Deși diferențele dintre hărțile editate la Tiraspol și Chișinău pot fi observate cu ochiul liber, acest subiect n-a fost discutat niciodată nici în cadrul ședințelor Comisiei Unificate de Control și nici la negocierile informale în formatul 5+2. Aceste nepotriviri, susține doctorul în Istorie Aurelian Lavric, conferențiar la Catedra Relații Internaționale la Universitatea de Stat din Moldova pot fi un potențial de escaladare a conflictului din zona nistreană a Republicii Moldova. Vă invităm să urmăriți în continuare un interviu cu Aurelian Lavric la acest subiect.
Explicați-ne, vă rog, care sunt diferențele principale dintre harta propusă de Tiraspol și cea de Chișinău?
Problema este legată de anumite localități. Autoritățile Republicii Moldova, pe hărțile editate la Chișinău, consideră partea basarabeană, respectiv malul drept al Nistrului ca și teritoriu aflat sub jurisdicția Chișinăului. Și aici ne referim la municipiul Tighina (Bender) și șase localități din imediata vecinătate a orașului: Gâsca, Proteigalovca, Merenești, Chițcani, Cremenciuc și Zahorna. Acestea localități, alături de municipiul Tighina apar pe hărțile editate la Chișinău ca fiind controlate de autoritățile constituționale, ceea ce, de facto, nu e așa.
Pe de altă parte, administrația de la Tiraspol, pe hărțile pe care le editează acolo, consideră cele șase sate (Pârâta, Doroțcaia, Coșnița, Cocieri, Molovata Nouă, Pohrebea) aflate pe malul stâng al Nistrului și care sunt, de fapt, sub jurisdicția Chișinăului, că le aparțin.
Formal, în actele de constituire așa zisei Republicii Moldovenești Nistrene ei menționează că RMN-ul este succesoarea RASSM. Republica autonomă a existat până la Nistru. În timpul războiului din 1992 au luat practic cu forța aceste localități. Nu a existat un referendum în această zonă în cadrul căruia populația să se pronunțe.
Dar cum s-a admis această divizare teritorială? Cine a cedat mai mult?
Prin forța militară. Nu trebuie să ignorăm faptul că în timpul conflictului armata a 14-a era dislocată atât pe malul stâng, la Tiraspol și Parcani, cât și, de asemenea, unități ale acesteia se aflau și la Tighina. De exemplu, satele Chițcani, Cremenciug și Zagornoe sunt foarte aproape de Tiraspol, iar armata a 14-a a dorit să preia zona respectivă, deși sunt convins că nimeni în acea perioadă nu atenta la Tiraspol.
În 1992, conflictul a început de la faptul că unitățile de cazaci și unități paramilitare au atacat sediile de poliție din Tiraspol, prima dată din Dubăsari și apoi din Bender. Dacă nu exista acest atac asupra clădirilor poliției moldovenești atunci, nu exista conflictul. Iar în momentul în care este atacată o unitate de poliție, peste tot în lume, atât în Uniunea Sovietică, într-un stat totalitar, Statele Unite sau în orice stat democratic, în momentul în care un polițist a fost rânit ori fie s-a tras în el și a murit, atunci tot sistemul se ridică. Există această solidaritate. În momentul în care este atacată o unitate, ceilalți vin în ajutorul colegilor. Așa s-a întâmplat în 1992, deși ei spun că, de fapt, a fost o agresiune a Republicii Moldova asupra zonelor respective.
Un caz deosebit este cel al localităţii Corjova. Spre sfârşitul „vieţii” URSS-ului, autorităţile l-au transformat într-o suburbie a oraşului Dubăsari. În 1991, la cererea locuitorilor din Corjova şi Mahala, acestea fiind două localităţi unite, satele au devenit o comună separată.
Administraţia de la Tiraspol nu recunoaşte acest statut, considerând în continuare Corjova şi Mahala ca fiind parte a așa-numitei RMN şi o suburbie a oraşului Dubăsari.
Un caz oarecum similar este cel al localităţii Roghi, de cealaltă parte a Dubăsariului. În 1992, satul era controlat de autorităţile noastre. În prezent, satul face parte formal din comuna Cocieri, dar, de facto, este sub jurisdicţia Tiraspolului, oamenii plătesc impozite, primesc pensii de la administraţia din stânga Nistrului.
Atunci de ce autoritățile de la Chișinău au cedat localitățile de la nord, Râbnița și Camenca, dacă acolo nu au fost confruntări militare?
Le-au cedat pentru că nu au fost suficienţi oameni care să pledeze până la sfârşit pentru cauza integrităţii teritoriale. În zona de sud, chiar şi la Tiraspol, putem vorbi despre adevăraţi eroi. Nu pot condamna acei oameni, atunci când stă cu ţeava spre tine, nu prea ai curajul să te împotriveşti. Este vorba, de asemenea, şi de responsabilitatea Guvernului de la Chişinău, care nu a avut un control asupra întregului teritoriu.
Această nepotrivire dintre hărți a fost vreodată discutată în cadrul Comisiei Unificate de Control, s-a ridicat această problemă la nivel mai înalt?
Mai mulţi membri ai Comisiei Unificate de Control, cât şi viceprim-ministrul Eugen Carpov mi-au spus că nu. Ministrul zice că nu este necesară această discuţie la nivel înalt pentru că ambele teritorii sunt ale noastre. El nu acceptă noţiunea de graniţă între RM şi aşa-zisa RMN. Dar noi nu vorbim despre o frontieră între state, ci despre o graniţă administrativă, cum ar fi, de exemplu, între raioanele Drochia şi Râşcani.
Trebuie să existe o linie clară de delimitare. Noi, evident, sperăm că problema transnistreană va fi rezolvată pe cale paşnică şi în interesul Republicii Moldova, dar există precedente care ar trebui să ne dea de gândit. Evoc aici cazul Osetiei de Sud. Până la războiul din august 2008, acolo, de asemenea, existau zone cu statut neclar, în care şi autorităţile de la Tbilisi, şi autorităţile Osetiei de Sud îşi exercitau un oarecare control. După războiul din 2008, forțele Federației Ruse și autoritățile Osetiei de Sud, pur și simplu au deportat georgienii care locuiau în localitățile și zone respective.
În cazul unei confruntări, să sperăm totuşi că aceasta nu va fi, armata rusă se vor conduce după harta editată la Tiraspol, în care aceste sate apar ca fiind ale lor. Iată de ce autorităţile constituţionale trebuie să ajungă la un acord cu administraţia de la Tiraspol privind linia de demarcare.
Vă mulțumim petru interviu.
Cu plăcere.
