Într-un sat, înainte cu 2-3 săptămâni înainte de Paște, soțul a infectat întreaga familie: soția, mama soției și cei doi copii de 9 și 13 ani. Soția a suportat foarte greu infecția, soacra a făcut pneumonie bilaterală. În perioada aceasta, ne-am străduit să nu despărțim familiile. La noi sunt saloane pentru femei, pentru bărbați, dar în cazul aceste familii le-am oferit un salon în care au stat o perioadă lungă: 20 de zile. După asta, familia s-a întors acasă, în sat, unde au fost stigmatizați.
Îmi amintesc și cazul unei asistente medicale infectate. Pacienta simțea o slăbiciune extraordinară, nu putea mișca din mâini, din picioare. Noi am lucrat cu ea ca cu un copil mic care abia învață să meargă. Când ea s-a ridicat pe trei minute – pur și simplu în picioare – infirmierele strigau: „Galina Andreevna, ea se ține pe picioare, imaginați-vă!” Atât de slăbită era.
Am avut o pacientă de 38 de ani cu infecție. Avea dureri foarte mari de cap. Pe deasupra, avea și tuse, iar tusea îi provoca încă mai mare durere de cap. Nu i-am dat medicament pentru tusă, pentru că nu știam cum o să reacționeze plămânii inflamați din ambele părți. Dar tusea este un reflex, iar dacă stopezi reflexul, știi că mai târziu va fi problematic, pentru că nu se elimină ce se produce în plămâni din cauza inflamației.
Aceștia sunt doar câțiva dintre oamenii care au avut infecția cu COVID-19 și s-au tratat în cadrul Secției Terapie Intensivă şi Reanimare a Spitalului de Boli Infecțioase „Toma Ciorbă”, iar mărturiile aparțin șefei secției: Galina Chiriacov. În continuare, epidemiologa o să-ți povestească despre cum rezistă medicii și pacienții în această perioadă, dacă nu a fost prea devreme pentru relaxarea măsurilor și de ce Galina Chiriacov nu o să spună în această perioadă oamenilor unde lucrează.
Despre relaxarea măsurilor
Noi nu suntem așa de disciplinați ca în Germania, Japonia sau în China. Lumea deja a obosit. Dacă erau puse restricțiile mai târziu, la sfârșitul lui martie, la începutul lui aprilie, când au fost mai puțini pacienți, poate acum era altfel. Toți sunt obosiți psihologic, pentru că au rămas fără surse de venit.
Dar cu mentalitatea noastră, e prea devreme de relaxat măsurile. Ne așteaptă poimâine Paștele Blajinilor. După, încă mai groaznic o să fie. Dacă în mod normal ieși afară, în aer liber, nu sunt atâtea riscuri, dacă ești protejat. Dar la noi lumea trebuie numaidecât să se salute, să pupe. Poate trebuia de mai lăsat restricțiile încă vreo două săptămâni.
Eu le spun prietenilor mei: vouă vă este greu să stați acasă, dar veniți în vizită, faceți voluntariat și o să vă treacă. În afară de studenții de la medicină, nimeni nu a venit să facă voluntariat. Dar a fost și este nevoie de psihologi…
Despre rezistența medicilor și a pacienților
Noi permanent suntem în starea asta, pentru că noi suntem infecționiști și suntem mereu în contact cu infecțiile. Noi știm cum se tratează difteria, rujeola, varicela și nu ne este frică de nimic. Dar asta nu este normal pentru specialiștii care nu sunt din domeniu, care sunt chirurgi, terapeuți, traumatologi. Este greu psihologic și pentru că mulți medici nu trăiesc acasă, pentru nu-i infecta pe cei dragi. Unii stau în chirie de aproape de trei luni fără să-și vadă familia.
Eu lucrez cu infecțiile, sunt obișnuită cu mască și cu alte măsuri, dar mi-e foarte greu. Nu văd pacientul, pacientul nu mă vede pe mine, pentru că suntem în scafandre. E greu să vii acasă și să te dezbraci aparte, să dezinfectezi mereu totul. Nici încălțămintea nu rezistă de la atâtea spălături.
Este greu psihologic și pentru pacienți. Pentru că ei sunt conștienți că sunt infectați, dar au și alte comorbidități și că sunt în stare gravă. Apoi, după ce ies din spital, ei se confruntă cu alt stres. Ei sunt stigmatizați de societate. Lor le este rușine să spună că au COVID-19, de parcă ar avea ciumă.
Pentru că oamenii se tem de virus. Eu nu o să spun la nimeni unde lucrez, pentru că am rugat pe cineva să vină să vadă ce se întâmplă cu internetul de acasă și mi-a spus: voi ce, glumiți? Cum să venim la voi dacă lucrați în spitalul cela?
Munca a devenit mai grea
În secție lucrez eu și încă trei asistente medicale, plus asistenta medicală principală a spitalului. În cadrul secției sunt 10 paturi. Acum, joi seara, avem 7 pacienți, dar nu se știe câți o să avem mâine.
După ce a fost creat Centrul COVID-19 unde pacienții sunt triați și după ce au fost implicați medicii de familie în testare, munca a devenit ușoară, pe de o parte, iar pe de alta: grea.
Până la cele două menționate mai sus, pacienții erau triați în instituție. Persoanele suspecte trebuiau să petreacă 24 de ore în spital până să afle rezultatele. Așa că, după deschiderea centrului și după implicarea medicilor de familie, volumul muncii a devenit mai mic. După această schimbare, în secție vin pacienții bolnavi și grav bolnavi. Vin să se trateze în continuare și pacienți care au fost conectați la aparatele de respirație artificială în alte instituții medicale. Din acest motiv, munca a devenit mai grea, pentru că cazurile sunt complicate.
Vine căldura. Putem să ne așteptăm la micșorarea cazurilor?
Noi nu știm până la capăt cum se comportă virusul. Dar căldura este un plus, pentru că oamenii o să deschidă ferestrele să aerisească încăperile, iar virusul nu suportă când aerul se schimbă. Pe suprafețe, razele solare ucide bine. Apoi, sper că lumea o să fie responsabilă, mai ales că noi nu vom mai avea evenimente în afară de Paștele Blajinilor.
Foto principală: Ziarul de Gardă
