La Călăraşi, în valea Ichelului, paşii ne duc spre vestita Cruce basarabeană. Nu este vorba de vreun crucifix anume, ci de 4 binecunoscute mănăstiri, aşezate în formă de cruce: Hârjauca, Răciula, Hârbovăţ şi Frumoasa. Mii de pelerini, vizitatori, creştini ajung aici de-a lungul întregului an, de multe ori în scop de excursie, pe durata unei zile. Totuşi, dacă veţi decide a dedica măcar o zi fiecărei destinaţii, bogăţia spirituală a locurilor o veţi simţi cum pătrunde în fiecare ungheraş al inimii dvs., făcându-şi loc aici pentru mult timp înainte. Iar la drum vom porni de la Palanca – sat în vecinătatea mănăstirii Hârjauca, al comunei cu acelaşi nume, de pe pragul Casei Părinteşti a Tatianei Popa.
Lângă Casa Părintească
A zăcut în uitare din 1944, mai bine de şase decenii. Biserica de lemn de la Palanca, considerată una din cele mai vechi de acest fel din Basarabia, ajunsese o ruină în adevăratul sens al cuvântului. În 2005, când am trecut pe aici, rămăsesem şocat la vederea stării în care era această perlă basarabeană. Nici nu mai credeam că va fi readusă în circuitul spiritual, dar şi turistic. Astăzi, totuşi, uşile bisericii de lemn sunt deschise atât pentru oamenii satului, cât şi pentru turişti. Doar că nu mai este în locul unde au ridicat-o strămoşii – lăcaşul a fost strămutat, deşi mai multă lume a insistat ca să rămână pe locul vechi, adică lângă cimitirul satului.
Lângă vechea biserică de lemn se află un loc de poveste, care ademeneşte tot mai multă lume la Palanca – „Casa Părintească”. Aici domneşte atmosfera satului basarabean de odinioară. Am fost de nenumărate ori la „Casa Părintească” a neobositei meşteriţe populare Tatianei Popa şi de fiecare dată am avut senzaţia că sunt chiar acasă.
La Palanca, la „Casa Părintească” fiecare poate trăi emoţii, amintiri. Cele mai mari şi mai multe trăiri le are, însă, Tatiana Popa. Or, aici şi-au depănat dorurile şi durerile buneii şi părinţii dânsei. Amfitrioana a locuit aici doar trei ani. Casa le-a fost luată de autorităţile sovietice, după ce tatăl Tatianei Popa a fost deportat. După ani buni de căutare a adevărului şi dorinţa ca să revină la Casa Părintească, Tatianei Popa i-a fost retrocedată averea care a aparţinut buneilor şi părinţilor. Devenită muzeu, Casa adună vestigiile trecutului, obiecte rare, piese vestimentare care au aparţinut familiei, mobilier etc.
Datorită Tatianei Popa în această zonă a Călăraşilor se desfăşoară Festivalul Sărbătorilor de Iarnă, iar de Sânziene (7 iulie, stil vechi) fetele se adună la schimbatul cununilor. De Sfântul Ilie (2 august, stil vechi), aici este organizat un Festival al Vărzarilor.
Prin păduri, pe mal de ape
Drumul de la Palanca spre Hârjauca l-am parcurs la pas. E o nimica toată, când încă ai pe buze dulceaţa de la Casa Părintească, iar în gând îţi roiesc amintiri despre propria casă părintească. La Hârjauca, avem de ales – fie intrăm pe la sfântul locaş, fie ne oprim la sanatoriul „Codru”, fie, instalăm cortul în pădurea de fagi, plină de legende.
Oricine ajunge la Sfânta Mănăstire de la Hârjauca afirmă că simte trăiri puternice. Locul e plin de încărcătură istorică, dar şi energetică. Începuturile lăcaşului sunt la 1740 – mai întâi au fost câteva chilioare împletite din nuiele şi o bisericuţă acoperită cu şindrilă. La 1818 pe pământul basarabean soseşte arhimandritul Spiridon Filipovici, sârb de neam, care şi zideşte Mănăstirea Hârjauca.
În anul morţii lui Stalin (1953), începea cea mai neagră filă din istoria mănăstirii. Ateii s-au răfuit rău cu sfântul lăcaş. Abia în 1992 aici din nou bat clopotele, biserica fiind frecventată de cei care se tratau la sanatoriul din preajmă. Peste un an, în 1993, sfântul locaş revine la statul de Mănăstire, urmând o grea şi îndelungată perioadă de restabilire. Astăzi, la 20 de ani de la redeschidere, una din biserici – cu hramul „Sfântul Spiridon” – este încă în ruine.
Chemarea clopotelor se aude peste ani
După ce ne-am potolit ochii cu frumuseţea seculară a fagilor din pădurea Hârjauca sau am gustat din apa curativă a locurilor, e tocmai potrivit să pornim spre Răciula, cunoscută ca localitatea rezistenţei în numele credinţei.
Mănăstirea Răciula de prin părţile Călăraşilor (apărută în arealul spiritual la 1798) a trecut, ca şi celelalte lăcaşe, prin pârjolul comunist. Fiind la Răciula, de fiecare dată îmi croiesc propriile imagini ale creştinilor de aici, enoriaşii, dar şi maicile, au luptat timp de zece zile (23 iunie – 2 iulie 1959) contra fiarei roşii. Chiar dacă au pierdut atunci, focul de pe dealul unde a ars tezaurul Mănăstirii Răciula nu s-a stins niciodată în inima oamenilor locului, iar generaţii la rând, urmaşi ai mulţimii de creştini care au apărat lăcaşul, mai tresar şi acum la auzul clopotelor. În vara lui 1959 ele au răsunat necontenit chemând lumea să apere mănăstirea.
După trei decenii de „arest” spiritual, la Răciula s-a auzit din nou chemarea la rugăciune. Cele două biserici – „Naşterea Maicii Domnului” (de vară) şi „Sfântul Nicolae” (de iarnă), încet, şi-au recăpătat imaginea de odinioară. Astăzi, Mănăstirea Răciula este una foarte căutată de creştini. Zi de zi, aici vin sute de pelerini pentru a se ruga la bijuteriile sfinte ale acesteia. Aici păstrate părticele de Sfinte Moaşte a 19 sfinţi şi icoana cu părticica Moaştelor Sfântului Mare Mucenic Eustafie. În biblioteca Mănăstirii se află cărţi de o rară valoare spirituală – dosite în anii de restrişte de măicuţe.
La câţiva paşi este Pensiunea „Casa Mierii”, care are şi un muzeu. Sunt peste o sută de familii de albini, care trăiesc ca într-un regat. Toate produsele stupului aparţin familiei Stegărescu, care au transformat plăcerea într-o mică afacere. Curios lucru e că vizitatorii pot vedea „live” viaţa albinelor „domiciliate” într-un stup de sticlă. “Am învăţat de la alţii cum să atragem cât mai mulţi turişti, iar acest stup este „momeală” pentru toţi vizitatorii. Ar prefera să stea ore în şir admirând labirinturile de ceară şi miere, dar… avem multe de spus şi de gustat”, zice Mihai Stegărescu. Cei care trec pe la „Casa Mierii” sunt îndemnaţi să savureze miere aromată de salcâm, tei şi polifloră.
Hârbovăţ şi Frumoasa
Drumul între cele două mănăstiri cel mai bine e să-l treci e jos, bucurându-te de frumuseţea codrilor.
Cupola Mănăstirii Hârbovăţ sclipeşte precum un diamant şi lăcaşul ademeneşte uşor de la câţiva kilometri. Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” atrage prin faptul că aici se află una din cele mai de seamă icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului. Aceasta, de fiecare dată, a rezistat focurilor, fiind găsită intactă în cenuşă. La luminosul chip al Preacuratei continuă să vină anual să se închine şi să se roage mii de creştini, care au aflat că pot găsi vindecare trupească şi spirituală.
Ultimul locaş sfânt din traseul Crucea basarabeană este Mănăstirea Frumoasa. Veche de peste 200 de ani, mănăstirea atrage mii de creştini. Iar pentru a-i cunoaşte istoria şi a-i simţi puterea spirituală, este bine să-i dedicam mai mult timp, nu doar 30-40 min., cum se întâmplă în excursiile oferite de diferite agenţii de la noi. În Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, care a avut cel mai mult de suferit de pe urma dezmăţului comunist ateu, se află cele mai de preţ odoare ale Mănăstirii „Sfânta Treime” – o părticică din Lemnul Sfintei Cruci, părticele de moaşte, de altfel foarte rar întâlnite în sfintele lăcaşuri dintre Prut şi Nistru. Totodată creştinii se pot închina şi ruga la Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, care se presupune că are vreo 200 de ani.
Lăcaşul din vârful dealului închide semnul Crucii Basarabene, dar deschide drumul spre inima tuturor celor care aud chemarea la rugăciune, care iubesc frumuseţile naturii, care nu ezită a porni la drum pentru a cunoaşte locuri şi oameni, pentru a trăi clipe de înălţare şi revelaţie.
