În perioada anilor 1946-1947, Basarabia se afla în plină foamete din cauza secetei, a politicilor de colectare a grânelor impuse de regimul sovietic și a sărăciei lăsate în urmă de război. Acestea au dus la moartea a cel puțin 150.000 de oameni, în timp ce alte câteva sute de mii au fost afectați de malnutriție cronică.
Tot atunci, în mai multe sate și regiuni ale țării, au izbucnit revolte alimentare – proteste spontane în fața hambarelor și magazinelor de grâne. Ceea ce uimește istoricii astăzi e că majoritatea acestor mișcări erau conduse de femei cu copii flămânzi în brațe, care au ales să sfideze frica de autorități și să își ceară dreptul la pâine, în pofida faptului că urmau să fie aspru pedepsite.
Despre respectivele revolte, numite revoltele femeilor (бабий бунт), s-a scris puțin în trecut. Abia recent, prin cercetările istorice făcute de autori ca Larisa Turea sau Igor Cașu, s-a dat voce unor istorii cutremurătoare.
Rolul femeilor în revolte
Revoltele alimentare au început în primăvara lui 1946. Din 30 de revolte documentate, în 18 cazuri femeile reprezentau majoritatea, tot ele fiind principalele instigatoare și lidere, conform documentărilor istoricului Igor Cașu.
Absența bărbaților – mulți uciși în război sau înrolați cu forța – a pus pe umerii femeilor întreaga povară a supraviețuirii în fața regimul sovietic. Ele erau responsabile să hrănească copiii și bătrânii, iar când acest lucru devenise cu totul imposibil, femeile au recurs la acțiuni directe.
La 17 martie 1946, în Brânzenii Vechi (Orhei), peste 100 de săteni au luat cu asalt magazinul de grâne, scoțând de acolo patru tone de grâu. Femeile erau forța mulțimii, strigând că nu mai pot privi cum copiii lor mor de foame.
La Ialpujeni, Cimișlia, circa 45 de femei au spart ușile hambarului de stat în aprilie 1946, cerând grânele care li se cuveneau ca rație. Acestea au venit împreună cu copiii, o tactică pe care o foloseau pentru a descuraja „miliția” să recurgă la represiune violentă.
La Chirsova, Comrat, pe 24 aprilie 1946, aproape 100 de persoane au atacat un depozit de stat. Protestul a fost condus de femei ale căror nume au rămas în arhive: Maria Celac, Uliana Hagi și Nadejda Radu, acestea au fost arestate, după cum a relatat istoricul Igor Cașu în articolul „Oamenii flămânzi se revoltă. Răscoalele femeilor din Moldova Sovietică în primăvara lui 1946 și problema rezistenței”, apărut în New Europe College Yearbook Pontica Magna Program 2019‑2020.
Conform istoricului, inițial, autoritățile au respins răscoalele, ca mai apoi organele de securitate să deschidă anchete, arestând oamenii care au participat. Autoritățile sovietice catalogau femeile ca fiind „induse în eroare” cu intenția de a le minimaliza rolul.
Deși au existat cazuri când funcționarii locali și administratorii magaziilor nu au opus rezistență mulțimilor, uneori chiar empatizând cu ele, „statul nu putea tolera provocările la adresa autorității sale”, iar măsurile punitive au fost aplicate, așa cum se pricepeau mai bine cei care se autoîntitulau „statul” în acea perioadă.
„Aceste revolte ale femeilor, deși în cele din urmă înăbușite, dezvăluie o formă de rezistență cotidiană. Ele arată că femeile obișnuite, împinse de foamete și de responsabilitatea pentru familiile lor, au avut curajul să înfrunte unul dintre cele mai represive regimuri ale secolului XX”, menționa istoricul Igor Cașu în articolul pentru New College Europe.
Scriitoarea și jurnalista Larisa Turea a documentat timp de mai bine de patru decenii fenomenul foametei care a avut loc în țara noastră după Al Doilea Război Mondial. Aceasta a adunat sute de istorii umane, găsite atât în arhive, cât și povestite de cei care au trăit pe pielea lor acele orori, istorii rămase de la mame, bunici sau străbunici.
În mare parte, cartea este dominată de istoriile femeilor care au fost pilonii acelor vremuri grele din satele Basarabiei.
„Femeile sunt cele care au dus și greul războiului și al foametei. Cele mai multe mi-au spus că în război, chiar dacă au rămas văduve, le-a fost mai ușor. Pe când foametea a fost cea mai mare tragedie a vieții lor, pentru că au trăit-o sub acest regim criminal. Ele sufereau și pentru copii. Nu știu dacă își poate imagina cineva cum e să fii mamă, să-ți ceară copilul de mâncare și să n-ai nimic ce-i da”, ne-a povestit Larisa Turea.
„O persoană mi-a povestit”, continuă Turea, „cum vecina și-a pus copilul de vreo șapte ani, pentru că plângea mereu de foame, într-un sac și l-a îngropat de viu. Îți ieși din minți. Copilul a fost scos din pământ de un vecin, la scurt timp a murit, totuși. A murit și mama acestuia, de scârbă și necaz. Este o tragedie care i-a marcat de toți, dar în special pe mamele cu copii. Scopul regimului criminal era să ne dezumanizeze”, a adăugat scriitoarea.
Mesajul „Cărții Foametei” este despre supraviețuire, și, potrivit autoarei, au supraviețuit cei care au avut curajul de a se solidariza, care au căutat soluții, în special femeile.
„Am istoria lui Veniamin Apostol, fostul director artistic al TNME, despre mama sa, care la fel era văduvă și care îi blestemase pe cei de la Sovietul Sătesc că le-au luat tot. Iar aceștia, ca să o pedepsească, au ținut-o zece zile într-un beci. Cu toate astea, ea găsise o soluție: a semănat tutun și-l vindea cu cănuța. Pentru asta a arat toată curtea, pentru că terenurile le fuseseră luate. În felul acesta și-a salvat copiii.”
Potrivit scriitoarei, există și scrisori către Stalin în care unele femei au semnat cu numele propriu. De cele mai multe ori aceste scrisori sunt ale unor mame care se plângeau de respectivul sistem de jaf, despre teroare la care erau supuse de către președintele sovietului sătesc, ca să afle după că acele cazuri erau examinate tot de cei pe care au depus plângere.
„Nu a scăpat nimeni nepedepsit după așa ceva. Cele care au fost mai îndrăznețe au fost condamnate la ani grei de pușcărie, unele nici n-au mai revenit, li s-a pierdut urma. Am povestea unei țărănci care pentru că a îndrăznit să secere un sac de spice, a fost condamnată la șase ani de închisoare”, spune Turea.
Tot femeile erau cele care îi scriau lui Stalin
„Eu, țăranca satului Baraboi, raionul Râşcani, Ursu Alexandra Ivanovna, fiind aproape o lună de când am fost la dumneavoastră și, neprimind niciun răspuns, vă rog încă o dată și prin scris să mă îndreptați ce să fac să ajung la bune rezultate.
Ştiu când ați trimis în raion să vă răspundă cauzele și știu că v-au răspuns, dar eu una nu sunt împăcată cu ceea ce v-au răspuns și cer neapărat să trimiteți pe cineva de la dumneavoastră pentru cercetări și să capete rezultate adevărate.
Eu știu că ei au trimis următorul răspuns către dumneavoastră cum că pâinea mi-au luat-o din cauză că aveam 7,5 ha de pământ și am scris numai 3,5.
Ce proști am mai fi noi, dacă am ști că e așa adevărat și am mai veni cu plângerea tocmai la dumneavoastră, ba din contra, încă am fi mulțumiți că nu ne-au dat în judecată, că doară pământul nu-l poți ascunde, și de asta că ei v-au mințit: noi dorim comisia să ne măsoare pământul și vom vedea mincinosul.
Chiar de am fi avut mai mult pământ, trebuia să măsoare, să facă acte și să ne dea în judecată și noi să ne tragem pedeapsa, dar nu să vină noaptea să ne prade și să spună că e Fond Krasnoi Armii (din rus. Fondul Armatei Roșii)…
Vă spun adevărat că toate astea s-au întâmplat din cauză că t. Kanaev al CRPC a căutat să-și bată joc de mine și, fiindcă eu I-am refuzat, a căutat să-mi facă fel de fel de răutate.
Eu m-am dus la el și îl întreb: de ce m-ați scos din serviciu, t. Kanaev, dar el mi-a răspuns că, odată ce eu nu m-am supus dorinței lui, să umblu mult și bine, că el o să facă în așa fel de n-o să mai capăt serviciu niciodată.
Bărbatul când a întrebat: de ce, t. Kanaev, îmi luați toată pâinea, eu ce o să mănânc și o vită cu ce să o țin, da’ el i-a răspuns: ce ai tu nevoie de vite, eu cum trăiesc dacă nu am vite, cât de mâncare, o zi vei mânca, două-trei – nu, și atunci vei ști că trăiești în Uniunea Sovietică, cât despre soția ta, las-o să mai stea acasă, să cetească ziare, să se mai odihnească puțin. Așa că judecați și dumneavoastră, nu din răutate a făcut asta?
[…]
Nu vreau să scriu pe hârtie multe, că o să credeți că din răutatea mea fac asta, dar dacă o să trimiteți pe cineva la noi, atunci veți vedea cazul de față. Cei mai mulți țărani suferă, din cei săraci, la care au avut pământ mai mult, pâinea dacă au luat-o, imediat le-au dat-o îndărăt, dar văduvele de război plâng cu copiii din cauza bandiților.
Vă scriu în mod deschis: dacă dumneavoastră n-o să aduceți cazul la un sfârșit, eu voi scrie mai departe, până și t. Stalin va ști ce porcării s-au făcut în raionul Râșcani…. Așa se cade, ca pred. s/sovet să murdărească lumea cu cele mai urâte cuvinte și până când? Ne-a zis să nu mai venim la s/s, că el, dacă o vrea, ne va trimite în Siberia din sat și vom vedea cu ce o să ne ajutați dumneavoastră.”
Aceasta este o scrisoare pe care una dintre eroinele acelor vremuri s-a încumetat să i-o trimită Președintelui Consiliului de Miniștri al RSS Moldovenești, la Chișinău, atașată de Larisa Turea în „Cartea Foametei”.
Unele dintre scrisori erau adresate direct lui Stalin, și începeau cu „Dragă Iosif Vissarionovici Stalin” sau „Tătucă Stalin”. În scrisori erau enumerate diferite probleme, care, sperau ele, vor ajunge să le fie rezolvate de cei „de mai sus”. Multe dintre femei raportau sărăcia, faptul că li s-au luat cu forța bărbații, hrana sau postul de muncă.
*Despre importanța femeilor în perioada foametei, din 1946-1947, organizate de URRS în Moldova Sovietică, va vorbi istoricul și directorul Agenției Naționale a Arhivelor, Igor Cașu, în cadrul Conferinței pentru Prevenirea și Combaterea Violenței Împotriva Femeilor, organizate de Coaliția Națională „Viața fără Violență”, între 20 și 24 octombrie 2025.
