*Pentru a citi, ascultați https://www.youtube.com/watch?v=nDbeqj-1XOo
În diminețile verilor anilor ‘90, cu grijă, întorceam frunzele de cartof și căutam gândaci de Colorado. Îi nimiceam atent și nici nu bănuiam pe-atunci că eu, sora mea și bunica continuam lupta cu armele imperialiste americane împotriva oamenilor iubitori de pace. Așa spuneau, după cel de-al doilea Război Mondial, jurnaliștii germani care au semnat o declarație prin care au condamnat aceste mici bombe atomice – da, gândacii de Colorado.
Chiar și despre asemenea detalii se povestește în cartea lui Anne Applebaum „Cortina de Fier: strivirea Europei de Est”, apărută în publicată în 2012 și lăudată foarte mult de critici.
Applebaum este o jurnalistă americană, câștigătoare a premiului Pulitzer, care scrie despre comunism și dezvoltarea societății civile în Europa Centrală și de Est.
Textul este o descriere detaliată a perioadei de după cel de-al doilea Război Mondial alternând cazurile dureroase de represiune cu kitsch-ul absurd al perioadei. Cartea nu este o înșiruire de generalizări despre evenimente, dar nici nu este o analiză profundă a proceselor. Ea ne arată viața locuitorilor din Ungaria, Cehia, Polonia și Germania de Est, prin mărturii și istorii despre oameni concreți. Prin ele înțelegem mai bine de unde venim, relativitatea „alor noștri”, de importanța circumstanțelor, dar și de voința, demnitatea și încăpățânarea multor oameni care au rezistat. Totodată, înțelegem și de ce nu trebuie să îi judecăm prea aspru pe cei care nu au avut această rezistență.
Sunt două părți: prima povestește despre viața de după război, a doua – apogeul stalinismului.
***
După sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, pentru mulți viața parcă a început din nou. Puțini observatori ar crede că acești oameni tocmai și-au revenit dintr-o catastrofă sau că, de fapt, continuă să trăiască în condiții inumane. Dincolo de o infrastructură economică distrusă (de exemplu, 40% în Ungaria) și dispariția a 3-6% din populația acestor țări, au rămas traumele care au afectat fiecare aspect al vieții cotidiene. Cum spunea poetul polonez Czeslaw Milosz: „Războiul scutură ordinea naturală a lucrurilor. Cândva dacă găseai un cadavru pe stradă, ai fi chemat poliția, oamenii s-ar fi adunat și ar fi vorbit și comentat. Acum, cadavrul trebuie evitat și trebuie de abținut de la a pune comentarii inutile.”
Colapsul instituțional din timpul războiului a fost urmat de colapsul moral care a încurajat cinismul oamenilor referitor la societățile în care au crescut și valorile pe care le-au avut. Nu e de mirare că aceste societăți au fost atât de slabe și valorile lor atât de ușor deturnate.
În timp ce Churchill ilustra cu ajutorul la trei chibrituri soarta Poloniei, generația post-război încerca să se adapteze la noile realități. Autoarea parcă ne îndeamnă să nu fim prea categorici în a arunca etichete despre viața de după război: ocupație sau eliberare. Pentru mulți nu a fost o eliberare, ci un brutal început al unei noi ocupații. Pentru alții a fost o întoarcere la ceea ce părea rutina cotidiană. Pentru unii nu a însemnat nici una, nici alta.
Relatările tragice despre violurile în masă însă nu ne lasă să fim imparțiali. În 1945, Ungaria interzice avortul, iar statul este copleșit de numărul de copii abandonați exact la 9-18 luni după terminarea războiului.
Applebaum continuă să povestească detaliat despre ce s-a întâmplat cu organizațiile de tineret, cu radioul, alegerile și opoziția, epurările etnice și poliție. Aflăm despre tinerii foști naziști, care, deziluzionați de situația din țară, devin ceea ce au fost învățați de mici să urască – comuniști; despre tinerii bine-educați din clasa mijlocie care devin membri ai diferitor grupuri criminale; despre cum în 1946, la Treblinka se răstoarnă un tren, iar oamenii nu au sărit în ajutor, dar să fure lucrurile valoroase. Decadența morală este prezentată empatic, fără a fi judecată. Așa erau vremurile.
Este descrisă prima perioadă de după război, în care încă se permiteau afacerile private, existau elemente ale unor alegeri libere și partide de opoziție, se tolerau bisericile și chiar presă liberă. În același timp, eforturi masive erau direcționate spre a înfiltra oameni în toate organizațiile cu riscuri, de a pregăti poliția secretă (informatorii trebuie să vegheze oamenii, iar poliția secretă informatorii) și antrenarea țăranilor să devină folk-comuniști.
Bunăoară, în Polonia, tinerii se adunau într-un apartament să asculte jazz: „noi nu știam nimic despre Katyn sau cum e să trăiești într-o țară liberă, noi nu aveam pașapoarte, cărți noi sau filme, dar aveam o nevoie firească de distracție și asta ne oferea jazz-ul.” Dar nu pentru mult timp, într-o zi, comuniștii au dat buzna și au distrus toate acestea.
Nu o să mă opresc la descrierile despre tentativele de alegeri corecte, sau despre luptele partizanilor sau hărțuirea preoților sau cum în referendumul din 1945 despre reforma pământului, germanii din Saxonia au trebuit să răspundă la o singură întrebare formulată astfel: „doriți ca fabricile criminalilor de război și a criminalilor naziști să ajungă în mâinile oamenilor?” Referendumul a trecut.
În 1948, în toate țările din Europa de Est, sunt abandonate toate tentativele de legitimitate printr-un proces electoral și a fost stopată orice toleranță față de opoziție. Toată energia poliției a fost orientată spre biserică, spre deja învinsa opoziție și spre partid. Citim despre epurările din partide și cum membri de încredere ai Comitetului Central sunt interogați, arestați, torturați și uciși. Dar, în vorbele autoarei: spectacolul revoluției care își devorează proprii copii nu este nimic nou. Exact același set de obsesii a consumat sovieticii la sfârșitul anilor 30, perioada Marii Terori.
Avem imaginea scriitorului care plânge lângă un aparat de radio în Londra, ascultând confesiunea unui camarad despre inițierea pe un drum al adevărului și salvarea partidului. Partidul are mereu dreptate. Sau a femeii care, la întoarcerea din vacanță, își găsește soțul arestat și proclamat dușman al sistemului. Apoi, își pierde locul de muncă, apartamentul și majoritatea prietenilor, pentru că puțini au curajul să păstreze relația cu un oponent al regimului.
Dar să revenim la kitsch-ul perioadei. Autoarea descrie în profunzime cum se creează, cam stângace, noul om sovietic. Avem mici snoave ale perioadei. De exemplu, Alexei Stakhanov, un miner din Donbass care pe 31 august 1935 a săpat 102 de tone de cărbune în cinci ore și 45 de minute. De 14 ori cota necesară! Istoria de succes ajunge la urechile lui Stalin, iar în curând începe un mic cult al personalității. Cărți, articole, postere, străzi și scuaruri cu numele lui Stakhanov. Și, desigur, un mic oraș din Ucraina numit în cinstea sa. Fiecare țară avea un erou al său, cu versuri care să îl proslăvească: „dacă vrei o scurtătură spre Rai, lucrează ca minerul Pstrowski” . Sau: „nu-mi pasă de fete deja, mai degrabă îl urmăresc pe Ignor Pioler” – un lucrător de fabrică care a atins planul său personal de 5 ani în doar patru ani! Așa au apărut competițiile socialiste, a căror idee era de terminat lucrul cât mai rapid, indiferent de calitate.
Kitsch-ul ne urmărește și în cinema, unde un regizor propune crearea de noi personaje și intrigă care ar dramatiza avantajele cooperativei. De exemplu, poate fi un copil care este devastat de refuzul tatălui de a se alătura cooperativei și se teme că viitorul lui va fi compromis. Tot el a criticat un alt film, unde un muncitor moare la final, iar asta nu este prea optimist. Un alt film, numit „Căsătoria”, ne învață despre rolul partidului de conducere, semnificația competițiilor de lucru, valoarea diferitor tipuri de lucru și, desigur, despre importanța căsătoriei.
Dar și pentru asta existau soluții. Regizorul Andrzej Wajda povestește cum dialogul putea fi cenzurat, dar nu și imaginile. Imaginile pot fi ambigue. În filmul său, „Ashes în Diamonds”, într-un local, doi indivizi au în față două pahare de vodkă și niște candele, iar fiecare din ei repetă câte un nume. Nimeni nu spune că sunt lumânări comemorative ale celor care au murit în timpul revoltei din Varșovia, dar audiența înțelege acest lucru.
Capitolul meu preferat rămâne a fi despre orașele ideale socialiste. Stalinvaros, Nowa Huta sau Stalinstadt. Autoarea povestește despre apariția acestor orașe, libere de vechile obiceiuri de lucru sau de principiile vieții burgheze. O pagină nouă. Muncitorii au venit entuziasmați din toate colțurile să pună umărul la aceste proiecte grandioase. Desigur, birocrația, lipsa de organizare și de viziune, au făcut ca, de la început, să apară probleme în construcție. Chiar dacă artiști, poeți sau chiar Shostakovich au fost încurajați să le viziteze pentru a inspira locuitorii, în scurt timp, haosul și mizeria au triumfat. Construcțiile grandioase nu s-au realizat, iar cele care s-au făcut erau departe de a fi perfecte. În vorbele autoarei, Nowa Huta rămâne un simbol al eșecului totalitarismului în Polonia: planificare eșuată, arhitectură eșuată și un vis utopic eșuat.
Să revenim însă la oameni. Anne Applebaum crede că unul din meritele sistemului a fost că reușit să facă atât de mulți oameni apolitici din atât de multe țări să accepte fără prea multe proteste. Probabil amintirea recentelor violențe și frica de potențiale violențe a planat asupra situației. Mulți din colaboratorii rezervați, așa cum îi numește autoarea, nu voiau să fie nici șefi de partid, nici disidenți furioși. Ei doar voiau să își continue viața, să își reconstruiască țările, să își educe copiii, să își hrănească familiile și să fie departe de cei de la putere. Dar în perioada de stalinism intens, era imposibil să fii neutru. Astfel, majoritatea est-europenilor nu au făcut un pact cu diavolul. Nu și-au vândut sufletul să devină informatori, dar mai degrabă s-au scufundat într-o constantă atotcuprinzătoare și cotidiană presiune economică și psihologică.
***
Un clișeu ne spune că pentru a putea să ne continuăm viețile, trebuie să ne cunoaștem trecutul. Citind mărturiile acelor perioade, devenim mai empatici, mai puțin categorici, mai înțelegători, dar, mai ales, mai convinși că nu trebuie de ajuns în vremurile când ai trei opțiuni: să fii un aprig susținător al unui partid pe care îl urăști; să fii un colaborator rezervat, care încearcă să se țină departe de politică, deși nu prea îi reușește; sau să fii torturat prin gulag-uri. Vremurile sunt exact așa cum noi le facem.
Autoare: Vlada Ciobanu
