Impresionante peisaje mai sunt prin părţile Râşcanilor. Vechile localităţi de aici încântă pe orice trecător. Or, toate cele văzute izvorăsc din divinitate, din grotele şi stâncile milenare, din păduri şi din vechile biserici, din florile mirositoare şi iarba proaspăt cosită. Fiind prin părţile locului şi întâlnindu-mă cu foarte mulţi oameni, de fiecare constatam că „au furat” pentru sufletul lor din nobleţea naturii de pe meleagul natal.
Costeştiul este una dintre cele mai vechi localităţi de prin părţile Râşcanilor. În componenţa oraşului mai intră satele: Duruitoarea Veche, Damaşcani, Proscureni şi Păscăuţi.
Costeştiul de altădată a fost furat de apă în anul 1973, atunci când România şi URSS hotărăsc să dea în exploatare un lac de acumulare. Costicenii vorbesc cu mare jind despre satul vechi, or acolo a început viaţa lor. Sub ape au rămas casele părinteşti, nucii de la poartă, biserica şi şcoala… şi multe doruri şi dureri. Oamenii locului privesc cu tristeţe spre locul unde cândva s-a depănat copilăria şi tinereţea lor.
Chiar dacă în Costeştiul nou au luat-o de la început, cei de la Costeşti nu şi-au schimbat felul de a fi, sufletul lor dând lumină şi căldură. Au rămas gospodari, şi-au făcut case, iar în ele “au clădit” frumosul lăsat de moşi şi strămoşi. Oamenii de aici sunt nişte gazde deosebite, pentru orice om găsesc cuvinte frumoase, vin bun şi plăcinte gustoase.
Temelia unei noi biserici la Costeşti a fost pusă în anul 1989.În sfântul lăcaş se află doar o icoană veche, cea a Sfântului Nicolae făcător de minuni, rămasă ca printr-o minune de la vechea biserică de la Costeştiul de sub apă. Au mai fost păstrate câteva cruci şi trei clopote.
Se însera când am ajuns la Duruitoarea Veche, Râşcani. Un drum de ţară şerpuieşte printre case şi duce spre sfântul locaş. Acum acesta este de piatră, însă iniţial în locul lui a fost unul de lemn, lipit cu lut şi acoperit cu paie. Prima biserică a satului a fost ridicată la începutul secolului XIX.
La 1848, la Duruitoarea Veche este zidită o biserică nouă de piatră, în formă de cruce, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”. Nici la Duruitoarea Veche nu au bătut clopotele în anii ateismului. Biserica a fost închisă din 1962 până în 1989. În acest sfânt locaş impresionează iconostasul din lemn de nuc şi odoarele bisericeşti de o rară valoare.
La Duruitoarea-Veche, ziua, din vechea grotă, Prutul se vede ca o oglindă, iar lumina soarelui se simte în asediu. Monumentul geologic şi arheologic de la Duruitoarea este pe malul râuleţului Duruita, afluent al Ciuhurului. În urma săpăturilor arheologice aici au fost găsite mostre fosile din perioada glaciară şi vestigii ale culturii preistorice.
După ce alerg să fotografiez câteva şopârle, mai contemplez frumuseţile locului. Ghidul meu, profesorul Dragoş Panţâru, îmi aduce o plantă în formă de varză, cel puţin aşa mi s-a părut. De altfel, aceasta se numeşte Nasul curcanului, ştiinţific urechelniţă. Chiar dacă prima dată am mâncat Nasul curcanului mi-a plăcut, are un gust acrişor. Pe timpuri, oamenii făceau salată, pentru că are un conţinut mare de vitamina C. Am mai aflat că Sempervivum tectorum, denumirea în latină a plantei, este şi un bun aphrodisiac. În popor se spune: “Dacă floarea de Nasul curcanului este închisă atunci va ploua, dacă e deschisă căldurile vor fi mari”.
Atât pe lacul Costeşti-Stânca, cât şi râurile Ciuhur şi Prut, există posibilitatea de practicare a sporturilor nautice. Turiştii pot să se distreze şi să admire de pe vapor peisajele de la Văratic până la Costeşti. Plimbările cu barca, paraşuta, catamaranul sunt doar o parte din distracţiile posibile.
Am lăsat Costeştiul şi satele din componenţa acestui oraş cu un gun gust dulce-amărui. Dulce pentru că am găsit locuri deosebite şi oameni deschişi la suflet, oameni care vor să urnească carul din loc. Aici am văzut cel mai sublim răsărit de soare şi cel mai apucător de inimă apus. Acum veni gustul amărui, pe apa Prutului un amurg violet. E apa durerii care desparte un neam, mai este vama spre mama, mai este un dor neîmplinit.
