Cineva este în căutarea unui pat mare, moale și confortabil, pentru a se odihni după o zi încărcată, iar Flori, eroina romanului semnat de Doina Ruști, vrea să descopere paturile vechi, care să-i șoptească istorii picante și să-i dezvăluie destine.
„La școală lumea se pregătea de bac și de facultate, iar Flori umbla după paturi. Începuse să-i viziteze pe cei care dădeau anunțuri, proprietari plini de ifose sau umili, dar, de cum dădea cu ochii de pat, realiza repede că nu exista nici urmă de roșcovi sau de pițigăiat. Uneori nici nu mai urca, știa din pragul ușii că nu e nimic important”.
 Acest articol face parte din rubrica „O carte pe săptămână”, realizată în colaborare cu Librăria Cărturești. Ne propunem să citim săptămânal câte o carte și să alegem special pentru tine un fragment din aceasta, să te inspirăm, informăm și să-ți facem poftă de lectură. Descoperim lumea cărților împreună!Cartea din această săptămână se numește „Paturi oculte”, de Doina Ruști, editura Litera. O găsești la Cărturești la prețul de 126 de lei. |
Scriitoarea Doina Ruști descrie cu umor și nonșalanță trăirile și căile bătătorite de persoanele care încep să se descopere. Uneori amuzant, alteori trist, romanul este savuros și proaspăt, perfect pentru un weekend în care să citești, întinsă pe canapea, o istorie în care lucrurile mistice se împletesc perfect cu realitatea.
Ca să o cunoști pentru început pe Flori, tânăra ademenită de paturile mistice și vechi, îți las aici acest fragment:
„De la școală s-a dus direct la teatru. Prin ușă se vedea un portar îmbrăcat cu pantaloni scurți, dar cu o șapcă impozantă pe cap. Flori a bătut în geam, mai întâi timid, apoi insistent, iar omul a crăpat ușa:
– Casa de bilete e jos, pe scări.
– Mă interesează un pat de la recuzită, i-a spus ea.
În ciuda faptului că sângele îi năvălise în falcă, vocea îi suna sigur și parcă se îngroșase. Spre surprinderea ei, portarul a luat-o în serios, a deschis ușa și i-a spus să coboare la subsol. Acolo era magazia. În clădire – o liniște care te făcea să tresari, urmată de o zonă de umbră. Totul era îmbrăcat în pluș gros, iar din loc în loc se vedeau obiecte de scenă, piedestale cu îngeri, cărucioare cu haine și rafturi mobile încărcate de genți, umbrele, pompoane și voaluri.
În ușa magaziei, o femeie scotea aburi dintr-o electronică argintie.
– Nu închiriem persoanelor fizice, a informat-o ea după ce a aflat ce voia Flori.
– Dar pentru un teatru? Dacă vine cineva de la teatru?
– De obicei nu închiriem.
Flori i-a povestit pe scurt despre teatrul de amatori și despre pat.
– De fapt, aș vrea să mai văd o dată patul, dacă se poate.
Lucrurile erau complicate. Mobilierul se afla într-un depozit, în partea cea mai sinistră a clădirii, pe scările de fier, pe lângă scripeți și alte mașinării, și, oricum, nu se împrumuta, probabil fusese cineva din teatru, un actor de-al nostru, în tot cazul, nu era o persoană străină dac-a luat de-aici de la noi vreun pat.
Flori schimbă textul. Urma bacul. Toată lumea se impresionează când aude de bac, toți știu, toți au în gât clisa caldă de dinaintea examenului.
– N-o să-l iau, vă rog, doamnă, șopti, toată viața mea depinde de patul ăla, în care, dacă stau cinci minute, pur și simplu mă schimb, o să vedeți, se petrece cu mine ceva, aud roșcovii, îl ascult pe omul castrat și după aceea – ah, dacă m-ați vedea după aceea!… Vă asigur, n-o să vă pară rău!
Femeia cu pipă era artistă, în tinerețe chiar jucase, nu pe scena Naționalului – se știe, nu oricine are norocul, mai ales la început. Dar, chiar și-așa, jucase roluri bune, de tragedie. Minute în șir, a ascultat despre Fedra și despre pasiunea ei. Au urmat versurile, lungi, care păreau într-o limbă străină, apoi i-a povestit cum era îmbrăcată, terminând cu un șir de mărgele galbene ca lămâia și foarte mărunte, „mărgele de ambră”, pe care Flori a-nceput să și le închipuie înșirate pe un lanț argintiu.
– Poți să-mi spui Vanda, a susurat această femeie sensibilă, care a dus-o în cele din urmă la magazie, într-o încăpere cu pereți negri, în care se afla patul.
Într-adevăr, fusese adus recent și așezat lângă ușă, făcut bucăți, cu tăblia rezemată de un dulap. Frunzele de viță-de-vie străluceau proaspăt șterse, iar în încăpere se auzeau ramurile abia atinse de vânt. În jur mirosea a castane, iar pe marginea patului cineva lăsase o cârpă îmbibată cu detergent. La o oarecare distanță se vedea și sticla de Pronto.
– Uneori le mai curăță, în special după ce sunt aduse din scenă.
Nu i-a trebuit mult. Patul se monta repede, iar salteaua era și ea recuzită, din burete ușor. Femeia a rămas în picioare, cu țigara strălucind într-o mână, în timp ce Flori a atins cu emoție patul, pe care-l auzise zumzăind de cum coborâse primele trepte. De data asta n-avea de gând să se despartă de el. Cu această dorință, și-a lipit spatele de tăblie, simțind diametrul coroanei pictate ca pe un cerc de fier înroșit.
– M-ai speriat rău, domnișoară, i-a spus Vanda. Stăteai întinsă pe pat cu ochii pironiți în tavan.
Era prima oară când întâlnirea se petrecuse cu martori, nici măcar taică-său n-o văzuse în transă.
Vanda nu părea surprinsă de transformare, dar recunoștea că parcă ochii i se lărgiseră.
– Poate și de cât te-ai holbat la tavan, cine știe….!
Din ziua aceea Flori și-a făcut obiceiul s-o viziteze pe Vanda măcar o dată pe săptămână, întotdeauna cu un buchet de flori, îmbrăcată ca pentru întâlnirea cu un bărbat, iar Vanda o aștepta cu prăjiturile cumpărate de la piața Rosetti. Patul era întotdeauna montat, pregătit pentru vise, ba chiar cu perne mici de mătase, și ele piese de recuzită.
– Unii dau bani grei să stea pe canapeaua unor terapeuți, zicea Vanda. Poate că pentru tine patul ăsta e tot așa, numai că tu preferi să intri în transă singură, fără psiholog.”
