la acea masă puteau fi, masa unde să fim toți patru.
S-a mâncat moldo-franțuzește. Mi-am confirmat că încă nu sunt în clasa socială căreia îi plac stridiile și că tata încă își pune foarte multă sare în mâncare, înainte să o guste. A tachinat-o pe mama de cartofii prăjiți cu tot cu coajă și am băut toți vin moldovenesc, cel mai bun vin pe care l-am gustat în Franța. Am fost cu ei o săptămână. Am fost surprinsă de câtă afecțiune e capabil tata, văzându-i îmbrățișările, joaca, chicotelile și dialogurile drăgăstoase cu nepoata lui de patru ani. ,,Tata poate și așa?” – ne-am întrebat cu sora mea, făcând schimb de priviri uimite. Cred că libertatea de a nu pleca de acasă doar pentru bani și viața de bunic îi amintesc că poate și el să iubească frumos.
E prima dată, de când mă știu, când stau mai multe zile cu mama și nu ne-am certat. A fost grijulie cu mine când mi s-a făcut rău după masa noastră copioasă, afirmând că e de la stridii, deși toți știam că e de la vin și fiind împrăștiată în toate părțile cu gătitul, nepoții și alte treburi, a știut să vină către mine în doze potrivite de afecțiune, fără să mă copleșească. Poate că problema nu e la mine și mama, problema e că aveam nevoie și de restul familiei, ca să ne iubim frumos noi două.
M-am întors vindecată. Mă întreb câte bilete de avion puteam să îmi iau din banii dați pe terapie în toți acești ani și unde sunt granițele dintre noi patru, de fapt? La Prut, la marginea Schengen, în portofele sau în supărarea mea? Pentru că nu a fost nevoie decât să îmi adun puterea și să mai dau o șansă mesei noastre, ca nici una dintre granițe să nu mai conteze.
Autoare: Anastasia Dem
