Căutându-l pe holurile spitalului, mai întâi l-am auzit tuşind. L-am recunoscut după tuse. Are o tuse inconfudabilă. Tuşeşte nu ştiu cum hârşâit. O tuse ca a tatălui meu nu are nimeni. Apoi l-am văzut stând chircit pe o bancă din coridor, în aşteptarea asistentei. Stătea pierdut pe bancă şi se uita speriat în părţi. Semănă foarte mult cu un copil, care s-a rătăcit de părinţi. Părea că se rătăcise pe holurile spitalului şi nu mai ştia încotro s-o ia. Pentru el, în acele clipe, coridoarele alea se întortocheau ca un labirint. Parcă s-ar fi rătăcit în pădurea de la Kantea sau pe dealurile din jurul Floriţoaiei-Vechi şi nu mai ştia cum să iasă la lumină.
Adică în salonul său.
În salonul 606.
La optzeci de ani seamănă tot mai mult cu un copil.
Înaintea mea, prima a ajuns asistenta şi el s-a luminat la faţă de parcă ar fi văzut autobuzul care nu mai venea. O urma supus şi bucuros, de parcă ar fi urmat-o pe mama sa. Încă nu mă văzuse. Încă nu ştia că-l urmăresc.
Cât de puternic fusese de-a lungul vieţii sale şi cât de pipernicit şi neputincios a ajuns. Trecuse prin război, supravieţuise foametei, supravieţuise armatei, fusese un mare bătăuş, îi plăcea foarte mult să muncească fizic şi fusese un om tare ca oţelul. Acum însă se pătlăgise rău.
L-am ajuns din urmă. Şi am intrat în salonul său. Tot timpul mi-a plăcut să-l ascult. Fermecătoarele sale poveşti despre cum se războia el cu sergenţii. Fermecătoarele sale poveşti despre tinereţea sa rebelă.
Am plecat din salonul său cu câteva ore înainte de revelion. M-a petrecut cu faţa brobonită de lacrimi.
E primul revelion pe care-l va întâmpina departe de casă, în spital. Am ieşit în curte şi m-am oprit. Acolo, la etajul trei, a rămas tatăl meu. M-am întors şi l-am văzut stând la fereastră, de unde căuta cu ochii drumul spre Flutura. La mulţi ani, tată!
