Mânăstirea Antim este o ctitorie a Sfântului Mitropolit Antim Ivireanul, construcția ei fiind plasată la sfârșitul domniei Sfântului Constantin Brâncoveanu și începutul domniilor fanariote în Țara Românească, notează Agerpres.
Mitropolitul Țării Românești, Antim Ivireanul a început construcția bisericii în ultimele zile ale lui aprilie 1713.
Pisania bisericii arată că în numai doi ani, biserica mare a mânăstirii a fost terminată și sfințită pe 20 iulie 1715. Până la moartea mitropolitului Antim, în toamna anului 1716, chiliile din preajmă și clopotnița au fost și ele în mare parte finalizate. În acest an, tiparnița era instalată în chiliile mânăstirii, mărturie fiind cartea ieșită din teascurile acesteia, în anul 1716, cu titlul „Istoria Sfântă”.
Sfântul Antim Ivireanul a înzestrat mânăstirea atât cu proprietăți, dar și cu o bibliotecă și două tipografii, una grecească și una românească, după cum stabilea încă de la începerea lucrărilor de zidire.
Chiar dacă cele două tipografii au fost transferate din mânăstire după anul 1720, viețuitorii de aici continuă activitățile culturale prin copierea de manuscrise. Pe lângă școală de copiști care a funcționat la Antim în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, a existat și o școală de pregătire a preoților.
În 1797, școală de pregătire a preoților de la Antim este transformată în seminar teologic, primul din Țara Românească. Tot din acest an, începe o nouă etapă în viața mânăstirii ca metoc și reședință a episcopilor de Argeș.
Prin strădania episcopilor de Argeș, situația mânăstirii se îmbunătățește treptat, episcopul Iosif refăcând turlele bisericii precum și acoperișurile clădirilor (1812).
Între anii 1817-1820, Sfântul Grigorie Dascălul, pe atunci ierodiacon, își desfășura activitatea cărturărească la Antim.
În timpul revoluției de la 1821, episcopul Ilarion al Argeșului, care a locuit la Antim, între anii 1820-1821, respectiv 1828-1845, este alături de Tudor Vladimirescu, fiind considerat sfetnicul de taină al acestuia. După anumiți istorici, Mânăstirea Antim ar fi locul unde vlădica Ilarion și domnul Tudor au pregătit proclamațiile revoluționare spre „câștigarea și nașterea a doua a dreptăților noastre”.
În aceste vremuri ale începutului de secol XIX are loc o nouă restaurare a mânăstirii, lucrările fiind conduse de către episcopul Ilarion.
Între anii 1840-1860, la Antim sunt găzduite Arhivele Statului.
În anul 1850, au început lucrările de restaurare generală a bisericii, dar și a paraclisului, sub supravegherea episcopului Clement al Argeșului (1850-1862). În urma finalizării lucrărilor de restaurare, în 1863, biserica a fost resfințită, în prezența domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
După secularizarea averilor mânăstirești în 1863, urmează o perioadă grea pentru Mânăstirea Antim.
Importanța Mănăstirii crește treptat în secolul al XX-lea, mai ales prin construirea în incinta ei a Palatului Sinodal.
La 10 iunie 1910, a fost pusă piatra de temelie a acestei clădiri noi. După numai 2 ani, la 10 octombrie 1912, Palatul era sfințit și inaugurat de mitropolit primat Konon Arămescu-Donici. Aici se vor desfășura, pentru o perioadă întrunirile episcopilor ortodocși români, iar, ulterior, clădirea va adăposti biblioteca Sfântului Sinod (aprox. 40 000 de cărți) precum și Arhivele Bisericii Ortodoxe Române, Cancelaria Sfântului Sinod și atelierele bisericești.
La 2 aprilie 1937, prin hotărârea Sfântului Sinod era aprobată reînființarea Mânăstirii Antim de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la propunerea patriarhul Miron Cristea.
Mânăstirea Antim a favorizat apariția mișcării spirituale și duhovnicești „Rugul Aprins” și a reprezentat principalul cadru de manifestare al acesteia. La Antim, începând din anul 1945, a activat mișcarea isihastă numită „Rugul Aprins”, al cărei inițiator și animator a fost gazetarul și scriitorul Alexandru Teodorescu, cu numele literar Sandu Tudor.
Cei care au constituit nucleul acestui grup: părinții Benedict Ghiuș, Sofian Boghiu, Petroniu Tănase, Arsenie Papacioc, Adrian Făgețeanu, Felix Dubneac, împreună cu intelectualii mireni Sandu Tudor, Alexandru Mironescu, Anton Dumitriu, Vasile Voiculescu, Paul Sterian, Constantin Joja, Barbu Slătineanu și Gheorghe Dabija, au început a se întâlni la Antim din 1945. Sub oblăduirea starețului Vasile Vasilache, ei se reuneau în fiecare joi seara, în chilia stăreției, în jurul lui Sandu Tudor și arhimandritului Benedict Ghiuș, și discutau teme de literatură și spiritualitate.
La întâlnirile Rugului Aprins s-a alăturat, la invitația lui Sandu Tudor, și protoiereul Ioan Kulâghin, care se refugiase din Rusia, în decembrie 1943, împreună cu mitropolitul Nicolae (Amasuschi) al Caucazului de Nord și Azovului.
La întâlnirile grupului participa un auditoriu numeros și divers ca pregătire: preoți, profesori secundari, medici, arhitecți, ingineri, artiști plastici, studenți și credincioși din București.
În anul 1948, în urma schimbărilor politice intervenite în România, care au adus cu ele, între altele, interzicerea asociațiilor religioase, grupul și-a văzut mult limitat cadrul de activitate.
Sandu Tudor a părăsit grupul, căci, după ce, la 25 iunie 1948, intrase frate în obștea mănăstirii Antim, iar la 2 septembrie 1948, la cererea sa, fusese tuns în monahism, cu numele Agaton, la 23 februarie 1950, cu aprobarea patriarhului Justinian, s-a transferat la schitul Crasna-Gorj, din Arhiepiscopia Craiovei, unde este hirotonit preot (ieromonah) de către mitropolitul Firmilian al Olteniei.
După plecarea părintelui Agaton, grupul s-a destrămat, în 1950 activitatea Rugului Aprins încetând definitiv la mânăstirea Antim.
Sandu Tudor, după ce a devenit ieromonahul Agaton, s-a așezat la Sihăstria Neamțului, unde a îmbrăcat schima cea mare și a devenit ieroschimonah, schimbându-și din nou numele în Daniil.
Ridicat de către autorități, din casa profesorului Alexandru Mironescu, în noaptea de 13/14 iunie 1958, împreună cu acesta și cu fiul său, studentul Șerban, părintele Daniil Tudor a fost trimis în fața Tribunalului Militar București, într-un lot de 16 intelectuali (clerici și mireni) denumit Lotul Alexandru Teodorescu. Judecați în zilele de 8 și 9 noiembrie, același an, sub acuzația de uneltire contra ordinii sociale prin activitate mistică-dușmănoasă, au primit toți pedepse cuprinse între 5 și 25 de ani închisoare.
Părintele Daniil Tudor și-a sfârșit zilele la 17 noiembrie 1962, în spitalul penitenciarului Aiud, în urma unei hemoragii celebrare, necunoscându-se nici până astăzi locul unde a fost îngropat.
