Pe Alecsandri, mai în deal de stația de autobuze care duc la Grătiești, pe partea ailaltă de intersecție care ziua bubuie de mașini și pietoni ce-și încearcă norocul când traversează drumul, s-au adunat poeți, cititori de poezie și câțiva trecători întâmplători.
Maratonul de poezie, organizat de Cenaclul Republica, într-o marți seara, la început de septembrie, în ajunul Bookfest la Chișinău, s-a combinat neașteptat de organic cu terasa de la PRO Sănătate, localul underground (la propriu și la figurat) iubit de progresiști, hipsteri, artiști, feminiști, activiste, persoane queer, jurnaliste și jurnaliști, poeți și poete, scriitori, pictori, fotografe, medici, studenți, oameni care lucrează pe șantier, uneori miniștri și alții care caută ceva diferit de atmosfera clasică din localurile vechi și noi de prin Capitală.
Deși nu voiam să ajung acolo pe la jumătatea vreunui poem, fix asta s-a întâmplat: maratonul începea la 20:00, iar eu știam deja că voi rata introducerea și salutul cu fețele cunoscute. Mă liniștea doar gândul că maratonul avea să dureze vreo trei ore.
Am descoperit acest spațiu acum vreo doi ani când m-am mutat la Chișinău. După prima raită, mi-am promis că este și ultima. Apoi a devenit locul meu preferat din oraș, pentru rarele momente în care mă apuc să ies din casă. Mi-ar plăcea să mai existe. N-am apucat Spălătoria, Valentina sau Tipografia, dar trăiesc din amintirile cunoscuților care s-au petrecut în repetate rânduri prin aceste locuri. Proprietarul la PRO – Usama Abed, un palestinian căsătorit cu o moldoveancă de mai bine de 20 de ani, au și copii.
Când am ajuns, Alexandru Bulucz era pe la jumătate de poem. Le dau din cap gazdelor Maratonului, Monicăi Stănilă și lui Alexandru Vakulovski, cei care îngrijesc de Cenaclul Republica de 14 ani.
Mă bucur să aud atât de multe nume feminine la microfon – printre ele Alexandra Crețu și Felicia Green, ultima fiind și autoarea unuia dintre eseurile finaliste la Concursul Subiectiv de Moldova.org. „Aproape și ea o Lenuță”, o Lenuță care m-a sensibilizat, încât am început să mă întreb câte dintre cele prezente acolo eram sau am putea fi aproape niște Lenuțe.
Fragment din poemul Aproape și eu o Lenuță – de Felicia Green
Lenuța e o femeie de treizeci și cinci
are trei copii îmi zice mama
i-am zis Lenuței că-i frumoasă
când mi-am cumpărat azi
pâine
o fost lăsată
pentru o alta
continuă mama
îl știu pe bărbatu-su
de pe vremea
când se urca cu cracii
în capul surorii mele
la stadionul
din dosul școlii
cum se face că ăștia
prind cele mai simpatice fetițe
le leagă de-o casă în sat
iar după 15 ani de căsnicie
cu burțile rotunjite
ca niște vaci ce-au pascut toată
vara
cu erecția peste una sau peste trei
își găsesc
ursitele undeva
prin moscova
sau italia?
Analizez fundalul. Se adunaseră vreo 40 de oameni deja. Dacă la început mi s-a părut zgomotos, pe parcurs forfota devenise chintesența a ceea ce-ar fi trebuit de fapt să se întâmple acolo. De ce ți-ai dori să fii la casa de cultură, îmbrăcat solemn și cu fermoar la gură, simțindu-te inferior celui de pe scenă? Aceste balade conservatoare învechite mor și trebuie să moară odată cu sălile festive cu urma îngălbenită de la portretul lui Lenin pe perete.
În acea seară de marți, Cenaclul Republica a scos poeții în stradă, i-a făcut semenii noștri, iar ei nu au avut nevoie de o scenă pentru a ne vorbi. Ne-au privit în ochi de la același nivel al asfaltului și în loc de autografe au împărțit îmbrățișări. Dacă cineva n-a reușit să aplaude pentru că își aprindea țigări ori ducea berea la gură, n-a făcut decât să completeze tabloul artistic, care eram noi toți, mânați la acea terasă de nevoi similare.
Îl recunosc pe Alex Cosmescu, care nu știu dacă s-a oprit din fumat atunci când a fost scos la microfon. Apropo, el are un volum întreg de poeme, doar că citește întotdeauna doar bucăți din unul și același. Nu știu dacă citește în ordine succesivă pasajele, de la un eveniment la altul. Dar poate că acesta o fi farmecul, să nu știi niciodată.
De obicei, când se apucă de citit nu se mai oprește. De data asta, însă, Cosmescu m-a făcut să mai vreau. Am simțit că mi se ia ceva ce nu mi s-a dat pe deplin, în momentul în care a plecat de la microfon. Același sentiment l-am avut pe tot parcursul maratonului. Voiam mai multă poezie. De citit le pot citi ș-acasă, dar nu-i totuna cu poezia citită de autor sau autoare fix în fața ta. Dacă e să consum ceva raw, atunci acte artistice, fără număr.
În sfârșit îl văd pe Fanfarov – care pare că are mereu o treabă importantă de făcut de nu poate sta locului. Prezența lui îmi bucură ochiul. Pe unii dintre poeți nici nu-i sesizam până când nu erau strigați la microfon și apăreau ca din neant.
Ba un motor de motocicletă, ba un sunet de autobuz, o mamă cu căruciorul sau bicicliști făcând cărare printre noi, fâșâitul de oraș sau de sacoșe, pe care nu vrei să-l auzi nici la maraton și nici la teatru, acum mi se păreau esențiale.
Eram atentă la reacțiile trecătorilor. Încercam să intuiesc ce cuvinte-ar putea prinde din mers, la care să se gândească după ce-ar fi trecut dincolo de mulțime. Mă întrebam cât de diferite ne sunt prioritățile. Eu și cei vreo 40 de spectatori din gura „podvalului” de la PRO versus oamenii care treceau în grabă pe lângă noi – oare trăiau o cu totul altă realitate decât cea a cartolinelor faine, pe care editura Prut a pictat chipurile autorilor și autoarelor din colecția de poezie? Poate doar în cazul în care poemele n-ar fi fost despre război, despre frică, violență, dragoste, dependențe, umor, diversitate sau despre identitate.
Am avut mixed feelings atunci când am observat că mașinile care trec pe lângă noi, claxonează. Zic, de ce-or fi claxonând dacă nici măcar nu știu cine suntem și ce facem aici? Poate sunt unii care-ar fi vrut să vină, dar n-au avut timp, sau unii care au recunoscut pe cineva, sau unii care pur și simplu ne înjură că perturbăm liniștea publică?
M-am prins că s-a întunecat de-a binelea când lumina slabă a beculețelor din fața barului nu mai era suficientă ochilor celor ce-și împărtășeau, literă cu literă, poemele, dar pentru că progresul științific a făcut lumina foarte accesibilă în buzunare noastre, s-a rezolvat cu un flashlight de la mobil. Cam joase standardele pentru niște poeți? „Să-l sune cineva pe Pușkin.”
Dacă am ținut sau nu minte toți autorii? Pe de rost pot să zic vreo nouă, în total ar fi trebuit să fie vreo 14, dar nu s-a întâmplat.
Kremlinul a fost înjurat de vreo patru poeți. O mândrie a conștientizării m-a lovit în timpul unui poem de-al lui Duratski, pentru că i-a făcut pe doi trecători să asculte fix la momentul înjurăturii. Îmi venea să opresc timpul în loc, să fac liniște în jur și să dau microfonul mai tare pentru ei și pentru cei care ne-au cotropit țara. Pentru ei și pentru limba română mi-aș fi dorit ca Nicu să fi recitit de câteva ori aceleași versuri.
Finalul a fost, desigur, cel care ne-a unit până-n măduva oaselor pe toți. Fanfarov, Usama – un român și-un palestinian, „doi pe un scaun”. S-au completat unul pe altul cu cuvinte în două limbi. Pe primul l-am înțeles clar, pe când la al doilea ne-am imaginat cu toții ce-a spus și-am dat aprobator din cap.
Realitatea noastră a fost literaturizată de poemul lui Fanfarov. Simțeam că granița dintre poem și realitate nu mai exista și că ceea ce rostea, eram noi și era lumea de lângă noi, apoi cea din Chișinău, apoi cea de dincolo de Chișinău, apoi dincolo de toate granițele din lume.
Fragment din poemul fără titlu al poetului Dumitru Fanfarov
o familie de evrei hasidici trec prin față
își împing copiii în cărucioare
trenciuri negre, bucle payo și pălării
ca o procesiune a rătăcirii asumate
silențios și demn
drumul lor trece prin terasa barului administrat de Usama
palestinianul pe care îl înregistrăm astăzi recitând din Imru’ al-Qais
își dau din cap unul altuia
totul se-oprește o clipă
fiecare din noi își scoate încălțările și se oprește o clipă
„Poemul ăsta, cred că, a fost cel mai fermecat”, mi-a zis un prieten prezent la eveniment. Fermecat mai ales în momentul în care un evreu hasidic asculta, printre gard, versurile lui Fanfarov care descriau cum evreii hasidici trec des prin acea zonă. Fermecat mai ales pentru că la una dintre cele mai cunoscute intersecții din Chișinău, un palestinian a putut, liber, să vorbească în versuri despre drama poporului său.
La final, mi-a părut rău că trebuie să plec acasă. Aș fi vrut să înceapă din nou. Aș fi vrut ca Vakulovski să citească mult, aș fi vrut trei ore în loc de una jumătate și aș mai fi vrut ca microfonul să se fi auzit tare, tare, iar eu să nu fi întârziat.
Lista poeților și scriitorilor care au fost prezenți și a celor care n-au reușit să ajungă la Cenaclul de la PRO Sănătate: Alexandru Bulucz, Svetlana Cârstean, Alexandru Vakulovski, Iulian Fruntașu, Maria Ivanov, Dumitru Crudu, Cristina Dicusar, Alex Cosmescu, Alexandra Crețu, Nicu Duratski, Felicia Green, Dumitru Fanfarov, Artiom Oleacu, Moni Stănilă, Anda Vahnovan.
Editare de Ana Gherciu
Foto credit: Cenaclul Republica/Facebook
