Connect with us
"
"

Cultură

Istoria românului care a făcut înconjurul lumii în opinci

Publicat

pe

PE SCURT

În 1908, agenția pariziană Touring Club de France, una dintre cele mai puternice societăți de turism din acea vreme, a lansat o provocare inedită: cine parcurgea 100 000 de kilometri pe jos, ocolind Pământul cu mijloace materiale proprii, avea să primească 100 000 de franci.  Un franc pentru fiecare kilometru parcurs pe jos. Suma premiului ar echivala astăzi cu o jumătate de milion de euro. Regulamentul concursului era strict: traseul urma să fie stabilit la alegerea concurenților, dar trebuia să fie parcurs integral pe jos, iar fondurile necesare să fie obținute din resurse proprii.

În competiție s-au înscris 200 de persoane, printre care și patru studenți români de la Paris, care aveau 19 ani: Dumitru Dan și Paul Pîrvu (studenți la geografie) și Gheoghe Negreanu și Alexandru Pascu (studenți la Conservator). Fortuna a fost de partea celor patru – dintre toate itinerarele, cel al românilor a fost singurul acceptat. Astfel, la 1 aprilie 1910: patru studenți români însoțiți de câinele ciobănesc Harap, și-au început călătoria. Au ales să poarte pe tot parcursul călătoriei costum național, opinci şi tricolorul în diagonală pe piept. În total, echipa a purtat 28 de costume naţionale şi a ros 497 perechi de opinci. Dumitru Dan a fost singurul supravieţuitor din echipa celor patru.  El a primit la Paris premiul cel mare: titlul de „campion mondial pentru înconjurul Pământului pe jos” şi 100 000 franci – câte unul pentru fiecare kilometru parcurs.

PE LUNG

Pregătirea: stabilesc detaliile călătoriei, învață limbi străine, se antrenează

După ce au fost anunțați că au fost selectați în urma concursului, Dumitru Dan, liderul grupului, a pus o singură condiție: să fie lăsați să se pregătească în țară vreme de doi ani. În această perioadă, stabilesc în amănunt itinerarul, luând în considerare specificul zonelor prin care urmau să treacă și dificultăţile care le-ar putea sta în cale. Mai mult, învață cât mai multe dintre limbile populațiilor pe unde aveau să ajungă: germană, franceză, italiană, spaniolă, portugheză, engleză, rusă, flamandă, turcă, greacă, armeană,  chineză, japoneză, coreeană, indiană. Se antrenează, mergând pe jos prin zone cu diferite forme de relief, în toate anotimpurile și în variate condiții meteo.

Tot lui Dumitru Dan îi veni și ideea privind finanțarea călătoriei: banii necesari hranei, transportului cu vaporul și taxelor aveau să-i obțină susținând spectacole folclorice: Pascu cânta la armonică, fluier și cimpoi, Negreanu şi Dan, voce, Paul Pîrvu, fluier și caval. Cunoșteau cu toții jocurile populare.

Potrivit regulamentului concursului, trecerea prin diferite localități ale lumii trebuia certificată de autoritățile locale, de personalități ale vremii precum și de căpitanii de vapor, în cazul traversării oceanelor sau a mărilor. Astfel, românii parcurgeau, pe puntea vasului, timp de șase-opt ore pe zi, câteodată chiar zece ore, o distanță echivalentă cu cea care ar fi fost străbătută pe uscat. În toată această perioadă ei mărșăluiau cu pedometre rudimentare montate la picior. Acestea erau comandate special din Anglia, ele calculând distanțele.

Povestea călătoriei românilor a rămas în istorie datorită unui jurnal ținut de Dumitru Dan și din interviurile ale acestuia înregistrate audio.

Aventura a început

La 1 aprilie 1910, sub o ploaie măruntă și un cer gri, cei patru prieteni pleacă din București și se îndreaptă spre Budapesta. Traseul îi duce în următoarele șapte luni prin Europa Centrală – trec prin Viena, continuă cu Praga, Dresda, Berlin, Hamburg, Flensburg, iar apoi merg spre Danemarca. Aici are loc un incident: la granița cu Danemarca au fost arestați și expediați la Flensburg, fiind suspectați de spionaj. După toate clarificările, ei și-au continuat drumul, mergând spre Christiania (vechea denumire a oraşului Oslo), Stockholm, Helsinki. Apoi ajung la Sankt Petersburg și Moscova, unde rămân impresionați de măreția și grandoarea bisericii lui Hristos Mântuitorul, pentru ale cărei cupole s-ar fi folosit 350 de kg de aur.

Din Moscova, echipați cu provizii suficiente, au plecat cu toții spre Caucaz. Începutul de octombrie 1910 îi găsește la Vladikavkaz, unde au mers 200 km prin munți până la Tbilisi, iar apoi, mai departe, până în Teheran. Străbat partea de nord a actualului Iran reușind să ajungă cu bine la Bagdad, unde fac un popas mai lung. După Bagdad, traversează Valea Eufratului mergând pe jos alături de o caravană cu cămile.

Potrivit lui Dumitru Dan, cei patru au trezit mila arabilor: „Degeaba le-am explicat rostul mersului nostru pe jos, dădeau din cap și ne compătimeau, crezându-ne fie bolnavi, fie săraci sau avari!”. Au trecut prin Ierusalim, Cairo, Alexandria și au coborât pe Valea Nilului avântându-se în inima Africii.

Vizitează vechile capitale Sakkara, Teba şi Memphis, piramidele şi mormintele vechilor faraoni, apoi își continuă drumul spre Assuan, de unde, pe un vas, ajung la Wadi Halfa, în Sudan. Aici potrivit lui Dumitru Dan, călătorii români „unsprezece zile nu au întâlnit pe nimeni, nu au băut apă proaspătă și n-au văzut umbră de pom”.

Australia: Dumitru Dan și Alexandru Pascu văd moartea cu ochii

După ce au parcurs coasta de Est a Africii, au mers în Madagascar de unde, la bordul unui vas, au pornit spre Australia. Aici Dumitru Dan şi Alexandru Pascu văd moartea cu ochii: au căzut într-o groapă care era acoperită cu frunze și cu crengi.

În timp ce Pîrvu şi Negreanu ridicau un adăpost: ceilalți doi colegi s-au văzut în groapa care era mai adâncă de 5 metri nu puteau să iasă afară, chiar și cățărați unul pe umerii celuilalt. Era plină cu sânge şi diferite buruieni arse. Și-au dat seama că au căzut într-o capcană pentru animale. Au fost găsiți de tribul banghiilor care era în apropiere. Au fost legați de un copac, de mâini și de picioare, în timp ce tribul dansa, cânta și mânca. Spre norocul lor, amețindu-se cu alcool, aborigenii au adormit. După ce au văzut că nu mai mișcă niciunul, Pascu care era mai înalt s-a întins cu mâinile la flacără ca să ardă sfoara de la mână, a scos cuțitul din brâu și l-a dezlegat şi pe Dan. S-au dus încet până la șeful tribului, unde și-au luat rucsacurile, revolverele și s-au întors la marginea pădurii la colegii lor.

Prima mare tragedie

Drumul românilor a continuat prin insulele arhipelagului Asiei de Sud până în Sri Lanka, apoi, îmbarcându-se la bordul unui vas au pornit spre India. În iulie 1911 su ajuns în Bombay. Ziarul „Times of India” publicase o ştire despre călătoria lor, aşa că la coborârea de pe vas o mulțime de curioși s-au înghesuit să-i vadă. Au avut parte de o invitație la palatul unui bogat rajah din Bombay, el însuși un mare amator de călătorii. Rămân peste noapte la palat, pentru ca a doua zi Dan, Pîrvu şi Negreanu să plece în oraș pentru necesara aprovizionare. Pascu, bun povestitor, rămâne la palat, pentru a-l delecta pe rajah și pe invitații săi cu întâmplări din cele prin care au trecut. La întoarcere, i-au găsit pe toți leșinați, cu pipe de opium în mână. Colegii i-au „fricționat brațele și tâmplele lui Pascu”, iar rajahul i-a liniștit, spunând că se va trezi după un somn de o oră, două. Pascu însă nu s-a mai trezit niciodată, iar medicul palatului a constatat decesul: intoxicare cu opium. Era 17 iulie 1911. Ei rămăseseră doar trei călători însoțiți de un câine.

Au plecat spre Calcutta, iar de acolo la bordul unui vas, echipajul ajunge din nou în Africa, la Cape Town, în apropierea celui mai sudic punct al continentului african, Capul Bunei Speranţe. Apoi ajung în Insulele Canare, cu un popas mai lung.  Pe apă sau în vreun popas prelungit în așteptarea vaporului își parcurg distanţa zilnică de aproximativ 45 de km. Traseul sud-american continuă cu Paraguay, Uruguay, Argentina, Chile şi Bolivia.

Cea de-a doua mare tragedie

În cele din urmă cei trei ajung în San Francisco, unde se îmbarcă spre Yokohama. Apoi, din Japonia, vor intra în China prin Hong Kong, trecând prin Canton și stabilindu-și ca destinație orașul Pekin (Beijing-ul de azi). Traseul presupunea traversarea munților Nau Lin, pe un traseu extrem de periculos. Anevoie încearcă să-l dovedească, mergând doar în opinci prin ploaie, pe cărări înguste şi alunecoase. Reușesc să depășească drumul extrem de dificil, până la un punct, când, mergând pe o potecă îngustă în șir indian, Negreanu se prăbușește în gol, cu bucata de stâncă surpată de sub picioare. Deși scos imediat din prăpastie, cu mâinile şi picioarele fracturate şi cu serioase leziuni interne, Negreanu e purtat într-un fel de hamac până-n primul orășel. Aici se prăpădește, la aproape 8 000 de km de casă, lăsându-i pe Dan şi pe Pîrvu, pentru restul de drum singuri cu Harap.

Din Pekin, cei doi pleacă spre portul siberian Nikolaevsk, iar apoi în peninsula Kamceatka. În estul Siberiei vor petrece iarna lui 1912. Reușesc să ajungă la strâmtoarea Bering și, înaintând printre satele de eschimoși, își continuă drumul spre Skagway, Juneau şi, în cele din urmă, Vancouver. Aici Dan avea să observe pentru prima dată că Pîrvu nu este în apele lui. Îi spunea că îl dor de ceva vreme picioarele.

Își continuă drumul prin Seattle, Portland şi San Francisco, și cei doi ajung pe coasta estică a Mexicului, la Tampico, de unde se vor întoarce pentru prima dată în Europa. Revin în Europa prin Sicilia şi Italia, traversează Elveţia, Franţa, Belgia, Olanda. La Amsterdam, Pîrvu şi Dan se îmbarcă pentru Anglia pe care o traversează de la Dover la Glasgow. Pleacă din nou spre America

La Glasgow cei doi pleacă din nou spre America. În august 1914 vizitează cascada Niagara, uzinele Ford, oraşele Detroit şi Cleveland. În Statele Maryland şi Delaware sunt oaspeţii guvernatorilor, iar la 9 decembrie 1914, ai Casei Albe, la Washington. După ce traversează statele Virginia, Kentucky, Tennessee, Alabama, Georgia şi Florida, ajung la un total de 90 000 km parcurși, o performanță neatinsă de nimeni până atunci într-un interval de timp atât de scurt.

Cea de a treia mare tragedie

În Jacksonville, Florida, Pîrvu avea să se prăbușească: „Era la capătul puterilor, picioarele aveau răni groaznice, iar cei patru medici care l-au consultat mi-au spus că e grav și trebuie să se oprească”. Pîrvu îl roagă pe Dan să i-l lase lui pe Harap, câinele care îi urmase încă de la începutul călătoriei și îl roagă pe Dan să-și continue drumul.

Cu inima îndurerată, Dumitru Dan avea să asculte rugămintea prietenului său și să plece din nou la drum. Iar peste câteva luni avea să afle că, în luna mai 1915, Pîrvu a murit, cu ambele picioare amputate.

Singur în fața drumului

De la Trampa, Dumitru Dan pornește spre Cuba, unde ajunge la 18 ianuarie 1915. Străbate timp de o lună Cuba, ca un remediu moral, întrucât „i-a trebuit un timp să-și revină din şoc şi să realizeze că a rămas singur, absolut singur”. Au urmat Haiti, Jamaica, Puerto Rico, Barbados și Venezuela. De aici, îmbarcat la bordul unui transatlantic ajunge, în aprilie 1915, în Lisabona.

De acolo ajunge în Grecia, la Salonic, unde e arestat fiind considerat spion și e expediat pentru a fi executat la Londra. Reușește să scape de pedeapsă doar cu ajutorul intervenției ministrului român la Londra. În cele din urmă, Dan este eliberat și retrimis la Salonic. Însă, din pricina războiului, e obligat să întrerupă traseul stabilit și să se întoarcă în țară. Din cei 100.000 de km ai itinerarului stabilit, mai avea de parcurs doar 4 000 de km.

După război – în vara lui 1923 – Touring Club de France îi stabilește un itinerar pentru parcurgerea distanței rămase. Dan pleacă din Bucureşti pe ruta Belgrad-Skopje-Tirana-Zagreb, traversează nordul Italiei și Elveția și sosește la Paris la 20 iulie 1923, unde este încununat campion mondial şi primește premiul de 100 000 franci pentru cei 100 000 km parcurși pe jos, în jurul pământului.

Distanța propusă – 100 000 de km – fusese parcursă în totalitate, traversând de șase ori ecuatorul, între paralela de 67o latitudine nordică, în Alaska, şi cea de 40o latitudine sudică, în Argentina şi Chile, trecând prin 74 de state şi 30 de colonii, prin unele de mai multe ori;Oceanul Atlantic fusese traversat de patru ori, cel Indian de două ori și Oceanul Pacific, o singură dată.

Epilog

Cu banii primiți Dumitru Dan avea să-și cumpere un hotel în Bacău, însă, din pricina războiului, afacerea avea să meargă prost. Așa că a urmat cursurile Institutului de Administraţie şi a lucrat în domeniul asigurărilor sociale, iar după venirea comuniștilor la putere a mers prin școli să povestească elevilor despre călătoria sa.

În Cimitirul Eroilor din Buzău, lângă un coș de gunoi mereu plin, există o parcelă împrejmuită cu un gard de sârmă ruginită, la căpătâiul căreia se află o cruce din fier aproape căzută;pe ea, fără nicio altă explicaţie, un nume:„Dumitru Dan 14.VII.1890 – 4.XII.1978”.

Acolo îşi doarme somnul unul dintre primii globe-trotteri ai lumii, românul Dumitru Dan.

Sursa: historia.ro, webcultura.ro

Este angajată în domeniul media încă din 1999. Timp de 14 ani, a fost reporter la Agenția de Stat Moldpres, apoi a lucrat la Flux și portalul Arena. Face parte din echipa Moldova.org din 2014.

Cultură

13 lucruri despre Mihai Eminescu pe care nu le învățăm la școală

Publicat

pe

De către

PE SCURT

Îl ştim drept „Luceafărul poeziei româneşti”, un artist de neegalat, însă câți dintre noi știu cum era, de fapt, Mihai Eminescu – poetul istovit de boală, sărăcie, îmbrăcat în haine roase și măcinat de frici?

Pe lângă creațiile sale, am răscolit prin amintirile relatate de scriitorii care l-au cunoscut și am încercat să aflăm lucruri curioase și puțin cunoscute despre poetul român Mihai Eminescu. 

PE LUNG

1. Nu-i plăcea școala

Era un tânăr timid, curios, îndrăgostit de literatură, dar nu și de școală. Deși era un băiat talentat și deștept, Mihai nu suporta disciplina prea aspră de la școală, motiv pentru care primea note mici, pentru care era certat de către părinți. Tatăl lui era cel care se opunea pasiunii feciorului său de a scrie poezii sau de a urca pe scenă. Dat fiind faptul că era o fire nestatornică, încă din adolescență, Mihai Eminescu pleca și câte o săptămâna de acasă, iar într-un an a renunțat la studii pentru a participa la un turneu cu o trupă de teatru.

2. Cunoștea cel puțin 8 limbi străine

Mihai Eminescu adora istoria, literatura și cunoștea mai multe limbi străine: latină, italiană, spaniolă, franceză, sârbă, greacă, albaneză, turcească. Dacă-l interesa vreun subiect, nu se putea dezlipi de acesta. Citea zile întregi și-l studia.

3. Nu a fost un profesor iubit

Timp de un an (1874-1875) a fost profesor de germană la Institutul Academic din Iași, însă, deși era un profesor corect, dar foarte strict și exigent, studenții au făcut grevă, cerând înlăturarea lui.

4. Eminescu adora să joace fotbal și să înoate

5. Era un naționalist înrăit și saluta oamenii cu „Trăiască nația!”

6. Era un adevărat cuceritor

Știa cum să le vorbească femeilor,  în funcție de rangul lor. Era bântuit de pasiuni violente pentru femeile pe care le zărea în treacăt. Cu toate acestea, nu vorbea niciodată despre femeile cu care avea relații. Disprețuia bărbații care alergau după fuste și care își istoriseau mândri poveștile amoroase.

7. A fost de toate

George Călinescu îl descrie în cartea saViaţa lui Mihai Eminescu ca fiind un hoinar în lume, dar oriunde s-ar fi aflat, nu a ezitat să scrie, să compună, să se documenteze. El a fost actor, bibliotecar, a fost hamal în port, grăjdar la hotel, jurnalist.

8. Iubea țigările și cafeaua

Mihai Eminescu era un fumător înrăit. Toți banii pe care îi câștiga, îi cheltuia pentru cărți, țigări și cafea. „Pe dată ce-i soseau banii, își cumpăra cafea râșnită și spirt denaturat și, suspendând relațiile și discuțiile, se închidea în odaia sa. Cafeaua cu caimac pe care o fierbea Eminescu la mașina de spirt, și pentru care renunța chiar la mâncare, era pentru el și un aliment subtil, sugerând calitatea ascetică a existenței sale, și o aromă stupefiantă, dând ușoara iluzie a Orientului. Când cafeaua se termina, poetul revenea la realitate și în societate, unde continua discuțiile începute cu mult timp în urmă și le relua din locul unde acestea au fost întrerupte”, scrie se George Călinescu. 

9. Îi plăcea să cânte când nu-l aude nimeni

Îi plăcea să citească cu voce tare poeziile și pasajele care i se păreau nemaipomenit de frumoase. Era atât de absorbit de aceste texte, încât lovea cu pumnii în masă, pășea zgomotos. În momentele în care se scufunda adânc în idei și creație, uita să mănânce, uita de oamenii din jur. În timp ce medita se plimba prin odaie, fredonând vreun cântec. El le spunea prietenilor: „Să știți, când sunt melodii vesele, gândesc poezie, iar dacă sunt marșuri, gândesc istorie”.

10. Nu era foarte îngrijit

Intra în lumea literaturii, se adâncea atât de mult în ea că nu observa cum timpul trece, barba îi creștea, hainele deveneau slinoase și în cameră era haos. Când deja îi era imposibil să creeze în astfel de haos, decidea să-și schimbe locuința, să-și cumpere haine și așternuturi noi și să se radă, povestea Ioan Slavici, prietenul lui Eminescu, în cartea „Amintiri”.

Eminescu era de părere că „fiecare  lucru trebuie să vină la timpul lui, să corespundă unei necesități firești”. A dormit pe paie, în odăi mici și modeste, cu pereții jerpeliți, mobilă stricată și bordeie. Avea un costum de iarnă și unul de vară, pe care le purta până nu  se transformau în zdrențe. Însă, dacă se prezenta la un eveniment festiv, acesta se îmbrăca conform cerințelor. Iarna purta un palton închis și o căciulă de astrahan (căciulă din piele de miel), iar mâinile și le vâra în căptușeala mânecilor din lipsă de mănuși, descrie Călinescu.

11. Era singuratic

Potrivit lui, tânărul poet era om al singurătății: îi plăcea să stea singur acasă, iar la petreceri stătea deoparte, interacționând rar cu oamenii. „El era tot mai mult singur. Un fel de om rătăcit printre ceilalți”, povestea Slavici. Potrivit descrierii lui Ioan Slavici, Eminescu era „un om de o veselie copilăroasă, care râdea din toată inima, încât ochii tuturor se îndreptau asupra lui. În clipa următoare se încrunta, se strâmba or își îndrepta capul cu dispreț. Cea mai mică contrazicere îl irita, muzica de cele mai multe ori îl supăra, șuieratul îl făcea să se cutremure, iar orice scârțâietură îl scotea din sărite”.

13. Suferea de tulburare bipolară

Mihai Eminescu suferea de tulburare bipolară, numită atunci tulburare maniaco-depresivă. Persoana afectată de această tulburare poate avea perioade în care este extrem de trist sau fără energie (denumite episoade depresive) și perioade în care este inadecvat de energizat, vesel, euforic  sau nervos (denumite episoade maniacale). Persoana se simte ca „băgat în priză”, are o încredere exagerată în sine, vorbește întruna, sare de la o idee la alta, nu se poate concentra, face exagerat de multe planuri, multe nerealiste, devine impulsiv, cheltuitor sau exagerat de activ. Pe lângă aceste episoade, persoana poate avea și perioade de depresie, în care cel puțin 2 săptămâni, este foarte trist sau fără chef de viață, nu se poate odihni, nu are energie, are numai gânduri triste, pesimiste, îngrijorătoare, sentimente exagerate de vinovăție. Această afecțiune psihică este foarte des întâlnită (la cel puțin 4,5% din oamenii de pe întreaga planetă). 

Intra prin cafenele doar fiind ademenit de mirosul îmbietor de cafea turcească și pentru a frunzări ziarele străine. Poetul era măcinat din interior de tulburarea sa psihologică. Dar de multe ori pierdea noțiunea timpului absorbit de citit sau scris și ajungea să nu doarmă nopți în șir, deși convingerea sa era că „cea mai plăcută parte a vieții e cea petrecută în somn, când ești fără ca să fii și fără să simți dureri”. El a fost internat de mai multe ori la spitalul de psihiatrie. Mai mulți prieteni de ai lui spuneau că înainte de o nouă internare la spital, Eminescu le-a spus că ar vrea să se călugărească. Pe data de 15 iunie 1889, la ora 4.00 dimineața, poetul se stinge în Sanatoriul de Boli Mintale, de pe strada Plantelor din București. A decedat într-un halat ponosit, pe un pat metalic de spital, închis în „celula” sa din spital. Cu doar câteva minute înainte de a trece în neființă, a vrut doar un pahar cu lapte și sprijin moral. „Sunt năruit”, i-a șoptit Eminescu medicului de gardă care i-a adus paharul cu lapte. La scurt timp, Mihai Eminescu a decedat.

Citește mai departe

Istorie

Istoria Zidului care a separat familii

Publicat

pe

De către

PE SCURT

Zidul Berlinul este peretele care a împărțit nu doar capitala Germaniei, dar a separat familii întregi. Peste noapte, oamenii s-au trezit cu un zid alb în fața lor, care le-a blocat accesul la locul de muncă, i-a despărțit de rude, de prieteni și le-a impus restricții pe care nu aveau dreptul să le încalce. 

Doar peste aproape 30 de ani de teroare, Zidul Berlinului a căzut și oamenii au cerut ceea ce le aparținea – dreptul de a fi liberi și de a se expune, de a lua decizii.

PE LUNG

Zidul Berlinului a fost construit pe 13 august 1961 și a rezistat până la 9 noiembrie 1989.

Într-o zi de august, administrația liderului comunist al Germaniei Răsăritene, Walter Ulbricht, decide să construiască o barieră care ar separa Berlinul Occidental și Republica Democrată Germană. Hrușciov stă pe gânduri, însă la scurt timp, aprobă această propunere. Astfel, timp de mai puțin de două zile este construit acest zid care va rezista 28 de ani. La început oamenii credeau că este o glumă, că doar se construiește un nou post de trecere. Însă, totul a devenit mult mai serios când marginile au fost unite, iar oamenii care voiau să treacă de partea cealaltă a barierei erau amenințați cu moartea. 

Crearea Zidului a fost un dezastru propagandistic pentru Germania Răsăriteană și pentru blocul comunist ca un tot întreg. Zidul a reprezentat un simbol al tiraniei comuniste, insistent afișat în lumea occidentală, în special după împușcarea a câtorva evadați.

După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Berlinul a fost împărțit în patru părți: britanică, americană, franceză și sovietică. Începând din 1948, Germania Occidentală (care era monitorizată de Franța, Marea Britanie și SUA) s-a dezvoltat ca o țară capitalistă vestică, cu o economie socială de piață și cu o viață politică autentic democraticăparlamentară. În timp ce, Germania Răsăriteană a fost guvernată de un guvern autoritar, modelat după cel sovietic, care a aplicat în economie sistemul economiei planificate centralizat. De aceea, mulți oameni din est alegeau să muncească sau chiar să se mute în partea vestică a țării. Acest lucru a nemulțumit autoritățile de atunci, care nu puteau să urmărească cum forțele de muncă pleacă de la ei spre partea rivală. De aceea, au decis că trebuie să le îngrădească accesul. Decizia a fost una simplă, e nevoie de o barieră, de mai multe restricții și militari care să urmărească ca nimeni să nu mai poată trece de partea cealaltă a zidului. 

Construirea a 45 de kilometri de bariere în jurul celor trei sectoare occidentale a început duminică 13 august 1961 în Berlinul Răsăritean. În acea dimineață, zona de frontieră a fost securizată de trupele de grăniceri est-germani. Bariera a fost construită de soldații și muncitorii care nu înțelegeau de ce o construiesc. Străzile care se întindeau de-a lungul traseului barierei au fost baricadate pentru a împiedica trecerea a oricărui vehicul și a fost ridicat un gard de sârmă ghimpată, care, mai târziu, a fost transformat într-un zid în toată regula. Bariera a divizat, fizic, orașul și a încercuit, practic, Berlinul Occidental. În timpul construcției, soldații Armatei Naționale Populare (NVA) și ai Grupurilor de luptă ale clasei muncitoare (KdA) au păzit zona, având ordine clare pentru împușcarea oricărui individ care ar fi încercat să fugă în Vest. Mai târziu, zona Zidului a fost întărită cu ziduri, câmpuri minate și alte instalații de siguranță.

Atunci, numeroase familii au fost despărțite, iar oamenii nu au mai putut ajunge la muncă. Zidul era o violare a înțelegerilor postbelice care permiteau Aliaților occidentali să supravegheze administrarea întregului Berlin.

Zidul avea peste 155 km lungime. În iunie 1962, au început lucrările la un al doilea gard paralel, la o distanță de până la 90 m înspre interior, casele cuprinse în această fâșie fiind demolate, iar locatarii mutați la alte adrese. A fost creat un teritoriu al nimănui între cele două bariere, cunoscut în scurtă vreme ca „fâșia morții”. Fâșia era pavată cu nisip greblat cu grijă, ceea ce făcea foarte ușor de sesizat urmele pașilor unor eventuali evadați. Zona nu oferea nicio posibilitate de camuflare, era minată și împânzită cu capcane din sârmă și, cel mai important, oferea un câmp de tragere vast pentru gărzile care păzeau zona. Mai mult, zidul era colorat în alb, pentru a permite gardienilor să observe oamenii care încercau să evadeze.

Zidul Berlinului a fost construit din 45.000 de secțiuni din beton armat, fiecare având înălțimea de 3,6m și lățimea de 2 m. Pe creasta Zidului era montată o țeavă lustruită, ceea ce ar fi trebuit să facă și mai grea escaladarea sa. Zidul era întărit cu garduri din plasă, senzori de mișcare, șanțuri împotriva vehiculelor, garduri din sârmă ghimpată, 116 turnuri de pază și 20 de bunkere. 

În timpul existenței Zidului, au fost aproximativ 5.000 de tentative de evadare din Berlinul Rasăritean, încununate de succes. Diferitele rapoarte apreciază că numărul celor morți în timpul tentativelor de trecere a Zidului ar fi între 192 și 239 de persoane, printre care și 5 copii.

În toamna anului 1989, în Germania Răsăriteană au avut loc demonstrații de masă antiguvernamentale. Liderul est-german Erich Honecker a demisionat, în 18 octombrie 1989, și a fost înlocuit de Egon Krenz câteva zile mai târziu. Noul guvern a hotărât să permită est-berlinezilor să primească vize pentru a vizita Germania Occidentală. Günter Schabowski, ministrul german al propagandei, a avut sarcina să anunțe această hotărâre. Însă, el nu a reușit să înțeleagă exact care sunt normele acestui nou regulament care trebuia întocmit în următoarele săptămâni. De aceea, când a fost întrebat la conferința de presă când are să intre în vigoare noua lege, acesta a spus: „Chiar acum”. 

Zeci de mii de est-berlinezi au auzit în direct declarația lui Schabowski la televiziunea est-germană și au luat cu asalt toate punctele de control, voind să treacă în partea cealaltă a Berlinului. Grănicerii, depășiți numeric și nedumeriți, au dat numeroase telefoane superiorilor lor, dar, în scurtă vreme, a devenit clar că nu exista nicio posibilitate de stăvilire a mulțimilor de est-berlinezi fără folosirea armelor de foc. Cum nimeni nu dorea să-și asume o asemenea responsabilitate, grănicerii au deschis barierele punctelor de trecere, lăsând mulțimea să treacă după un control sumar sau chiar fără nicio formalitate. Mulțimile de est-berlinezi aflați în extaz au fost întâmpinate într-o atmosferă euforică de vecinii lor din vest, barurile din preajma graniței făcând cinste noilor veniți. Ziua de 9 noiembrie este, astfel, sărbătorită ca zi a Căderii Zidului. În zilele următoare, berlinezii au venit la Zid cu baroase pentru a smulge suveniruri, reușind să dărâme porțiuni întregi ale barierei în acest timp. 

Vest-germanii și est-berlinezii aveau permisiunea să călătorească liber începând din 23 decembrie 1989. Până în acel moment au existat anumite restricții: necesitatea obținerii unei vize cu câteva zile mai înainte de efectuarea vizitei și schimbarea în moneda est-germană a 25 de mărci vest-germane pentru fiecare zi de ședere în RDG. 

Din punct de vedere tehnic, Zidul a mai fost păzit încă ceva vreme după 9 noiembrie. În primele săptămâni, soldații est-germani au încercat să repare porțiunile distruse de cei care au vrut să facă din bucățile de zid suveniruri. Până la urmă, aceste tentative au fost abandonate, grănicerii tolerând demolările și trecerile neautorizate prin găurile făcute. Pe 13 iunie 1990, armata est-germană a început demolarea oficială a Zidului cu porțiunea din Bernauer Straße. Pe 1 iulie, ziua în care Germania Răsăriteană a adoptat moneda vest-germană, toate punctele de control și-au încetat existența, iar frontiera intergermană a devenit doar o amintire. Au rămas în picioare numai câteva secțiuni scurte ale zidului și câteva turnuri de pază pentru aducere-aminte. Pereții rămași de la zid sunt acum împânzite cu graffiti. „Dacă atunci pereții erau pictați, pentru a-i distruge, acum sunt pictați pentru a-i păstra ca o amintire ruptă din istorie”, ne spune o tânără activistă din Germania. 

Căderea Zidului Berlinului a fost primul pas către reunificarea Germaniei, care s-a încheiat, în mod oficial, la 3 octombrie 1990.

Citește mai departe

Istorie

Cine a fost Pulitzer, omul din spatele premiilor

Publicat

pe

De către

PE SCURT

A dormit pe băncile din parc, a fost gropar și chelner, însă, în scurt timp a devenit unul dintre cei mai citiți jurnaliști din Statele Unite ale Americii. Iar acum, premiul care-i poartă numele este unul dintre cele mai prestigioase aprecieri a muncii jurnaliștilor americani.

Joseph Pulitzer este omul care a dat o nouă valoare jurnalismului de calitate. Chiar și după mai bine de un secol de la moartea lui, fondurile lăsate de Pulitzer continuă să investească în literatură, jurnalism și muzică.

PE LUNG

Joseph Pulitzer se naște la 10 aprilie 1847, în familia unui prosper negustor evreu din Mako, Ungaria. A fost educat în școli private din Budapesta, unde a studiat franceza și germana. După moartea tatălui, negoțul familiei a intrat în faliment și adolescentul a încercat să se înroleze în armata austriacă și în cea britanică, fiind însă respins din cauza vederii slabe și a sănătății precare. După războiul civil ajunge în Statele Unite ale Americii, unde doarme pe băncile din parc, lucrează ca hamal, gropar și ospătar la faimosul restaurant Tony Faust, frecventat de membrii Societății Filozofice, ale căror discuții îl fascinau. Cea mai mare parte a timpului liber și-l petrecea la Biblioteca Mercantilă, unde studia engleza și dreptul, citea cu pasiune și juca șah. Aici a fost remarcat de editorii unui cotidian de limbă germană, Westliche Post, care i-au oferit un post de reporter în 1868. Lucra 16 ore pe zi și a avansat destul de repede: la doar 25 de ani, devenise editor și își construise o reputație de jurnalist neobosit și întreprinzător. Ulterior, a intrat în posesia ziarului St. Louis Dispatch și a competitorului său, St. Louis Post, pe care le-a unit sub numele St. Louis Post-Dispatch. Pulitzer lucra la birou până aproape de miezul nopții, scriind articole de investigație și editoriale prin care ataca corupția din guvern și din sectorul privat. Tactica lui și știrele au avut efect, tirajul a crescut, iar ziarul a devenit prosper. Însă, munca epuizantă i-a deteriorat și mai mult sănătatea. Dar, în loc să-și ia o pauză, cumpără ziarul The New York World. Și aici aplică aceleași tehnici de reflectare a realității, pentru a spori tirajul ziarului, care nu a avut până atunci un succes izbitor. A dus campanii împotriva corupției publice și private, a umplut rubricile cu multe știri senzaționale, a folosit pentru prima oară ilustrațiile. Strategia lui a avut din nou succes, iar The New York World a devenit cel mai cumpărat ziar din țară. Prin intermediul ziarului său, Pulitzer a reușit să organizeze o campanie de strângere de fonduri pentru construirea unui soclu la intrarea în portul New York, făcând astfel posibilă instalarea Statuii Libertății, care atunci mai era în Franța.

Oamenii din anturajul lui îl descriau ca o persoană neînfricată, care nu suporta fărădelegile ce se făceau. El s-a implicat și în politică, însă, iubirea lui pentru totdeauna a fost jurnalismul, chiar și după ce, la vârsta de 43 de ani, în 1890, își pierde complet vederea. Niciun tratament în alte țări nu-l ajută să-și recapete vederea, ceea ce-l face să se retragă din consiliul redacțional al ziarului. A fost nevoit să-și ia un asistent care îi era mereu în preajmă. Îi citea, îi povestea ceea ce se întâmpla pe parcursul zilei și ce vedea în jur. Singurul lucru pe care Pulitzer îl putea face era să asculte și să gândească. Un profil al revistei din 1909 îl descrie pe Pulitzer ca fiind înconjurat de o colecție de picturi splendide și scumpe, dar pe care nu putea să le vadă.

Și-a petrecut următoarele două decenii la bordul iahtului său, Liberty, în încăperi antifonate și în „Turnul tăcerii” din casa de vacanță din Bar Harbor, Maine. În toți acești ani, a reușit totuși să păstreze direcția editorială și comercială a publicațiilor sale. De asemenea, Pulitzer a investit mult din avearea sa filantropiei, în principal pentru educație.

„Scopul meu este să-i ajut pe cei săraci, pentru că cei bogați se pot ajuta singuri. Cred în oameni, dar planul meu nu este să-i ajut pe oameni să facă bani. Nu este nevoie de studii universitare pentru asta. Există scopuri mai nobile în viață, iar speranța mea este că aceste burse nu vor face măcelari, brutari, brokeri sau casieri, ci că vor ajuta profesorii, savanții, medicii, scriitorii, jurnaliștii, judecătorii, avocații și oamenii de stat. Cu siguranță ar trebui să crească numărul celor care datorită studiilor se pun pe picioare. Acesta este visul meu din tinerețe”, spunea Pulitzer.

Pulitzer a fost primul care a propus instruirea jurnaliştilor în facultăţi de profil. Asta pentru că era exasperat adesea de textele slabe scrise de jurnaliștii cu care colabora. Tot atunci, a decis să-și scrie testamentul. În testamentul său, Pulitzer propunea înfiinţarea premiilor care îi poartă numele. El a propus decernarea a 13 premii: patru pentru jurnalism, patru pentru literatură, unul pentru educaţie şi patru burse pentru tineri. Însă, în testamentul său Pulitzer a scris că „membrii comisiei pot suspenda sau adăuga premii, în funcţie de schimbările care vin odată cu timpul şi modifică priorităţile din societate”. La 64 de ani, Joseph Pulitzer a murit de insuficiență cardiacă la 29 octombrie 1911, în timp ce se afla la bordul iahtului său în portul Charleston, Carolina de Sud. El a lăsat urmaşilor două milioane de dolari, pentru a înfiinţa o şcoală de jurnalistică şi pentru a fonda o societate care să decerneze premii anuale pentru jurnalism.

La un an de la moartea lui, în 1912, a fost înfiinţată facultatea de jurnalistică „Columbia University”, iar, în 1917, au fost decernate primele premii Pulitzer. Astăzi, se acordă premii Pulitzer pentru jurnalism, literatură şi compoziţie muzicală. În total, 21 de categorii. 20 dintre câştigători primesc un premiu de 15.000 de dolari, iar câştigătorul categoriei „Serviciu public” este decorat cu o medalie de aur.

Cei 17 membri ai Comisiei citesc toate materialele trimise de candidați și fiecare membru alege câte trei materiale preferate. La categoria jurnalism, participanții pot avea orice naționalitate, cu condiția ca lucrările lor să fi apărut în presa americană. La literatură, teatru și muzică se pot înscrie numai persoanele care au cetățenie americană, cu excepția categoriei „Istorie”, unde lucrarea trebuie să trateze o temă legată de istoria Statelor Unite, dar autorul poate avea o altă naționalitate.

Atât nominalizările, cât și premiile sunt ținute în secret câteva zile, până când se anunță public câștigătorii (prin tradiție, în luna mai). În ziua anunțării premiilor, la ora 15, se ține o conferință de presă, în cadrul căreia sunt anunțați câștigătorii. Câștigătorul fiecărei categorii primește o diplomă și suma de $15.000, cu excepția secțiunii „Servicii Publice”, unde premiul este medalia Pulitzer, conferită unei organizații americane de știri (niciodată unei singure persoane). Medalia a fost creată în 1918 de sculptorul Daniel Chester French, cel care a devenit celebru pentru monumentul lui Lincoln din Washington. Pe una din fețele monedei este reprezentat profilul lui Benjamin Franklin, iar pe cealaltă un tipograf la lucru. Medalia nu este din aur masiv, ci din argint placat cu aur de 24 de carate. Anunțarea premiilor este mult mai discretă decât cea a premiului Nobel. Laureații participă la o cină oficială în rotunda bibliotecii universității, alături de membrii familiei. Comitetul Pulitzer a refuzat ofertele de a transforma ceremonia într-o extravaganță televizată.

Ziarul New York Times a primit cele mai multe premii Pulitzer – 125. Ei au câștigat primul lor premiu în 1918 pentru acoperirea completă și exactă a Primului Război Mondial. S-a bucurat de Premiul Pulitzer și fostul președinte american John F. Kennedy (în 1957). Alături de Kennedy, pe lista câştigătorilor celebri se află nume ca Ernest Hemingway, William Faulkner sau Robert Frost. Ultimul a cucerit patru premii Pulitzer pentru poezie.

Citește mai departe
Advertisement

Ultimele știri

Reintegrare4 ore în urmă

Istoriile a 12 tineri care au făcut armata în regiunea transnistreană: „În armată nu se schimbă nimic. Așa a fost, este și va fi”

PE SCURT „Această istorie a început acum mai bine de un an. În luna noiembrie 2018 am făcut cunoștință cu...

Economie5 ore în urmă

Realitățile noului deceniu: „Tesla”, criptomonedele și roboți pentru explorarea selenară

PE SCURT Va putea în noul an, Tesla să mențină ritmul anului trecut, marcat de volume record de vânzări? Cum...

Ecologie10 ore în urmă

Ce i-a făcut pe 500 mii de oameni din întreaga lume să renunțe la carne

PE SCURT Organizația neguvernamentală Veganuary încearcă să convingă din ce în ce mai mulți oameni să renunțe la carne în...

SocialO zi în urmă

A revenit la Chișinău după 30 de ani: Nu știu ce s-a schimbat mai mult Moldova sau eu

PE SCURT Elina Fuhrman (51 de ani) este o apreciată jurnalistă CNN care s-a născut în Uniunea Sovietică şi a...

EconomieO zi în urmă

Cât costă să naști în Moldova

PE SCURT De la 1 ianuarie 2020, indemnizația unică la naștere a fost majorată până la 8 299 de lei,...

Politică2 zile în urmă

Vacanțele de lux ale familiei Dodon în ultimul deceniu: Maldive, Seychelles, Dubai 

PE SCURT Politicianul Igor Dodon, conturile căruia, în ultimii 15 ani, au fost alimentate, oficial, doar din bugetul de stat,...

Economie2 zile în urmă

Moldova Agroindbank relansează Campania dedicată producătorilor agricoli ”Primăvara 2020”

Primăvara bate la ușă, iar gospodarii adevărați își fac deja planuri pentru noul an agricol. Moldova Agroindbank este și în...

Advertisement

Politică

Politică2 zile în urmă

[SONDAJ] Câte partide ar ajunge în Parlament la anticipate și cu cine s-ar confrunta Dodon la prezidențiale

PE SCURT Dacă duminica viitoare ar avea loc alegeri parlamentare anticipate, în Legislativ ar accede doar trei formațiuni politice, iar...

Externe2 zile în urmă

Who is Mihail Mișustin? Noul premier rus, omul care joacă hochei „cu cine trebuie”

PE SCURT Președintele rus Vladimir Putin a lansat pe 15 ianuarie mai multe inițiative de modificare a Constituției. Imediat după...

Politică3 zile în urmă

Sinteza ședinței de Guvern: Centrul de Implementare a Reformelor dizolvat, vămuirea electronică și controlul vamal – modificate

PE SCURT  Membrii Cabinetului de Miniștri s-au reunit în această după amiază în ședință, unde au aprobat un șir de...

Politică3 zile în urmă

Dodon îndeamnă MAI, Guvernul și Primăria Chișinău să se curețe de „duhuri rele”. Iată 8 lăcașe pe care i le recomandăm în schimb

PE SCURT După ce Consiliul pentru egalitate a constatat că crucifixul instigă la discriminare, Dodon a recomandat ministrului de Interne,...

Justiție4 zile în urmă

SINTEZĂ / Vlad Plahotniuc și familia acestuia sunt interziși în SUA. Cine mai este inclus în listă

PE SCURT Fostul lider al Partidului Democrat din Moldova Vladimir Plahotniuc are interdicția de a intra pe teritoriul SUA. Acesta...

PoliticăO săptămână în urmă

Infografic / Recordurile raioanelor din Republica Moldova

PE SCURT Un studiu realizat de BNS, pentru anii 2014-2018, configurează topul raioanelor conform diferitor criterii social-economici. Cifrele prezentate de...

Politică3 săptămâni în urmă

Perlele politicienilor din ultimii 10 ani

Evenimentele politice s-au perindat în ultimii zece ani cu atâta rapiditate, încât cel mai probabil vor intra ca un capitol...

Advertisement

Opinii

ianuarie 2020
L Ma Mi J V S D
« dec.    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031