La începutul lunii octombrie pe rețelele sociale a devenit viral un video în care Olesia Șevcenko, soția Ambasadorului Ucrainei la Chișinău, a cântat piesa „Червона калина” (Călinul cel roșu) în limba română. La 1 decembrie a apărut un alt clip video în care soția Ambasadorului a interpretat deja în limba română cântecul „Să-mi cânți cobzar”. Într-un interviu acordat în limba română pentru Moldova.org, Olesia Șevcenko a povestit despre pasiunea sa față de muzică, dragostea și respectul față de limba pe care o vorbești, dar și despre cum a colaborat cu organizațiile din Moldova pentru ajutorarea refugiaților.
Ați devenit cunoscută publicului mai larg după ce ați interpretat melodia „Червона калина” (Călinul cel roșu) în română. Ce v-a inspirat?
Am fost atât de surprinsă că videoclipul acestei melodii a acumulat peste 43.000 de vizualizări timp de o lună! Este o piesă foarte populară. Are peste 300 de ani, de fapt. Atâta timp cât am avut lupta cu „muscalii”, atâta timp există și cântecul. A devenit foarte popular cam cu 100 de ani în urmă, când noi luptam pentru independența Ucrainei, ca să nu fim parte a imperiului, a Uniunii Sovietice. Și acum când iarăși războiul a devenit atât de actual, toată lumea percepe cântecul acesta ca un simbol al luptei și a devenit al doilea imn național. Fiecare copil știe cum se cânta. Oamenii care stau fără lumină și fără căldură îl cântă, iar asta îi încurajează să lupte mai departe.
Cine a tradus versurile?
Traducătoarea este din Chișinău, Elena Istru-Diaciuc. L-am prezentat prima dată la o emisiune pe 24 august, de Ziua Independenței Ucrainei. După aceasta am crezut că ar fi fost bine să-l înregistrez. L-am tradus ca vorbitorii de limbă română să înțeleagă sensul acestui cântec – despre ce cântăm și pentru ce luptăm. Am avut trei zile ca să învăț cântecul acesta în limba română. Mulțumesc că lumea ne-a ascultat, ne-a înțeles.
Erați aici când a început războiul.
În primele două zile am plâns, am urmărit tot ce se întâmpla și gândurile au fost numai despre acest lucru. Nici copiii nu puteau să meargă la școală. Toată lumea sta în internet sau la televizor. Până în ultimul moment am refuzat să credem că e adevărat.
Dar au trecut câteva zile și înnebunești dacă nu faci nimic. Oamenii se uită la tine și cer exemplu de atitudine. Am văzut că toată lumea se mișcă, se pregătește să apere, să-i ajute pe cei din prima linie. Asta te mobilizează. De atunci nu stăm – lucrăm în fiecare zi. Moldova a primit în jur de 500.000 de oameni din Ucraina și ei au avut nevoie de ajutor. La secția consulară de la ambasada noastră am avut câte 1000 de oameni în fiecare zi. Am construit aici pentru ei acoperișuri, pentru că vremea era rece și cu zăpadă. Oamenii veneau la ambasadă și întrebau: „de ce ajutor aveți nevoie?”. Și așa, cu ajutorul moldovenilor, oamenilor buni și organizațiilor internaționale, am început să lucrăm – să dăm mâncare caldă, haine, asistență consulară. Am adunat lucruri și pentru Ucraina, am avut peste 7 milioane de refugiați interni.
Ce vi s-a întipărit în minte din acea perioadă?
Vreau să spun că ucrainenii niciodată nu vor uita ajutorul moldovenilor acordat oamenilor simpli. Noi am fost așa șocați când toată lumea a venit la Palanca. Primeau copii, mămici, bătrâni. Și-au deschis ușile caselor ca niște frați adevărați. „Și vin ți-oi da, și bani ți-oi da și haina de pe mine” – așa ca în cântec.
Acum avem cam 80 de mii de cetățeni ucraineni aici. Este o situație unică, 70% din refugiați sunt mămici cu copii. Peste 40.000 sunt copii. Moldovenii au acordat locuri sigure de locuit și locuri în școală pentru copii, locuri în spitale pentru tratament. Cred că copiii care au trăit aici în timp de război niciodată nu vor uita căldura și niciodată nu vor pierde iubirea către Moldova și oamenii ei.
Ați fost în Ucraina? Ce spun rudele rămase acolo?
Bineînțeles, am fost. Când am ocazie, merg încolo chiar cu mașina. Sunt 8 ore. Mă duc singură la Kyiv ca să văd părinții. Ei au refuzat să plece, chiar și atunci când era cel mai periculos. La zece kilometri de la ei a fost armata rusă.
Dar ei sunt curajoși, sunt bravi. „Suntem în casa noastră, pe pământul nostru”, spun ei. Le-am zis să ia puțini bani, o haină caldă și puțină mâncare și medicamente, să urce în mașină și să-i ducem de-acolo. Nu. Tatăl meu la 86 de ani zice „eu voi lupta!”.
De la începutul războiului ați început a colabora cu mai multe organizații implicate în rezolvarea problemelor refugiaților. Cum a decurs colaborarea?
De la om la om. Știți cum se spune? În primele zile am scris postări pe Facebook și în grupuri că avem nevoie de ajutor, pentru că atâta lume stă în rând. Angajații de la Ambasadă lucrau fără zi de odihnă. Primele trei-patru luni n-am avut nici duminica zi de odihnă. Și până acum sâmbăta este zi de lucru și consulii noștri stau de la 9 dimineața până la ultimul client, uneori până la 21-22:00.
Într-o zi a venit doamna Irina Rusanovschi, președinta Centrului Internațional de Colaborare și Dezvoltare „PHOENIX”, care ne ajută mult cu centrele de refugiați. Am fost cu ea la peste 20 de centre. La unul din acestea l-am cunoscut și pe Marco Buono, șeful misiunii INTERSOS Moldova. Organizațiile băteau la ușă cu oferte. „Haideți să facem așa, noi avem așa posibilități. Haideți să gândim și plănuim ce putem face împreună”.
E bine că avem oameni care se ocupă de partea materială, care veneau cu tot ce este necesar pentru igienă, mâncare, haine. Existau și oameni care se ocupau de starea emoțională a refugiaților. Sunt foarte recunoscătoare organizației INTERSOS că se ocupă de femeile și copiii care au nevoie de ajutor psihoterapeutic. Sunt mulți refugiați stresați din cauza violenței prin care au trecut. Sunt mulți copii care se topesc foarte repede în atmosfera de prietenie și căldură, dar unii sunt atât de închiși, că trebuie să vină specialiști care să lucreze cu ei, ca să revină normalitatea în sufletul lor.
„Patru luni, câte opt ore pe zi, am învățat limba română”
Povestiți-mi despre dumneavoastră. De unde vi se trag originile și pasiunea pentru muzică?
Am absolvit Universitatea de Medicină în Kyiv. Imediat după după absolvire am plecat cu soțul în prima misiune diplomatică la București. Și când am sosit acolo, nu știam niciun cuvânt în limba română. Însă nu am stat mult timp pe gânduri și m-am înscris la cursurile de limba română, la Universitatea Politehnică. Și patru luni intensiv, câte opt ore pe zi, am învățat cu profesori care nu vorbeau nicio altă limbă decât cea română.
M-am născut în Bucovina. Mama mea e din regiunea Cernăuți, orașul Zastavna, din familie ucraineană, dar fratele ei s-a căsătorit cu o româncă. De aceea am verișori care vorbesc limba română. Suntem o familie unită, bogată în culturi și în limbi.
Bunica mea cânta. De la bunica am cunoscut cântecul „Să-mi cânți cobzar”. Să știți că la noi el se numește „Заграй ми, цигане стари”. Melodia și cuvintele au fost scrise de Sidor Vorobkevici (Сидор Воробкевич). Deci e o melodie foarte veche, dar varianta în limba română a apărut mai mai târziu, prin George Enescu. A devenit foarte popular după al doilea război mondial. L-am cântat și înregistrat în limba ucraineană înainte de război. Acum, știam că trebuie să cânt ceva ce ne unește. Un cântec în limba română, pe care și noi îl adorăm, și românii îl adoră, De aceea am cântat „Să-mi cânți cobzar”.
Foarte frumos clipul. Ați lucrat special cu cineva pentru varianta în limba română?
Da, am lucrat aici, cu oameni buni. Băiatul care a făcut aranjamentul muzical este din nordul Moldovei. Este pe jumate moldovean, jumate ucrainean. Deci, vedeți cum suntem vecini, prieteni, frați. Mi se pare că moldovenii și ucrainenii au atâtea rude comune. Valentin Șchirca este muzician profesionist. El a făcut aranjamentul și înregistrarea. Tot el a făcut și filmarea pentru mine, la Muzeul Național de Istorie. Mi se pare că a ieșit frumos, cald.
Ați avut o ținută specială, erau haine naționale.
Bunica mea a făcut acest costum pentru mama mea, când aceasta încă era copilă. Costumul are peste 80 de ani. Tradițiile bucovinene spun că fiecare fată trebuie să aibă un costum național cu care să se ducă la biserică, la sărbători mari și pentru căsătorie. Mama a purtat această ținută la nuntă. Eu în prima zi de nuntă am purtat rochie albă, iar a doua zi – acest costum național. Am avut atâția musafiri din Bucovina și au fost atât de încântați!
„Învață româna și vei fi de-al lor”
Și copiii dumneavoastră vorbesc româna?
Primul copil a crescut aici, a mers la grădiniță, cu oameni atât de buni, care l-au învățat să citească și vorbească limba română. El a fost născut în România, de aceea numele lui este Roman. Când am revenit la Kiev el deja citea și scria în română liber. Apoi a învățat engleză, germană, franceză și japoneză. Cel de-al doilea fiu învață acum limba română. El a jucat la echipa de fotbal Zimbru și a dansat la Codreanca. Uneori îmi zicea că nu-și înțelege colegii, pentru că vorbesc între ei română. Eu îi spuneam „dacă vrei să comunici, dacă vrei să ai prieteni, învață româna și vei fi de-al lor”. Și atunci, el toată vara a învățat limba română. Acum înțelege multe. Poate că îi e rușine să vorbească, dar înțelege foarte bine.
Ce v-a plăcut cel mai mult în Moldova?
Bineînțeles că în primul rând mi-au plăcut oamenii. Oameni sunt deschiși, așa cum suntem și noi. Eu n-am avut șoc cultural. Avem multe în comun: și obiceiurile, și muzica. Poate pentru că sunt din Bucovina. Bunica mea întotdeauna făcea mămăliguță. A fost cea mai îndrăgită mâncare pentru mine. Acum eu fac mămăligă pentru domnul ambasador. De dimineață, mămăliga cu brânză este micul dejun preferat pentru el. La fel și cu muzica. În mașină ascult muzică populară moldovenească. Sunt iubitoare și de romanțe românești. Eu am cântat și din repertoriul Ioanei Sârbu și al Mariei Tănase.
Dar cel mai puțin?
Nu mi-a plăcut că atunci când începi să vorbești în română cu un pic de accent și lumea înțelege că ești străin, ea începe să vorbească cu tine în limba rusă. Și aceasta înseamnă că te asociază cu rușii. Și asta nu îmi place deloc. Să vă spun un caz pe care l-am avut în Kyiv, când am venit în vizită la o doctoră. Ea era armeancă și vorbea în limba rusă cu mine, dar eu – în ucraineană. Am vorbit cu ea în ucraineană și după vreo 10-15 minute, am văzut că ea nu știe ucraineană și am început să vorbesc în limba rusă cu ea. Și ea îmi zice: „nu, niciodată să nu faceți așa ceva. Eu sunt străină și nu pot vorbi așa bine, dar voi trebuie să țineți la limba voastră”. Atunci a fost un stres și un șoc, dar și mi-a plăcut. Și eu aș dori ca și moldovenii să facă același lucru. Trebuie să țineți la limba voastră. Desigur, excepție sunt cazurile străinilor, pentru că ei nu înțeleg româna și sunt noi în țară. Bineînțeles că este politicos să se vorbească o limbă comună pentru toți. Este un vis al meu și pentru țara mea: ca toată lumea să țină la limbă, la cultură, la obicei și la identitatea națională. Și eu așa ceva doresc și pentru moldoveni.
Ce v-a mai impresionat, din bucătărie, de exemplu?
Eu întotdeauna la restaurante comand ciorbă de burtă. E ceva deosebit, care nu există în bucătăria ucraineană. Și salată de vinete, care la noi se face, dar nu așa.
Soțul meu a început să gătească prima dată în România, când a văzut cultura asta românească, cum oamenii pregătesc mâncare pe grătar. A învățat să pregătească mici pe grătar și costiță. Acum numai el se ocupă de asta. La Kyiv am construit grătar. De fiecare dată când mergem acasă, venim cu mici împachetați. Și deja le plac și părinților, care întreabă: „ne-ați adus cârnăciori de ăștia mici, «mici»?” Ne plac foarte mult, așa ceva noi nu avem.
Sunteți președinta Clubului Internațional al Femeilor, iar recent ați organizat Târgul Internațional de Caritate.
Da, pe 4 decembrie a avut loc Târgul Internațional de Caritate, la Muzeul Național de Istorie Îi sunt foarte recunoscătoare muzeului pentru că ne-a acordat spațiu gratuit. La acest târg am avut 30 de organizații internaționale și ambasade. Fiecare ambasadă s-a prezentat cu bucătăria naţională. Am rugat fiecare ambasador, fiecare ambasadă și organizație ca să arătăm că suntem uniţi aici. Moldova a făcut atât de mult pentru ucraineni şi acum am vrut să arătăm că putem susţine ţara acesta și copii lor.
La acest târg am câştigat o sumă importantă, de 700 mii de lei. Primul și cel mai important beneficiar al acestor bani va fi spitalul pentru copiii Emilian Coțaga. Mai exact, secția oftalmologică pentru copii, unde vom dona șii vom cumpăra echipament pentru urgențe oftalmologice. Al doilea beneficiar va fi Hospice Angelus, care se ocupă cu îngrijirea paliativă pentru adulți și copii. Și desigur nu vom uita de copiii ucraineni, cărora le vom cumpăra cadouri de sfântul Nicolae.
Acest articol a fost realizat în cadrul unei colaborări cu misiunea Intersos în Republica Moldova. Intersos este o organizație umanitară aflată în prima linie în situații de urgență, care oferă asistență victimelor conflictelor armate și dezastrelor naturale, cu o atenție deosebită protecției celor mai vulnerabile persoane.
