Connect with us
"
"

Cultură

Istoria românului care a făcut înconjurul lumii în opinci

Publicat

pe

PE SCURT

În 1908, agenția pariziană Touring Club de France, una dintre cele mai puternice societăți de turism din acea vreme, a lansat o provocare inedită: cine parcurgea 100 000 de kilometri pe jos, ocolind Pământul cu mijloace materiale proprii, avea să primească 100 000 de franci.  Un franc pentru fiecare kilometru parcurs pe jos. Suma premiului ar echivala astăzi cu o jumătate de milion de euro. Regulamentul concursului era strict: traseul urma să fie stabilit la alegerea concurenților, dar trebuia să fie parcurs integral pe jos, iar fondurile necesare să fie obținute din resurse proprii.

În competiție s-au înscris 200 de persoane, printre care și patru studenți români de la Paris, care aveau 19 ani: Dumitru Dan și Paul Pîrvu (studenți la geografie) și Gheoghe Negreanu și Alexandru Pascu (studenți la Conservator). Fortuna a fost de partea celor patru – dintre toate itinerarele, cel al românilor a fost singurul acceptat. Astfel, la 1 aprilie 1910: patru studenți români însoțiți de câinele ciobănesc Harap, și-au început călătoria. Au ales să poarte pe tot parcursul călătoriei costum național, opinci şi tricolorul în diagonală pe piept. În total, echipa a purtat 28 de costume naţionale şi a ros 497 perechi de opinci. Dumitru Dan a fost singurul supravieţuitor din echipa celor patru.  El a primit la Paris premiul cel mare: titlul de „campion mondial pentru înconjurul Pământului pe jos” şi 100 000 franci – câte unul pentru fiecare kilometru parcurs.

PE LUNG

Pregătirea: stabilesc detaliile călătoriei, învață limbi străine, se antrenează

După ce au fost anunțați că au fost selectați în urma concursului, Dumitru Dan, liderul grupului, a pus o singură condiție: să fie lăsați să se pregătească în țară vreme de doi ani. În această perioadă, stabilesc în amănunt itinerarul, luând în considerare specificul zonelor prin care urmau să treacă și dificultăţile care le-ar putea sta în cale. Mai mult, învață cât mai multe dintre limbile populațiilor pe unde aveau să ajungă: germană, franceză, italiană, spaniolă, portugheză, engleză, rusă, flamandă, turcă, greacă, armeană,  chineză, japoneză, coreeană, indiană. Se antrenează, mergând pe jos prin zone cu diferite forme de relief, în toate anotimpurile și în variate condiții meteo.

Tot lui Dumitru Dan îi veni și ideea privind finanțarea călătoriei: banii necesari hranei, transportului cu vaporul și taxelor aveau să-i obțină susținând spectacole folclorice: Pascu cânta la armonică, fluier și cimpoi, Negreanu şi Dan, voce, Paul Pîrvu, fluier și caval. Cunoșteau cu toții jocurile populare.

Potrivit regulamentului concursului, trecerea prin diferite localități ale lumii trebuia certificată de autoritățile locale, de personalități ale vremii precum și de căpitanii de vapor, în cazul traversării oceanelor sau a mărilor. Astfel, românii parcurgeau, pe puntea vasului, timp de șase-opt ore pe zi, câteodată chiar zece ore, o distanță echivalentă cu cea care ar fi fost străbătută pe uscat. În toată această perioadă ei mărșăluiau cu pedometre rudimentare montate la picior. Acestea erau comandate special din Anglia, ele calculând distanțele.

Povestea călătoriei românilor a rămas în istorie datorită unui jurnal ținut de Dumitru Dan și din interviurile ale acestuia înregistrate audio.

Aventura a început

La 1 aprilie 1910, sub o ploaie măruntă și un cer gri, cei patru prieteni pleacă din București și se îndreaptă spre Budapesta. Traseul îi duce în următoarele șapte luni prin Europa Centrală – trec prin Viena, continuă cu Praga, Dresda, Berlin, Hamburg, Flensburg, iar apoi merg spre Danemarca. Aici are loc un incident: la granița cu Danemarca au fost arestați și expediați la Flensburg, fiind suspectați de spionaj. După toate clarificările, ei și-au continuat drumul, mergând spre Christiania (vechea denumire a oraşului Oslo), Stockholm, Helsinki. Apoi ajung la Sankt Petersburg și Moscova, unde rămân impresionați de măreția și grandoarea bisericii lui Hristos Mântuitorul, pentru ale cărei cupole s-ar fi folosit 350 de kg de aur.

Din Moscova, echipați cu provizii suficiente, au plecat cu toții spre Caucaz. Începutul de octombrie 1910 îi găsește la Vladikavkaz, unde au mers 200 km prin munți până la Tbilisi, iar apoi, mai departe, până în Teheran. Străbat partea de nord a actualului Iran reușind să ajungă cu bine la Bagdad, unde fac un popas mai lung. După Bagdad, traversează Valea Eufratului mergând pe jos alături de o caravană cu cămile.

Potrivit lui Dumitru Dan, cei patru au trezit mila arabilor: „Degeaba le-am explicat rostul mersului nostru pe jos, dădeau din cap și ne compătimeau, crezându-ne fie bolnavi, fie săraci sau avari!”. Au trecut prin Ierusalim, Cairo, Alexandria și au coborât pe Valea Nilului avântându-se în inima Africii.

Vizitează vechile capitale Sakkara, Teba şi Memphis, piramidele şi mormintele vechilor faraoni, apoi își continuă drumul spre Assuan, de unde, pe un vas, ajung la Wadi Halfa, în Sudan. Aici potrivit lui Dumitru Dan, călătorii români „unsprezece zile nu au întâlnit pe nimeni, nu au băut apă proaspătă și n-au văzut umbră de pom”.

Australia: Dumitru Dan și Alexandru Pascu văd moartea cu ochii

După ce au parcurs coasta de Est a Africii, au mers în Madagascar de unde, la bordul unui vas, au pornit spre Australia. Aici Dumitru Dan şi Alexandru Pascu văd moartea cu ochii: au căzut într-o groapă care era acoperită cu frunze și cu crengi.

În timp ce Pîrvu şi Negreanu ridicau un adăpost: ceilalți doi colegi s-au văzut în groapa care era mai adâncă de 5 metri nu puteau să iasă afară, chiar și cățărați unul pe umerii celuilalt. Era plină cu sânge şi diferite buruieni arse. Și-au dat seama că au căzut într-o capcană pentru animale. Au fost găsiți de tribul banghiilor care era în apropiere. Au fost legați de un copac, de mâini și de picioare, în timp ce tribul dansa, cânta și mânca. Spre norocul lor, amețindu-se cu alcool, aborigenii au adormit. După ce au văzut că nu mai mișcă niciunul, Pascu care era mai înalt s-a întins cu mâinile la flacără ca să ardă sfoara de la mână, a scos cuțitul din brâu și l-a dezlegat şi pe Dan. S-au dus încet până la șeful tribului, unde și-au luat rucsacurile, revolverele și s-au întors la marginea pădurii la colegii lor.

Prima mare tragedie

Drumul românilor a continuat prin insulele arhipelagului Asiei de Sud până în Sri Lanka, apoi, îmbarcându-se la bordul unui vas au pornit spre India. În iulie 1911 su ajuns în Bombay. Ziarul „Times of India” publicase o ştire despre călătoria lor, aşa că la coborârea de pe vas o mulțime de curioși s-au înghesuit să-i vadă. Au avut parte de o invitație la palatul unui bogat rajah din Bombay, el însuși un mare amator de călătorii. Rămân peste noapte la palat, pentru ca a doua zi Dan, Pîrvu şi Negreanu să plece în oraș pentru necesara aprovizionare. Pascu, bun povestitor, rămâne la palat, pentru a-l delecta pe rajah și pe invitații săi cu întâmplări din cele prin care au trecut. La întoarcere, i-au găsit pe toți leșinați, cu pipe de opium în mână. Colegii i-au „fricționat brațele și tâmplele lui Pascu”, iar rajahul i-a liniștit, spunând că se va trezi după un somn de o oră, două. Pascu însă nu s-a mai trezit niciodată, iar medicul palatului a constatat decesul: intoxicare cu opium. Era 17 iulie 1911. Ei rămăseseră doar trei călători însoțiți de un câine.

Au plecat spre Calcutta, iar de acolo la bordul unui vas, echipajul ajunge din nou în Africa, la Cape Town, în apropierea celui mai sudic punct al continentului african, Capul Bunei Speranţe. Apoi ajung în Insulele Canare, cu un popas mai lung.  Pe apă sau în vreun popas prelungit în așteptarea vaporului își parcurg distanţa zilnică de aproximativ 45 de km. Traseul sud-american continuă cu Paraguay, Uruguay, Argentina, Chile şi Bolivia.

Cea de-a doua mare tragedie

În cele din urmă cei trei ajung în San Francisco, unde se îmbarcă spre Yokohama. Apoi, din Japonia, vor intra în China prin Hong Kong, trecând prin Canton și stabilindu-și ca destinație orașul Pekin (Beijing-ul de azi). Traseul presupunea traversarea munților Nau Lin, pe un traseu extrem de periculos. Anevoie încearcă să-l dovedească, mergând doar în opinci prin ploaie, pe cărări înguste şi alunecoase. Reușesc să depășească drumul extrem de dificil, până la un punct, când, mergând pe o potecă îngustă în șir indian, Negreanu se prăbușește în gol, cu bucata de stâncă surpată de sub picioare. Deși scos imediat din prăpastie, cu mâinile şi picioarele fracturate şi cu serioase leziuni interne, Negreanu e purtat într-un fel de hamac până-n primul orășel. Aici se prăpădește, la aproape 8 000 de km de casă, lăsându-i pe Dan şi pe Pîrvu, pentru restul de drum singuri cu Harap.

Din Pekin, cei doi pleacă spre portul siberian Nikolaevsk, iar apoi în peninsula Kamceatka. În estul Siberiei vor petrece iarna lui 1912. Reușesc să ajungă la strâmtoarea Bering și, înaintând printre satele de eschimoși, își continuă drumul spre Skagway, Juneau şi, în cele din urmă, Vancouver. Aici Dan avea să observe pentru prima dată că Pîrvu nu este în apele lui. Îi spunea că îl dor de ceva vreme picioarele.

Își continuă drumul prin Seattle, Portland şi San Francisco, și cei doi ajung pe coasta estică a Mexicului, la Tampico, de unde se vor întoarce pentru prima dată în Europa. Revin în Europa prin Sicilia şi Italia, traversează Elveţia, Franţa, Belgia, Olanda. La Amsterdam, Pîrvu şi Dan se îmbarcă pentru Anglia pe care o traversează de la Dover la Glasgow. Pleacă din nou spre America

La Glasgow cei doi pleacă din nou spre America. În august 1914 vizitează cascada Niagara, uzinele Ford, oraşele Detroit şi Cleveland. În Statele Maryland şi Delaware sunt oaspeţii guvernatorilor, iar la 9 decembrie 1914, ai Casei Albe, la Washington. După ce traversează statele Virginia, Kentucky, Tennessee, Alabama, Georgia şi Florida, ajung la un total de 90 000 km parcurși, o performanță neatinsă de nimeni până atunci într-un interval de timp atât de scurt.

Cea de a treia mare tragedie

În Jacksonville, Florida, Pîrvu avea să se prăbușească: „Era la capătul puterilor, picioarele aveau răni groaznice, iar cei patru medici care l-au consultat mi-au spus că e grav și trebuie să se oprească”. Pîrvu îl roagă pe Dan să i-l lase lui pe Harap, câinele care îi urmase încă de la începutul călătoriei și îl roagă pe Dan să-și continue drumul.

Cu inima îndurerată, Dumitru Dan avea să asculte rugămintea prietenului său și să plece din nou la drum. Iar peste câteva luni avea să afle că, în luna mai 1915, Pîrvu a murit, cu ambele picioare amputate.

Singur în fața drumului

De la Trampa, Dumitru Dan pornește spre Cuba, unde ajunge la 18 ianuarie 1915. Străbate timp de o lună Cuba, ca un remediu moral, întrucât „i-a trebuit un timp să-și revină din şoc şi să realizeze că a rămas singur, absolut singur”. Au urmat Haiti, Jamaica, Puerto Rico, Barbados și Venezuela. De aici, îmbarcat la bordul unui transatlantic ajunge, în aprilie 1915, în Lisabona.

De acolo ajunge în Grecia, la Salonic, unde e arestat fiind considerat spion și e expediat pentru a fi executat la Londra. Reușește să scape de pedeapsă doar cu ajutorul intervenției ministrului român la Londra. În cele din urmă, Dan este eliberat și retrimis la Salonic. Însă, din pricina războiului, e obligat să întrerupă traseul stabilit și să se întoarcă în țară. Din cei 100.000 de km ai itinerarului stabilit, mai avea de parcurs doar 4 000 de km.

După război – în vara lui 1923 – Touring Club de France îi stabilește un itinerar pentru parcurgerea distanței rămase. Dan pleacă din Bucureşti pe ruta Belgrad-Skopje-Tirana-Zagreb, traversează nordul Italiei și Elveția și sosește la Paris la 20 iulie 1923, unde este încununat campion mondial şi primește premiul de 100 000 franci pentru cei 100 000 km parcurși pe jos, în jurul pământului.

Distanța propusă – 100 000 de km – fusese parcursă în totalitate, traversând de șase ori ecuatorul, între paralela de 67o latitudine nordică, în Alaska, şi cea de 40o latitudine sudică, în Argentina şi Chile, trecând prin 74 de state şi 30 de colonii, prin unele de mai multe ori;Oceanul Atlantic fusese traversat de patru ori, cel Indian de două ori și Oceanul Pacific, o singură dată.

Epilog

Cu banii primiți Dumitru Dan avea să-și cumpere un hotel în Bacău, însă, din pricina războiului, afacerea avea să meargă prost. Așa că a urmat cursurile Institutului de Administraţie şi a lucrat în domeniul asigurărilor sociale, iar după venirea comuniștilor la putere a mers prin școli să povestească elevilor despre călătoria sa.

În Cimitirul Eroilor din Buzău, lângă un coș de gunoi mereu plin, există o parcelă împrejmuită cu un gard de sârmă ruginită, la căpătâiul căreia se află o cruce din fier aproape căzută;pe ea, fără nicio altă explicaţie, un nume:„Dumitru Dan 14.VII.1890 – 4.XII.1978”.

Acolo îşi doarme somnul unul dintre primii globe-trotteri ai lumii, românul Dumitru Dan.

Sursa: historia.ro, webcultura.ro

Este angajată în domeniul media încă din 1999. Timp de 14 ani, a fost reporter la Agenția de Stat Moldpres, apoi a lucrat la Flux și portalul Arena. Face parte din echipa Moldova.org din 2014.

Cultură

Cine a fost Maria Drăgan, artista distrusă de indiferență și sistem

Publicat

pe

De către

PE SCURT

A fost comparată de nenumărate ori cu Edith Piaf a muzicii românești, a ridicat mii de oameni în picioare și a inspirat oamenii prin talentul ei. Maria Drăgan a fost artista plină de energie și bunătate, care, însă, a fost distrusă de indiferența unor oameni importanți din viața ei. 

„A fost un diamant cumpărat, târguit și pierdut, iar noi suntem fericiți că o regăsim în amintirile noastre”, a scris jurnalistul Gheorghe Budeanu în cel de-al doilea volum de amintiri și interviuri „MARIA. Vai, sărmana turturică”.

PE LUNG

Maria Drăgan s-a născut la 23 august 1947, în satul Bălăurești, Nisporeni. Erau șase copii în familie. După absolvirea școlii, Maria a început să lucreze în brigada de legumicultori, iar între pauze și serile scria versuri, picta și cânta. Într-o zi, a decis să-și schimbe viața și a plecat la Chișinău. „S-a pornit la școala de pictură, dar a ajuns la Școala de muzică „Ștefan Neaga”, povestește Gheorghe Budeanu, jurnalistul care a făcut ultimul interviu din viața artistei.

În 1966, la Filarmonică se anunțase fondarea unui ansamblu de muzică populară. Aflând despre asta, Maria, de 19 ani, s-a dus să-și încerce norocul și a reușit. A devenit solista ansamblului „Mugurel”, unde avea un repertoriu de peste 500 de romanțe, doine, bocete. Cânta în limba română, ceea ce, în acea perioadă, reprezenta un adevărat act de curaj. Timbrul plin, colorat și diapazonul larg ridica oamenii în picioare. „A fost o mare artistă cu un destin trist. Cred că ar fi avut un alt destin dacă s-ar fi născut în altă țară și în alte timpuri”, spunea Ion Busuioc, un prieten al artistei.

Maria Drăgan era un om luminos, cald, deschis, care nu înțelegea uneori cruzimea oamenilor care o înconjurau. Scena era un ring de luptă, regulile pe care nu le cunoștea sau pe care nu le accepta. „Am cântat cu tot neamul nostru… am cutreierat țara în lung și-n lat, am văzut oameni aplaudând cu o bucurie pe care doar cântecul adevărat o poate explica. Eram pe atunci naivă și credeam că toți oamenii sunt ca pâinea cea caldă. Of, lume, lume, soro lume… Acum, cu mintea mea odihnită, îmi dau seama că prea bine cântam ca să nu-mi fac dușmani din invidie”, recunoștea Drăgan în ultimul său interviu. 

După destrămarea Ansamblului „Mugurel”, Maria a încercat să-și găsească locul în muzică, dar, nu prea a reușit. Astfel, într-o zi, brusc a dispărut din viața publică, fiind distrusă de regimul infect, care nu tolera cântecele românești și oamenii talentați. A fost nevoită să revină la casa părintească. Era dezamăgită, epuizată și bolnavă. Singurul loc unde și-a găsit de lucru a fost la școala din sat unde s-a angajat ca paznică. Amintirile le-a lăsat în trecut și prefera să nu se mai gândească la succesul pe care l-a avut cândva. De fiecare dată când își auzea cântecele la radio, mergea la iazul de lângă grădină și începea să plângă. 

„Maria era cântecul și cântecul era Maria. Cum spunea un mare artist: cântecul alerga după Maria Drăgan ca un nebun. Ea era îndrăgostită de cântec și a păstrat mereu această dragoste, dar o durea nespus că a fost ruptă brusc de scenă și de oameni. Despre ea se poate de povestit mult, deși viața ei a fost foarte scurtă”, zice Gheorghe Budeanu, singurul și ultimul jurnalist care a realizat un interviu cu artista după ce timp de 9 ani Maria Drăgan a fost ruptă de scenă. „Ea a fost ca un fulger pe bolta muzicii noastre. Noi trăim cu memoria ei. Imaginea ei a rămas tânără, frumoasă și devotată muzicii. Ce poate fi mai frumos de atât?”, se întreabă Budeanu.

La 6 octombrie 1986, la vârsta de 39 de ani, Maria Drăgan se stinge din viață, fiind răpusă de tuberculoză. Este petrecută pe ultimul drum doar de rude.

La 13 septembrie 1996, a fost creată Fundația „Maria Drăgan”, care are drept scop lansarea și promovarea tinerilor interpreți de folclor. În 2001, s-a desfășurat prima ediție a Festivalului-concurs de interpretare a cântecului folcloric „Vai, sărmana turturică”, consacrat interpretei de muzică populară Maria Drăgan. Numele Mariei Drăgan îl poartă astăzi străzi din Chișinău, Nisporeni și Călărași.

Citește mai departe

Cultură

Privim în trecut cu Ana Blandiana pentru a găsi soluții pentru prezent și viitor

Publicat

pe

De către

PE SCURT

„Manipulare. Răsturnarea valorilor, dacă se poate de considerat un singur cuvânt. Și demagogie”. Acesta a fost răspunsul renumitei scriitoare Ana Blandiana când a fost rugată de un elev de la Liceul Alexei Mateevici din Căușeni să caracterizeze regimul comunist în trei cuvinte. 

Radio Europa Liberă a dat startul celui de-al doilea sezon al proiectului „Antinostalgia – privind spre viitor”, un proiect în care se privește în trecut pentru a veni cu soluții pentru prezent și viitor. În orașul Căușeni, situat la 80 km de Chișinău, în Sud-estul Republicii Moldova, a avut loc prima dezbatere cu genericul „Și eu am trăit în comunism. Părinți – copii: ce ați făcut, ce am fi făcut?”. Evenimentul i-a avut drept protagoniști pe renumita scriitoare Ana Blandiana și profesorul în științe politice Mark Mazureanu și a fost moderat de Lina Grâu, de la Radio Europa Liberă.

PE LUNG

Viața Anei Blandiana se învârte acum în jurul primului Memorial al Victimelor Comunismului și al Rezistenței din lume a cărei fondatoare este. Memorialul, care este un institut de studiere a crimelor comunismului, are și un spațiu expozițional permanent, întitulat „Memoria ca formă de justiție”. Ideea sub care s-a dezvoltat Memorialul a fost o frază pe care a scris-o într-un ziar german. „Atunci când justiția nu poate fi o formă de memorie, atunci memoria poate fi singură o formă de justiție”, a citat Ana Blandiana în cadrul dezbaterii de la Căușeni. 

„Nici memoria, nici justiția nu au fost procese ale comunismului. Ca să înțelegem cât de inegal este felul nostru de a privi cele două crime la fel de îngrozitoare – nazismul și comunismul – trebuie să încercăm să ne imaginăm, ca într-un film absurd, cum ar fi fost să ajungă rușii și americanii la Berlin și să-i lase pe liderii naziști să plece în America de Sud sau Australia”, a menționat Ana Blandiana. 

Drept exemplu când justiția din punct de vedere juridic nu a fost aplicată comunismului, scriitoarea a povestit cum, acum mulți ani, Ticu Dumitrescu, președintele Asociației foștilor deținuți politici, făcuse o listă cu 200 de torționari care erau în viață și care în mod normal ar fi trebuit arestați și condamnați. „Au trecut 25 de ani de atunci și s-a ajuns să se pună în discuție doar patru dintre ei. Atâția s-au mai găsit. Și nu în sensul în care muriseră toți. Și din aceștia patru, cu chiu, cu vai, au fost condamnați doar doi. Deci totul are un aer de parodie…”, a relatat scriitoarea.

Represiunea. Cine știe ce a fost?

Pentru a rămâne în picioare trebuie să nu lăsăm memoria să dispară, a recomandat scriitoarea Ana Blandiana. „Societatea comunistă a fost foarte ocultă. Noi făcând memorialul am avut niște greutăți insurmontabile: dovezile au fost distruse. Nu există poze din închisorile comuniste, nu există înregistrări…”. 

Doar cei care au suportat-o știau ce a fost represiunea. Când a ajuns la această concluzie, Ana Blandiana a înțeles că trebuie să schimbe acest lucru. „Eu știu cum au fost în copilărie arestările tatălui, dar colegii mei de școală ai căror părinți nu au fost arestați nu știau asta. Respectiv, Memorialul de la Sighet este un loc unde se învață istoria”, a menționat scriitoarea.

La rândul său, activistul civic Marc Mazureanu este de părerea că fiecare trebuie să decidă pentru sine de a fost bun sau rău comunismul. „Autoritarismul este rău în sine, iar comunismul este doar o formă a acestuia. Este statul care ți se bagă sub plapumă, statul care nu îți dictează doar regulile jocului, ci creează și regulile jocului. El îți dictează cum să gândești”, a menționat el.

La un moment dat, Ana Blandiana a intervenit că trebuie de menționat că totalitarismul și comunismul este același lucru. „Ani întregi după ‘90 s-a vorbit despre totalitarism ca să nu părem că condamnăm direct comunismul”, a spus ea.

Istorii din epoca comunismului

Ana Blandiana: S-a apropiat un tânăr strigând „Arestați-o, arestați-o!!”

„La Revoluție, când eram deja matură, am fost îngrozitor de șocată de o întâmplare. Atunci când în seara de 21 decembrie, ajungând cu soțul meu în Piața Romană, (dar am ajuns acolo după ce a avut loc o ciocnire și au fost arestați cei care se opuseseră) am vrut să vedem ce se întâmplă. Ne-am dat seama că înaintăm spre Piața Romană și numai noi suntem pe stradă, ne-a apucat frica. Dar ne-am zis că trecem și dacă ne opresc zicem că acesta-i drumul nostru. Și ne-au oprit. Și în timp ce ofițerul de miliție ne cerea actele și eu zăpăcită nu reușeam să găsesc în geantă buletinul, a venit în grabă un tânăr îmbrăcat în haine de gărzi patriotice, strigând ofițerului care ne legitima: „Arestați-o, arestați-o, a fost aici!”. Dar eu nu fusesem. Pentru mine ideea că un  tânăr putea să facă aceasta, că putea să susțină asta fără să aibă dreptate, deodată mi-a răsturnat totul în cap, pentru mine era rău doar Ceaușescu, nevasta sa și câțiva din jurul lor.” 

Mark Mazureanu: În zona unde era monumentul lui Lenin era interzis să treci

„Îmi aduc aminte cum treceam cu tatăl prin centrul capitalei, în fața Guvernului, unde era monumentul lui Lenin. Era o zonă unde era interzis să treci, dar nicăieri nu era un semn de interdicție. Deci era o chestie de neimaginat să traversezi această zonă prin centru. Era ca și cum ai urca pe plita încinsă și nimic nu ți se va întâmpla.

Același sentiment l-am avut, atunci când am deschis prima sticlă de Coca-Cola. Pe atunci era Uniunea Sovietică. Taică-meu mi-a adus-o din Finlanda. Am luat sticla, m-am dus în subsolul casei, m-am asigurat că nimeni nu este și am deschis-o încet, dar credeam că toată casa m-a auzit. Aveam impresia că atunci când voi bea sticla, se va ilumina tot subsolul. Evident, nimic nu s-a schimbat. Era doar o sticlă de Cola.”

Scriitorul Vitalie Ciobanu: Țin minte cozile lungi de la „gastronom”

„Bunelul meu s-a ascuns câteva zile în niște lanuri de porumb din satul Varvareuca, Florești, întrucât urma să fie deportat. Și numai datorită faptului că bunica mea era mamă eroină – avea 10 copii născuți – și a venit o directivă de la Chișinău că mamele eroine pot să stea și să nu fie deportate, bunelul meu nu a fost deportat. S-a întors de prin coclaurile unde a stat și a rămas acasă. Dacă pleca el, părinții mei nu s-ar fi întâlnit și nici eu nu aș fi fost aici.

Din experiența mea, țin minte cozile lungi pe care le aveam la alimentară sau cum era numit „gastronom”. Și o dată pe lună se aducea pește roșu. Dar erau cozi uriașe, mă trimiteau și pe mine părinții să vin cu un kilogram sau două. Era atunci o sărbătoare, ieșea mămăliga mai bună cu acel pește special. Sau manifestațiile din școală, parada din 7 noiembrie, pentru mine era o sărbătoare care se asocia cu un eveniment de familie, pentru că era Hramul localității Florești. Și atunci eram nerăbdători să venim mai repede acasă, căci veneau rude în ospeție. Deci, amestecam și ororile, și bucuriile, dar adevărul crunt al realității de atunci rămânea ascuns.”

Poetul Emilian-Galaicu Păun: Două fetițe au mâncat ouă roșii, să vezi ce crimă!

„Făceam școala la Chișinău, la cea mai bună școală din oraș, nr.1., actualul liceu „Gheorghe Asachi”. Era prin 1975-76 și atunci Paștele a căzut cu câteva zile înainte de 1 mai. Pe 1 mai toată lumea trebuia să meargă la Parada Muncii. La două fetițe din clasa paralelă, părinții le-au dat de mâncare, ca să vezi ce crimă!, ouă roșii. Cât am așteptat ca să defilăm pe strada Lenin, fetițele au decojit ouăle și le-au mâncat. Cineva le-a pârât, iar la două zile a avut loc adunarea generală pe școală – două fetițe au mâncat ouă roșii. Vă dați seama cum a lucrat această întâmplare în mintea acelor copii, dacă acest gest uman a fost sancționat în așa mod.

Al doilea caz. Făceam Facultatea de Litere. Iar eu am obținut carnetul la Biblioteca Națională, care atunci se chema Nadejda Krupskaia, cu greu abia în anul III. Muncitorii, țăranii aveau drept la abonament din oficiu. Noi, care făceam studii, am obținut cu greu carnet de cititor după trei ani. Iar când ajungeam în sala de literatură străină știți ce citeam? Ana Blandiana, Nichita Stănescu, Tudor Arghezi. Evident!, literatura română se afla în sala de literatură străină. Iar când completam formularele pentru a cere autorii respectivi, trebuia să le completăm în două exemplare. Pentru că unul mergea acolo unde trebuia! Eram marcați, citeam în sala de literatură străină.”

Elevi: Odată cu cunoașterea vine și gândul că suntem înarmați cu ceva

Una din elevele liceului a menționat că pentru ea comunismul este o temă foarte dureroasă și delicată, or este cauza pentru care părinții ei se află peste hotare, cauza pentru care în scurt timp va face parte din diaspora Moldovei. „Este important ca tinerii să cunoască pentru că odată cu cunoașterea vine și gândul și știința că suntem înarmați cu ceva”. 

O altă elevă a recunoscut că în familia sa sunt controverse la această temă. „Generațiile anterioare spun că a fost bine, că totul a fost gratis, toată lumea știa cine era. Însă eu cred cu totul altceva și încerc prin dovezi să le schimb părerea”, a spus ea.

Comunismul, în trei cuvinte

Un elev i-a întrebat pe protagoniștii dezbaterii Ana Blandiana și Mark Mazureanu care ar fi trei cuvinte care ar caracteriza regimul comunist.

„Uniformizare, supușenie și „conveier” (bandă rulantă)”, a răspuns Mark Mazureanu. La rândul său, Ana Blandiana a menționat: „Manipulare. Sigur, manipulare este cuvântul numărul unu. Răsturnarea valorilor, dacă se poate de considerat un singur cuvânt. Și demagogia, care face parte din manipulare”.

În final, scriitoarea Ana Blandiana a avut un mesaj către tinerii de la Liceul Alexei Mateevici: 

„Tinerii trebuie să-și păstreze spiritul critic. Să cultivăm privirea critică, gândirea cu propriul cap”, a menționat ea, „dușmanii totalitarismului au fost cei care aveau spirit critic”.

Citește mai departe

Istorie

Cum au apărut cercetașii și ce legătură au ei cu pionerii sau tinerii hitleriști

Publicat

pe

De către

PE SCURT

Mișcarea Cercetașilor a fost inventată de un colonel mustăcios pe nume Robert Baden-Powell, în 1907. Astăzi, această mișcare reunește peste 58 de milioane de adolescenți, fete și băieți, din 171 de țări ale lumii: ei aprind ruguri, învață să-și servească patria și vând prăjiturele în fața magazinelor cu marijuana. 

Dar cum un militar britanic, care a preferat clar lumea copiilor celei a adulților, a inventat cercetașii și cum mișcarea sa ne-a oferit pionierii, tinerii hitleriști sau gamificarea? Ne povestesc jurnaliștii de la Batenka

PE LUNG

Să facem o călătorie pînă-n 1900, orașul Mafeking, Africa de Sud. Este în toi cel de-al doilea război al burilor. Sună o trompetă, caii sunt nerăbdători, drapelele flutură în bătaia vântului. La porțile unui mic cimitir are loc  o ceremonie. Timp de 217 de zile, fortăreața imperiului britanic din sudul Africii a ținut apărarea împotriva inamicului și a supraviețuit: dimineața asediul a fost ridicat de la Mafeking.

Câteva sute de soldați și ofițeri s-au  aliniat în fața unui bărbat subțire în uniformă prăfuită. El dă mâna cu toată lumea. La rândul său, un adolescent cu fața rotundă, într-o pălărie neobișnuită cu marginea largă, ruptă la o parte, se apropie de comandant. Îi întinde mâna și o scutură strâns. Câteva secunde se privesc în ochi, dau din cap cu satisfacție și băiatul pleacă, dând loc următorului militar. Nu este singurul copil din rând: adolescenții au jucat un rol cheie în apărarea orașului, dacă nu chiar principalul.

Băiatul cu pălărie se numește Warner Goodyear. În ciuda vârstei fragede, este sergent major al cadetilor de la Mafeking și în curând va fi prezentat de armata britanică pentru medalie, pentru curaj. Comandantul în uniforma prăfuită se numește Robert Baden-Powell. În curând va inventa  cercetașii.

Mie îmi este foarte vesel. Dar vouă?

Robert Baden-Powell s-a născut la Londra în 1857. La vârsta de trei ani, tatăl său, profesor la Oxford și preot anglican, a murit, lăsând cei șapte copii ai săi în grija unei mame hotărâte și progresiste. Aceasta nu a impus nimic copiilor și a susținut toate interesele lor, fie că era vorba de desen, spectacolele de acasă, construcția zmeelor sau grija cailor. Singurul lucru pe care mama le-a cerut a fost onestitatea. Restul, cei șase frați și singura lor soră au fost lăsați în  propria voie, petrecându-si cea mai mare parte a timpului în aer curat, jucându-se sau învățându-se reciproc despre tot ce știau mai bine. Cea mai mare influență asupra celorlalți l-a avut frate mai mare, Warington. Acesta adora marea, iar vârsta de 20 de ani a navigat spre Marea Baltică într-o barcă de construcție proprie. La 25 de ani a început să-și ia frații cu el în călătorii scurte, dar captivante, pe apă.

Robert sau BP cum i se mai zice era cel mai executiv și mai rezistent dintre toți, urma cu precizie instrucțiunile și nu  fugea de la cea mai grea muncă. Odată „Kohinor” iahtul familiei a nimerit într-o furtună de pe coasta de sud a Angliei. Aceasta a durat mai bine de o zi, iar mica echipă și-a pierdut cumpătul  când Robert, ud leoarcă și clănțănind din dinți de frig, s-a adresat către frați: „Mie îmi este foarte vesel. Dar vouă?”. 

Aceste călătorii l-au învățat pe Robert să navigheze cu instrumente rudimentare și după stele, să aprindă ruguri, să gătească pe foc și să trăiască o „viață reală”: în mijlocul naturii, cu care uneori trebuie de  luptat. Treizeci și cinci de ani mai târziu, el va începe să scrie celebra carte „Scoutingul pentru băieți” cu istorii despre cele mai bune zile ale copilăriei sale.

Povara omului alb: cercetarea la capătul lumii

După școală, Robert a susținut cu succes examenele la Universitatea Oxford, unde tatăl său a predat, iar frații mai mari și-au primit diplome. Cu puțin timp înainte de începerea semestrului, el pentru distracție a susținut și examenele de înrolare în armată, unde pe neașteptate a obținut al doilea rezultat printre peste șapte sute de candidați. Visând țări îndepărtate și adorând viața sub cerul liber, Robert a înțeles că era mai interesat să slujească în armată decât să asculte prelegeri universitare. Așa că s-a înscris în husari și a plecat în India.

Acolo a nimerit la cercetași: se ocupa de recunoașterea terenului și cartografiere. Apreciind abilitățile tânărului cercetaș, șefii i-au ordonat să se ocupe de instruirea noilor recruți, descoperind astfel un alt talent al lui Baden-Powell – pedagogic.

Nu voia să-i plictisească pe tinerii soldați cu prelegeri. În schimb, a folosit o tehnică de joc pe care el însuși a inventat-o. Împărțind soldații în grupuri mici, fiecare cu propriul comandant, le dădea sarcini: să facă schița unui teren sau să afle rapid numărul de locuitori ai unui sat vecin. Grupurile concurau în viteză și precizie; cei mai pricepuți și agili primeau un premiu simbolic. Metoda jocului a fost foarte populară în unitate și a stat la baza primei cărți didactice a lui Robert Baden-Powel, „Urmărirea și cercetarea”, care a fost lansată în 1884. În aceasta, el a folosit prima dată conceptul de „scout” (din engleza „scout”), referindu-se la o persoană care obține informații valoroase datorită pregătirii speciale și calităților personale: agilitate, observație și vigilență.

Armata i-a oferit lui BP nu numai oportunitatea de a-și demonstra abilitățile, ci și noi cunoștințe interesante. În 1896, în timpul războiului cu poporul rebel Matabele din Rhodesia (Republica modernă Zimbabwe), a avut loc o întâlnire fatidică între Robert și mercenarul american Frederick Burnham. Acesta s-a născut și și-a petrecut copilăria în rezervația indienilor Sioux și a adoptat de la ei multe abilități de supraviețuire în sălbăticie: putea, de exemplu, să găsească apă în deșert și să navigheze pe teren fără o busolă și hartă.

Bărbații s-au împrietenit rapid și Burnham a început să-l învețe pe BP abilitățile indienilor și vânătorilor: să citească amprentele, să trăiască sub cerul liber, să vâneze, să pregătească prada și să ofere prim ajutor. Și, desigur – să poarte pălărie într-un stil special și să folosească eșarfa de la gât pentru a bandaja rănile. Baden-Powell știa deja unele lucruri, a stăpânit repede restul și le-a transmis imediat altora. Până la  ideea mișcării cercetașilor a rămas doar un pas. Robert a făcut acest pas în timpul asediului lui Mafeking.

Adolescenții în slujba regală

De a sfârșitul secolului XVIII, Africa de sud a devenit un loc de confruntare între britanici și buri – descendenți ai imigranților din Olanda, care s-au pomenit pe continent în anii de aur ai istoriei coloniale olandeze.  În 1899 a izbucnit cel de-al doilea război anglo-bur. Colonelul Robert Baden-Powell, de 42 de ani, a fost primit ordin să plece în Africa de Sud și să recruteze detașamente de cavalerie, capabile de atacuri rapide. Baden-Powell a ales drept bază orașul  Mafeking. Acolo stătea o garnizoană de o mie și jumătate de persoane, se păstrau stocuri mari de mâncare și arme. Era localizat prost: prea departe de britanici, prea aproape de buri. La 13 octombrie 1899, chiar a doua zi după declararea războiului, Mafeking a fost asediat. În conducerea armatei britanice, situația a fost calificată drept o eroare militară a lui BP: el a permis inamicului să ia orașul în asediu și a ales să se apere atunci când existau șanse de a rupe încercuirea. Dar situația periculoasă s-a transformat într-un mare succes. Datorită colonelului, orașul a ținut asediu de 217 de zile, iar comandantul a devenit un erou național.

Forțele burilor depășeau garnizoana britanică de mai multe ori, iar Baden-Powell a trebuit să recurgă la șiretlicuri. De exemplu, el a ordonat soldaților să se aplece și să se prefacă că între tranșeele din jurul orașului erau sârme ghimpate. În plus, apărătorii lui Mafeking s-au bazat pe observațiile de pe teren: colonelul însuși pleca în patrule, iar pentru a salva puterea soldaților adulți, a apelat la ajutorul voluntarilor adolescenți. El i-a observat în timpul primei confruntări cu burii. BP privea cu uimire pe fiii locuitorilor britanici din Mafeking fluierând și urlând pe străzile goale, fără să se teamă de gloanțe și a decis să-i pună la treabă.

„Fii gata!” Primii cercetași

Revenind din Africa la Londra, BP a fost surprins să constate că „Ghidul pentru cercetași”, cartea pe care o scrisese în 1899, devenise un bestseller. Aceasta era folosită ca manual de diverse organizații pentru copii și adulți, inclusiv de colegiul pentru guvernante a lui Charlotte Mason și „Brigada de băieți” a lui William Alexander Smith (organizație al cărei obiectiv era să predea valorile creștine și patriotice într-un mod distractiv). Smith a fost cel care i-a dat lui BP ideea să adapteze cartea pentru o audiență mai tânără. Timp de câțiva ani, generalul s-a îngropat în lucrări despre psihologia copiilor, povești despre cavaleri și legende antice. Noua carte „Arta cercetării pentru băieți” a fost publicată în Marea Britanie în 1908.

Cartea învăța cum să devii un adevărat cercetaș – curajos, abil și vigilent, care este întotdeauna gata să-și îndeplinească datoria față de patrie, de apropiați și frați. Conform planului BP, cercetașul trebuia să fie mereu vesel, onest religios, fiabil și eficient, devotat. Scopul final al cercetașilor a fost acela de a educa cetățeni demni, „gata să moară pentru țara lor, dacă este necesar”.

BP a inventat și uniforma specială pentru cercetași: a inclus o pălărie asemănătoare cu cea purtată de Frederick Burnham în Africa de Sud, la fel ca și eșarfa de la gât. Și, de asemenea, potrivit ideii generalului, cercetașii trebuiau să ridice steagul în tabără și să strige salutul „Fii gata!”. Cu toate acestea, lui BP îi  plăcea să spună că „nu a creat nimic”, iar mișcarea cercetașilor a crescut de la sine.

Ce a fost mai departe

Cartea „Arta cercetării pentru băieți” a avut un succes răsunător. Echipe și patrulele de cercetași au început să apară în toată Anglia, iar la un an și jumătate după publicarea manualului 11.000 de băieți s-au adunat în Crystal Palace din Londra la adunarea națională de cercetași Nu erau membri ai „Brigăzii de Băieți” sau ai oricărei alte organizații: erau adolescenți obișnuiți care doreau să devină cercetași. Spre surprinderea și confuzia BP, la congres au fost câteva sute de fete în uniformă de cercetaș: au spus că vor să fie și cercetași. A trebuit să le înscrie și pe ele.

Mișcarea a crescut rapid. Prinți și prințese au intrat în rândurile cercetașilor (nu numai membrii casei regale britanice, ci și, de exemplu, prințul rus Alexei). La începutul anilor 1910, cercetașii au depășit granițele britanice, crescând pe ambele părți ale Atlanticului. În 1920 – numărul cercetașilor din întreaga lume se apropia de un milion de oameni.

Pionierul Mișcării cercetașilor a prins nu numai amploarea mișcării, ci și a epigonilor ei. BP a primit titlul baron chiar atunci când în URSS se crea pionierii. Mișcările adolescenților din regimuri totalitare au luat foarte mult de la cercetași: de la cultul datoriei și perfecționare continuă și disciplină strictă. Și, de asemenea, esteticul cravata de pionier este descendenta directă a eșarfei de gâtul scout, iar focurile cu care trebuia să se ridice în nopțile albastre sunt sclipiri de focuri de sub pereții Mafeking. Din fericire, cercetașii au supraviețuit atât pionierilor, cât și tinerilor hitleriști. Probabil, acest lucru s-a întâmplat pentru că jocul pentru copii este mult mai interesant decât ideologia. Astăzi, mișcarea internațională a cercetașilor, cu milioane de participanți, face parte din cultura Europei, Americii și a altor continente. Imaginile unui băiat politicos cu o cravată la gât care ajută o femeie bătrână să treacă drumul sau o fată care vinde prăjituri pentru caritate sunt bine recunoscute și devin adesea obiecte de ironie și glume de diferite grade de bunătate.

Citește mai departe
Advertisement

Ultimele știri

Cultură15 ore în urmă

Salut! Sunt Oana și o să-ți recomand săptămânal filme

Mereu mi-a fost greu să mă prezint în mod serios în fața cuiva, dar cred că cea mai simplă introducere...

Sănătate18 ore în urmă

Ce fac specialiștii IT din Moldova împotriva COVID-19? Roboți, aplicații și hărți

PE SCURT În timp ce medicii încearcă să trateze pacienții infectați și sectorul IT se implică în lupta cu COVID-19....

Divertisment18 ore în urmă

R.Moldova va procura 100 000 teste din China. Pentru revenirea moldovenilor vor fi organizate zilnic curse charter

PE SCURT Autoritățile de la Chișinău vor procura din China 100 000 de teste pentru diagnosticarea COVID-19. Acestea vor fi...

Social20 de ore în urmă

LIVE TEXT/ 35 de cazuri noi cu COVID-19 în Republica Moldova

PE SCURT Ora 18:00 Autoritatea Aeronautică Civilă a anunțat despre cinci curse charter pentru perioada 31 martie – 5 aprilie...

SocialO zi în urmă

Transnistria / Doi soți, pedepsiți pentru că nu au stat în carantină după ce au fost „peste hotare” în Moldova

PE SCURT Transnistria a numărat astăzi, 29 martie, al 18-lea caz de infectare cu COVID-19. Autoproclamatele autorități au dispus ca...

Sănătate2 zile în urmă

E în regulă să te simți iritat, copleșit, înfricoșat. 7 sfaturi și 6 exerciții, dacă ești în izolare

PE SCURT Șoc. Criză. Acum iese la iveală insecuritatea noastră interioară. Frici și stări greu de suportat: nu mai putem...

Social2 zile în urmă

LIVE TEXT/ +32 cazuri de COVID-19. Va fi deschis un spital de triere. „Dacă va fi dinamica actuală, ne va trebui de săptămâna viitoare”

PE SCURT 18:00 Încă 32 de cauzuri de COVID-19. În total, avem 263 de cazuri, dintre care două decese și...

Advertisement

Politică

PoliticăO săptămână în urmă

Igor Dodon: Ne-am pregătit pentru a implica, dacă va fi necesar, și Armata

PE SCURT Președintele Igor Dodon a menționat astăzi, că dacă va fi necesar, în acțiunile de combatere a noului tip...

PoliticăO săptămână în urmă

Oamenii care iau decizii pentru noi. Cine sunt membrii Comisiei pentru Situații Excepționale a RM

PE SCURT Parlamentul a aprobat pe 17 martie hotărârea privind declararea stării de urgență pe întreg teritoriul Republicii Moldova, în...

Politică2 săptămâni în urmă

PSRM și PDM fac alianță majoritară. Lista miniștrilor PDM

PE SCURT Partidul Socialiștilor și cel Democrat au semnat astăzi acordul de constituire a unei alianțe majoritare. Potrivit celor două...

Alegeri3 săptămâni în urmă

No pasaran. Alegerile parlamentare de la Hâncești nu vor fi anulate din cauza Covid-19

PE SCURT Măsurile de securitate luate de autorități pentru a opri răspândirea Covid-19 în țară, nu s-au răsfrânt asupra alegerilor...

Politică3 săptămâni în urmă

Moțiune simplă, povara miliardului furat, suspendarea reducerii pedepsei deținuților. Ce s-a aprobat astăzi la Parlament

PE SCURT Blocul ACUM a înaintat astăzi în ședința Parlamentului o nouă moțiune simplă împotriva politicii externe a Republicii Moldova,...

Politică4 săptămâni în urmă

Stoianoglo confirmă reținerea și audierea a patru persoane din conducerea BNM. Alte declarații ale procurorului general

PE SCURT Procurorul general, Alexandr Stoianoglo, a anunțat astăzi că a eliberat o ordonanță prin care a permis reținerea și...

Partidul Socialiștilor din Republica Moldova4 săptămâni în urmă

Vlogul lui Dodon. Președintele răspunde, iar politologii comentează

PE SCURT  Deja de trei luni, președintele Igor Dodon comunică cu cetățenii Republicii Moldova prin intermediul unui vlog dinstribuit pe...

Advertisement

Opinii

martie 2020
L Ma Mi J V S D
« feb.    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031