Sunt cele mai frumoase mănăstiri pe care le-am văzut vreodată. Încântătoare şi umplute de lumină, semeţe şi pline de o profundă încărcătură spirituală, ele au împrumutat, cu certitudine, ceva din tăria pietrei şi oamenilor din Ţara Moţilor. Unele se află la aproape 600 de km, altele la peste 600 de km distanţă de Chişinău, însă dorinţa de a le vedea, am avut senzaţia ca a micşorat calea spre ele.
Primul popas e la Mănăstirea Râmeţ – una din cele mai „bătrâne” din Ţara de Piatră. De cum intri “îți sar în ochi” două frumoase biserici – “Izvorul Tămăduirii” și “Sfinții Apostoli Petru și Pavel”. Prima este o mărturie a vechimii sfântului locaș din Munții Trascăului, iar a două e o pecete a credinței ortodoxe de nestăvilit (sfinţită la 1992).
Chiar dacă cel de-al treilea strat de frece al bisericii vechi datează cu anul 1377, se presupune că viața monahală apare aici prin secolul al XI-lea. După unele studii, în preajma mănăstirii, în Munții Trascăului, și mai înainte s-ar fi nevoit pustnici sau „eremili”, pe alocuri – „eremiți”. Aceștia au și dat numele de Râmeț.
La Mănăstirea Râmeţ mulţi află pentru prima dată despre un sfânt al românilor, despre care prea puţine lucruri se ştiu. E vorba de Sfântul Ghelasie de la Râmeţ.
O altă mănăstire impresionantă din fascinanta Ţară a Moţilor, numită şi Ţara de Piatră, este Lupşa. Istoria sfântului locaş începe la 1420, iar nouă ani mai târziu este ridicată biserica din lemn de stejar, care poate fi admirată şi astăzi. Seamănă mai mult cu o casă ţărănească din Transilvania, însă are o profundă încărcătură spirituală, cu o mulţime de comori seculare, icoanele din altar având o valoare artistică de necontestat.
Bisericuţa de lemn a Mănăstirii Lupşa este cel mai vechi sfânt locaş de lemn din Transilvania, dar şi cel mai „bătrân” aşezământ monahal de pe Valea Arieşului. Ctitoria boierului Stanislav, din familia cneazului Cândea de Lupşa, a fost ani de-a rândul leagănul spiritualităţii româneşti, fiind considerată o sihăstrie de seamă a ortodoxiei.
La Mănăstirea Lupşa se află o părticică din lemnul Sfintei Cruci a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, dar şi o copie a Icoanei Maicii Domnului „Mângâietoarea” de la Muntele Sfânt, de la Mănăstirea Vatoped.
Ajuns în Munţii Trascăului din Ţara Moţilor nu mă satur să tot admir frumuseţile din jur. Printre ele e şi Mănăstirea „Cuvioasa Parascheva” din localitatea Sub Piatră, comuna Sălciua, judeţul Alba. Se spune că încă pe la 1300 în localitate era deja o bisericuţă de lemn, construită chiar în faţa peşterii „Huda lui Papară”, pentru a apăra satul de duhurile rele care provocau viituri pe vale. Sfântul locaş a avut parte de o istorică dramatică. Mai întâi a fost arsă de tătari. Construită din nou în acelaşi loc e distrusă de generalul Bucow. Biserica ştearsă de pe faţa pământului era a schitului „Maica Domnului”.
Actuala biserică de lemn „Cuvioasa Parascheva” este de la 1797. Dovada vechimii este inscripţia deasupra uşii de la intrare. Din sfântul locaş de odinioară s-au păstrat mai multe icoane de preţ. Totodată, aici poate fi admirată pictura veche. Într-o raclă din „bătrâna biserică” se află părticele din moaştele Sfinţilor: Nectarie, Pantelimon, Gheorghe, Siluan Athonitul, Ghelasie, Ioan Rusul, Teodosie etc. Tot aici este şi veşmântul întreg al Cuvioasei Parascheva de la Iaşi.
Acum 20 de ani în preajma bisericuţei de lemn este un construit un sfânt locaş de piatră, în stil bizantin. Astfel, în acest cătun din Munţii Trascăului reînvie viaţa monahală. Aici este un vestit atelier de croitorie, iar măicuţele primesc o mulţime de comenzi pentru a coase haine pentru feţe bisericeşti din SUA, Grecia, Italia, Spania etc.
… De la Chişinău şi până la locurile pitoreşti, descrise cu multă inspiraţie de Mihail Sadoveanu în lucrările sale: „Valea Frumoasei” şi „Poveştile de la Bradul Strâmb”, sunt peste 600 de kilometri. Ajuns aici nu ai cum să nu înţelegi că eşti pe un tărâm al frumuseţii, liniştii şi rugăciunii. Impresionează pădurile de brad şi molid, lacul Oaşa cu adâncimea maximă de 91 de metri şi cu o lungime de cinci kilometri, Munţii Şureanu plini de legende, precum şi „timida”, dar încăpătoarea bisericuţă de lemn de la Mănăstirea Oaşa.
Mănăstirea Oaşa, cu hramurile „Adormirea Maicii Domnului” şi „Sfântul Mare Mucenic Pantelimon”, este una dintre cele mai retrase, ascunse în munţi. Cea mai apropiată localitate se află la vreo 40 de kilometri. Bisericuţa de lemn „Adormirea Maicii Domnului” a fost ridicată la 1943 de către scriitorii Mihail Sadoveanu şi Ionel Pop, ce-i drept un pic mai jos decât se află acum. Sfântul locaş a fost strămutat prin anul 1979, din cauza lacului de acumulare. Din 1983 şi până în 1989, ansamblul monahal de la Oaşa s-a îmbogăţit cu mai multe chilii, Stăreţie, trapeză, bucătărie şi o clopotniţă.
Mănăstirea Oaşa este sfinţită la 1990, iar aici vin să vieţuiască maici. S-au nevoit timp de opt, dar pentru că nu mai puteau greutăţile (drumul foarte anevoios şi iernile foarte grele) au părăsit mănăstirea. Peste doi ani, însă, aici vin să se nevoiască monahi. Mai toţi călugării, din cei peste 20, au studii superioare, unii au absolvit teologia, alţii medicina, artele, electrotehnica etc.
Ultimul popas al subsemnatului la mănăstirile moţilor e la Albac. Deşi are o istorie relativ nouă, aceasta impresionează şi e vizitată de foarte mulţi creştini. A fost pornită din dorinţa de a chema la rugăciune moţii din zona Arieşului superior, care, până la acea vreme, nu aveau nicio mănăstire din prejmă şi erau nevoiţi să facă drum lung până la Lupşa sau Râmeţ.
Astfel, acum 20 de ani, de Sfântul Ilie (20 iulie, stil nou) a fost pusă piatra de temelie a Mănăstirii Albac. Acum aproape opt ani, după ce sunt finalizate lucrările la diverse edificii, la 20 iulie, din nou de Sfântul Ilie are loc slujba de sfinţire.
Colţişorul de rai de la Albac este locul în care ai impresia că toate lucrurile au fost cu migală măsurate, apoi aşezate ca să bucure ochiul, dar şi sufletul creştinului care va trece pe la sfântul locaş din Ţara Moţilor. Deşi e chiar lângă drum, liniştea domneşte mereu aici. Cu certitudine a fost voia Celui de Sus ca Mănăstirea Albac să fie înălţată fără implicarea vreunui arhitect într-un loc de o frumuseţe rară.
