Connect with us
"
"

Cultură

De ce trebuie să vezi „Parazitul”, filmul cu patru Oscaruri

Publicat

pe

PE SCURT

Filmul coreean „Parazitul” a luat duminică patru statuete Oscar. Pelicula scoate în evidență lupta de clasă, între „două ghetouri: de lux și de sărăcie”, fapt pentru care rezonează cu publicul din întreaga lume.

„Ceea ce dorește să simtă publicul este aceeași temere, teroare și anxietate pe care le simte față de lume: catastrofa climatică iminentă, abuzurile față de drepturile omului și decalajul tot mai mare între bogați și săraci”, spune regizorul filmului Bong Joon Ho.

Totuși, „comedia neagră” nu este pe placul tuturor, iar aproape toate filmele care au luat premii importante la Oscar sunt de o cruzime specială”, spune critica de film Irina Margareta Nistor.

PE LUNG

„Parazitul” este un fenomen mondial, scriu cei de la revista săptămânală de divertisment din New York Variety. Potrivit lor, este unul dintre puținele filme coreene care au ajuns să fie populare în Statele Unite ale Americii. Aici filmul a făcut vânzări de 12,5 milioane de dolari și posibil să devină unul dintre cele mai vândute filme de limbă străină. La nivel global, acesta a obținut peste 109 milioane de dolari din bilete.

Succesul „Parazitului” îl aduce pe regizorul Bong Joon Ho în fața altor spectatori, dintre care mulți probabil nu sunt familiarizați cu munca sa anterioară. Asta le permite să descopere un regizor – un maestru al schimbării stărilor de spirit și genurilor încețoșate. „Parazitul” este dintr-o dată o comedie neagră, o dramă socială cruntă și un thriller, alunecând adesea de la râs la violență șocantă în aceeași scenă.

Filmul îl reunește pe Bong cu Tom Quinn, fondatorul și CEO al studioului indie Neon, care a fost distribuitorul regizorului de multă vreme. Cei doi au lucrat împreună la cinci dintre cele șapte filme ale lui Bong.

De ce „Parazitul” rezonează cu publicul din întreaga lume? 

Bong Joon Ho zice că are nevoie de mult timp ca să înțeleagă de ce filmul rezonează cu publicul din întreaga lume. Regizorul nu a anticipat, nu a planificat și nu a prevăzut nimic din ce s-a întâmplat din luna mai 2019 (când a obținut premiul Palme d’Or de la Cannes) până acum. Potrivit lui, povestea este universală despre bogați și săraci. „Dar poate este ceva mai mult”, continuă el.

Partenerul lui Bong, Tom Quinn a menționat că în acest film nu există răi și nu există participanți nevinovați. „Cred că este o relație circulară pe care o are fiecare personaj. Și toată lumea din acest film este un parazit. S-ar putea să trăiești în Coreea sau în SUA, dar trăim în capitalism”, a declarat Quinn. Acesta menționează că filmul vorbește despre problemele la care se raportează întreaga lume.

Două ghetouri: de lux și de sărăcie

Scriitorul Vasile Ernu vede cele două lumi în care se împarte filmul în două ghetouri: de lux și de sărăcie. „Cei săraci sunt atât de săraci că trebuie să fure wi-fi de la vecini. Familia săracă ajunge treptat, prin diverse „șmecherii”, să lucreze pentru familia bogată, să îndeplinească funcțiile cele mai importante în intimitatea familiei. Tatăl devine șoferul personal al familiei bogate, mama devine „femeia de casă” care face tot – de la curățenie la mâncare – fratele o învață engleza pe adolescenta familiei, iar sora devine profesoară de desen și art-therapy pentru mezinul familiei bogate. Singura problemă e că familia bogată nu știe că cei patru sunt o familie: acesta este un secret păzit strașnic de familia săracă”, scrie Ernu pentru Libertatea.

Un alt lucru important pe care l-a remarcat scriitorul în film este despre povestea mirosului. „Secretul că cei patru sunt împreună sau aparțin unui grup comun, unei familii, îl descoperă juniorul familiei bogate. Jucându-se cu ei în prezența părinților el strigă: tată, dar toți miros la fel, au un miros comun. Asta-l pune pe gânduri pe tatăl-arhitect, căci și lui mirosul șoferului îi amintea de ceva demult uitat. Acești angajați sunt perfecți: au un singur cusur, mirosul. E un miros neplăcut care-i spune că ceva nu e în regulă cu acești angajați”, povestește Vasile Ernu.

„Elita”, oamenii de la suprafață au un alt miros, folosesc toate uleiurile și parfumurile lumii pentru a-și dovedi superioritatea. Transpirația, mirosul „natural” este ceva damnabil, inferior. Oare la noi nu „mirosul sărăciei” e groaza parveniților? 

„Filmul scărilor”

Bong și-a numit creația „filmul scărilor”. Apartamentul la demisol al familiei Kim are ferestre care abia ajung deasupra pământului. În timp ce casa este sub pământ, familia „vrea să creadă că este deasupra solului”. Casa lor este un purgatoriu arhitectural în care abia se atinge pragul de trai acceptabil. Este o reflectare potrivită a stărilor lor psihologice: rele, dar totuși de nădejde, scrie Vulture.com.

Împușcarea finală din film „este o crimă sigură”, potrivit lui Bong. „Imaginați-vă un soldat care împușcă un inamic. Acesta se apropie de persoana decedată și îl mai împușcă o dată în cap. Acesta este sigur ucis. Asigurarea finală. Asta a vrut să facă sfârșitul”, menționează autorul articolului E. Alex Jung.

„Poate dacă filmul se încheie unde se îmbrățișează, publicul se poate gândi „Oh, este imposibil să cumperi acea casă”. Dar camera coboară la jumătatea subsolului. Este destul de crud și trist, dar am crezut că este real și sincer pentru public. Știm cu toții că acest copil nu va putea să cumpere acea casă. Am simțit că sinceritatea este potrivită pentru film, chiar dacă este tristă”, explică regizorul.

Deși filmele sale nu sunt neapărat autobiografice, ele sunt personale în sensul că ceea ce dorește să simtă publicul este aceeași temere, teroare și anxietate pe care le simte față de lume: catastrofa climatică iminentă, abuzurile față de drepturile omului și decalajul tot mai mare între bogați și săraci. Detaliile din filmul „Snowpiercer” despre copiii mici care sunt folosiți ca forță de muncă pentru a menține motorul în funcțiune, de exemplu, au fost inspirați de noutățile din lume despre aceste practici. De asemenea, „Parazitul” s-a inspirat din „Surorile Papin”, două menajere care și-au ucis angajatorii în Franța anilor ’30. Ororile din filmele lui Bong  reflectă adesea ceea ce vede în lume.

„Există oameni care luptă din greu pentru a schimba societatea. Îmi plac acei oameni. Posibilitatea de a face ca publicul să simtă ceva adevărat și crud este una dintre cele mai mari puteri ale cinematografiei. Nu fac documentare sau propagandă aici. Nu este vorba despre a vă spune cum să schimbați lumea sau cum ar trebui să acționați, pentru că ceva este rău, ci mai degrabă să vedeți greutatea teribilă, explozivă a realității. Asta cred că este frumusețea cinematografiei”, a declarat regizorul.

„Ar rușina mulți participanți la ceremonia Oscar”

Jurnaliștii de la BBC au numit acest film o parabolă comedie-horror. Înainte de premiile Oscar, ei au spus că filmul sud-coreean va fi prima producție în limba engleză care nu a obținut premiul de vârf, un moment care ar fi un pas simbolic pentru a pune capăt dominației globale percepute a cinematografiei americane

Cei de la BBC au mai menționat că este un film care arată decalajul dintre nevoi și lipsuri atât de tranșant, cu siguranță ar rușina mulți participanți la ceremonia Oscar.

Duminică a avut loc cea de-a 92-a ediție a galei Academiei americane de film. Filmul a devenit prima peliculă într-o limbă străină care câștigă premiul pentru cel mai bun film în istoria de 90 de ani a Oscarurilor.

„Parazitul” a primit premiul Oscar pentru cel mai bun film, cel mai bun lungmetraj internațional, cel mai bun scenariu original. Regizorul Bong Joon-ho a primit premiul Oscar pentru regie.

Critica de film Irina Margareta Nistor a spus la RFI că aproape toate filmele care au luat premii importante la Oscar sunt de o cruzime specială, iar marele câștigător reprezintă o alegere bizară și nu merita patru statuete.

„Aproape toate filmele care au intrat în discuție și care au luat câte un premiu sunt de o cruzime specială, fie că e vorba de o cruzime psihică pe finalul vieții lui Judy Garland (Renee Zellweger a primit premiul Oscar pentru cea mai bună actriță, pentru rolul din „Judy”), fie că e vorba de cruzime și la propriu și la figurat la Joker (Joaquin Phoenix a fost recompensat cu Oscar pentru cel mai bun actor în rol principal pentru interpretarea din Joker), fie că este vorba de Once upon a Time… in Hollywood, unde e partea mai violentă a lumii cinematografice (asasinarea actriței Sharon Tate), iar Povestea unei căsnicii/Marriage Story  e mai degrabă povestea unui divorț. Iar englezii au rămas pe dinafară, dacă tot au ieșit din UE, au ieșit și de la Oscar. Cam asta e cu 1917, care e un film absolut remarcabil și care trebuie văzut”, a menționat critica de film.

Cultură

Despre cele mai importante filme ale anului 2019

Publicat

pe

PE SCURT

Ford v. Ferrari, Joker, Parasite, Marriage Story sunt filmele anului 2019. Dar ce se ascunde, de fapt, în spatele acestor filme? Cât de originale sunt ele și ce aduc nou? Ana-Maria Dumbrăveanu, studentă la Regie, Facultatea de Teatru și Film, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj a analizat aceste filme pe blogul ei și îți spune ce impresii are, astfel încât vei putea vedea aceleași filme cu alți ochi.

PE LUNG

Hollywood demult nu mai e despre artă cinematografică, ci despre industrie. Totuși, an de an, oscarurile devin plăcerea vinovată a tuturor, a snobilor deopotrivă cu amatorii și cineaștii. În mare parte, se întâmplă, pentru că oricât de dezămăgitoare ar fi nominalizările, mașinăria lucrează la turații maxime. Ea promovează și scoate pe bandă rulantă pelicule care să atingă cortexul cerebral. 2019 a fost un an bun pentru film. Doar că „filosofia” academiei americane e mai mult pragmatică decât estetică sau profundă.

Astfel că filme ca Portrait of a Lady on Fire nu s-a învrednicit nici măcar cu o nominalizare. Matematica e simplă. În ultimul deceniu, Hollywood-ul a furnizat suficiente nominalizări pentru filmele LGBT. Dallas Buyers Club (2013), The Imitation Game (2014), The Danish Girl (2015), Carol (2015), Moonlight (2016)- marele câștigător (sic!), Call me by your name (2017), Greenbook (2018), Bohemian Rapsody (2018), The Favourite (2018) sunt doar câteva producții care au la bază o poveste homosexuală sau au grijă să plaseze personaje LGBT în backgroundul narațiunii.

Despre cum sunt distribuite nominalizările respective și cum crește posibilitatea de câștig a unui actor hetero ce portretizează un trans/homosexual, e alt subiect. Cert e că deceniul ce se încheie, a fost despre incluziunea acestei minorități. Filmele au spus povești frumoase, controversate și deseori bazate pe biografiile unor personalități-modele. Cred că scopul pentru deceniul următor ar fi incluziunea cineaștilor de culoare ca să nu mai fie atât de albe statuetele astea. Personal, sper că o să vină vreun deceniu și pentru promovarea egalității de gen. Să se vorbească și despre regizoare, producătoare și în general despre cele mai bune filme făcute de femei. Dar cred că vreau prea multe. În 92 de ani, 5 nominalizări și un premiu pentru o regizoare e suficient!

Imagine similară
Cu toate astea, textul respectiv nu se vrea o critică în adresa politicilor de premiere. Dimpotrivă, cred că ar trebui să învățăm cum să scoatem profit din filme și să nu mai percepem cinematografia ca pe un lux excentric. Dar până atunci mai sunt câțiva ani lumină. Revenind la 2020 și la ce filme a lăsat în urmă 2019, mai jos puteți vedea părerea subsemnatei despre cele mai importante filme ale anului.

Ford v Ferrari

Satisfăcător. Nimic spectaculos. Se pliază perfect pe standardele ce trebuiesc promovate: dedicație totală, perfecționism, curaj, dragoste, prietenie, greșeli umane și regrete supraumane. Filmele biografice sunt un must pentru academie. În primul rând, viața bate filmul și imaginația scenariștilor. În al doilea rând, oamenii trebuie să fie inspirați. Una dintre minciunile capitalismului e că oricine poate reuși dacă e pasionat și muncește mult. Cum să demonstrezi asta? Povestești (nițel modificat) viețile oamenilor care au schimbat omenirea. De vreo 20 de ani Hollywood-ul are grijă să ne spună cât mai multe adevăruri cu ajutorul biografiilor, unele mai reușite altele mai puțin. Ford v Ferrari e un film imaculat în aspect tehnic, dar nu aduce nimic revelator. E încă un pui scos din incubatorul de cercetări biografice.

The Irishman

De mică am o slăbiciune pentru filmele cu gangsteri. Coppola, Leone și Scorsese m-au corupt. Irlandezul e drăguț, pentru că încearcă să fie un ultim omagiu al cinemaului de gen. Odată cu Pacino, DeNiro și Pesci apune pleiada actorilor care și-au jucat cel mai bine originile. Oricine va încerca să recreeze atmosfera din Cosa Nostra, va sfârși lamentabil prin a repeta ce a fost spus deja. Nici o altă generație de actori italieni nu ar mai putea reproduce acea epocă, pentru că ei nu au trăit-o. Scorsese știe cel mai bine retorica asta. Din acest motiv, nu l-o prea durut câți ani au vechii lui tovarăși de platou. S-o jucat cu de-agingul și o tras un scenariu care să-i scuze „moftul”. Cârcotașii au zis că arată penibil. Probabil, dar nu cred că pe bătrâneii ăștia îi interesează aspectul estetic și biologic. A avut Netflixul grijă să vedem filmul pe ecrane suficient de mici ca să nu ne deranjeze prea tare.
Imagini pentru the irishman gif

Jojo Rabbit

Un Moonrise Kingdom mai puțin simteric, dar la fel de funny și estetic. Școala americană de film ne învață că nu e bine să furi, dar e foarte apreciat să te inspiri. Unde e granița dintre cele două acțiuni, e greu de spus. Cert e că Taika Waititi împrumută stilul și estetica lui Anderson. El aplică o paletă de culori vii peste ruinele orașelor din 1945. Totul pentru a ne reaminti ororile războiului, crimele comise de naziști împotriva evreilor, dar și exploatarea copiilor în Hitlerjugend (un fapt istoric oarecum neglijat de cinema). Originalitatea și degajarea cu care ni se expune povestea, îi dă suficient credit. Uneori, ajungi să compătimești jucăria aia de băiat. Ar fi un film perfect pentru o seară în familie și o introducere nepretențioasă a „tineretului milenal” în istoria contemporană. E catchy, cum e melodia lui David Bowie în germană și cum e citatul de la final care ne îndeamnă să continuăm orice s-ar întâmpla.

Little Women

Am mai vorbit despre lipsa de orginalitate? Probabil că da, dar cred că e culmea să ecranizezi o poveste ce a fost spusă de cel puțin 4 ori până la tine. Louisa May Alcott are și alte povestiri care pot inspira și dacă opera ei devine la un moment dat o sursă epuizabilă, surorile Brontë mai au câteva romane ce se prăfuiesc prin sertarele scenariștilor amorțiți. Revenind la filmul care are ambiții de oscar… Greta Gerwig nu reușește să mă impresioneze. Este o istorie lungă, previzibilă spusă de personaje răsuflate, deși sunt interpretate de actori tineri. Cred că mutrița lui Timothée Chalamet e prea exploatată. E un actor în formare, căruia i-ar trebui ceva timp pentru a-și depăși situația de a se juca pe sine, băiatul cuminte, de porțelan (excepție fiind doar rolul din Beautiful Boy). Dacă tot s-a vrut o femeie în lista de nominalizări, Céline Sciamma ar fi fost o variantă mai bună, dar cine sunt eu să judec…
Imagine similară

Joker

Încă o durere de cap. Joker este cu certitudine fenomenul anului. Actualitatea subiectului îmbinată cu cinemaul lui Todd Philips ce se vrea a fi „de autor”, au reprezentat o bază suficientă pentru reacții efervescente din partea majorității. E frustrantă realitatea în care consumăm violență psihologică cu aceeași ardoare cu care vrem să vedem sânge în thrilleruri și horroruri. O fi pentru că ne identificăm cu personajul sau vrem să empatizăm cu cei mai nefericiți decât noi? Cred că e rămâne o întrebare deschisă specialiștilor tot mai căutați de oamenii care în aparență nu duc lipsuri, dar tot depresivi rămân. Cât despre Jokerul lui Phoenix, e bun, dar Joaquin a avut roluri și mai bune. Pentru mine, Joker e unic.

Parasite

Iată o revelație. Toți care au văzut filmul ăsta au rămas impresionați și pe bună dreptate. Nu-i lipsește nimic. Are poveste (imprevizibilă), are mesaj (codificat suficient de elegant pentru a fi înțeles doar după ce încordezi un pic encefalul), are actori (proaspeți și talentați), are estetică (un decupaj simplu și inteligent), are suspans (Hitchcock ar fi mândru), are comedie (condimentată de un sarcasm neîndurător cu oricine implicat în poveste, inclusiv cu spectatorul), are coloană sonoră (de aceea care nu-ți iese pe urechi, pentru că e prea evidentă și nici de aia căreia îi lipsește ceva) și în final are acel ceva ce lipsește cinemaului american: originalitate! Mulțumim, tovarășe Bong Joon Ho, pentru acest film cult.
Imagine similară

1917

Cel mai bun film al anului 2019, cel puțin așa va anunța academia care și de data asta va copia un pic globurile. Filmul ăsta e perfect pentru premiu. E foarte bun și totuși nu e genial. E un ghiveci de mainstream și abordare ce se vrea artistică. Ideea de a prezenta acțiunea într-o singură secvență se pliază ireproșabil cu povestea în sine. Funia lui Hitchcock capătă sens și maestrul suspansului s-ar recunoaște depășit de discipol. Mișcarea elaborată a aparatului te duce direct în tranșee, devenind implicit soldatul trimis în misiune. Totodată, planul secvență nu anulează un decupaj regizoral meticulos care să asigure o varietate suficientă de încadraturi cât să observi tot ce vrea regizorul să observi: cadavre în stare de putrefacție, tranșee abandonate, groaza surprinsă în gros-planuri semi-iluminate… Scenariul profesionist oferă suficiente întorsături de situație cât să nu te plictisești în „odiseea” din tranșee și e un exemplu de poveste expusă de acțiune și imagine, mai puțin de replică (un procedeu uitat de filmele americane). Iar în spatele narațiunii stă mesajul multistratificat, pentru fiecare cât poate înțelege. E un film despre umanitate, instinctul de a supraviețui, relația omului cu natura și o viziune a lumii de dincolo (trezirea soldatului Schofield în bezna iluminată de flăcările unei biserici arzânde e o alegorie perfectă a ceea ce ar putea să fie după…) Până aici e o lucrare cinematografică indiscutabilă, dar 1917 are pretenții la un premiu mainstream și a avut grijă să livreze contextul potrivit. Pe alocuri, urmărirea soldaților se transformă absolut intenționat într-o reproducere Call of Duty, întărită de o coloană sonoră redundantă. Mi-aș fi dorit mai puțină muzică, pentru că atmosfera e suficient de încordată și fără acorduri clișeice. Totodată, hiper-supra-extra eroizarea soldatului nu-i acordă mai mult credit. Dimpotrivă, săritul în cascade și acrobațiile printre gloanțele trase de toți soldații nemți, îi știrbesc din autenticitate.

Hollywood-ul are nevoie de supereroi, dar spectatorii au nevoie de oameni cu care să empatizeze. Poate ar fi mai bine să se renunțe la excesele astea de nemurire… Cine a rămas nemulțumit de superficialitatea cu care a fost abordată tema războiului, ar trebui să înțeleagă că 1917 nu se vrea un Apocalypse Now (deși regizorul s-a inspirat de acolo), nici un Full Metal Jacket. 1917 e un film-spectacol, construit pe tensiunea resimțită de soldații din tranșee. E inutil să critici mainstreamul de la Hollywood, pentru că el nu are scopul de a livra un produs artistic. Hollywood-ul e despre industrie și bani. Și funcționează. Oricât de mult l-am critica, totuna rămânem un public fidel. Și nu e o crimă, e perfect logic. Nu e totul despre profunzime și artă până în măduva creatorului neînțeles. Uneori, vrei să degradezi, relaxandu-te cu o poveste previzibilă, estetică și profesionistă. Nu ne rămâne decât să recunoaștem și să nu cerem ceea ce oricum nu ni se va da. Culmea e că filmul cu adevărat artistic se prăfuiește prin trecutul glorios sau e pierdut printre nominalizările vreunui festival provincial. Noi însă nu căutăm acolo, pentru că suntem prea snobi și consumăm ceea ce se vinde mai bine, după care spunem că nu ne place.

P.S: 1917 e un film de văzut în sala de cinema, unde ecranul mare și sunetul profesionist facilitează transferul spectatorului în atmosfera războiului. Astfel, Netflixului i se amintește că nu e totul despre ecranele smart privite în pat. Cinemaul veritabil se simte pe un ecran mare și nimeni nu poate (încă) anula asta.

Once Upon a Time … in Hollywood

Cui nu-i place Tarantino? Nu doar filmul său ci el însuși a devenit un cult. Problema e că un regizor genial își ridică ștacheta așteptărilor. Inevitabil, vei dori să vezi un produs mai bun decât ultimul său film. Nu e mereu așa. A fost odată… nu e un film rău, dar nici la fel de genial ca Pulp Fiction nu e. E un produs neobișnuit de cuminte pentru un excentric ca domnul în cauză. Dar și nonconformiștii devin melancolici câteodată… E o poveste frumoasă, cursivă, elaborată … „cărturară”, așa cum ne-o obișnuit Quentin. Referințele la filmele epocii de aur, reproducerea stilizată a timpurilor și reinterpretarea istoriei sunt dobândite cu profesionalism și eleganță. Metafilmul curge lin spre pupilele spectatorilor și din când în când le schițează și câte un zâmbet. Hilarul, ironia, spectacolul stau foarte bine. Totul e frumos, mai puțin duetul Pitt-DiCaprio… el nu convinge. Nu pentru că actorii n-ar fi talentați, dar carisma și harul nu sunt suficiente. Personajele lor nu sunt complexe, sunt aproape plate și asta alterează și povestea, care devine liniștită ca un apus al epocii de altă dată.

Marriage Story

Viața adulților e complicată, pentru că și-o complică ei. Orgoliile cresc, ipocrizia înflorește și frustrările se înmulțesc. Cam despre asta e Marriage Story. Paradoxul e că filmul ăsta e cam tot așa. Te lasă rece. Nici un personaj nu te face să empatizezi cu situația lui, nici o imagine nu iese din tiparul „apartamentului fad”, iar povestea e mai plată decât creierul unor politicieni de la noi. Cineva a zis că e un remake după Kramer vs Kramer. Ar fi fost bine să fie. Ăla e un film care are mesaj. După aproape 140 de minute înțelegi că adulții îs niște oameni ignoranți și superficiali, care nu-și pot lega șireturile și nici nu-și pot argumenta bine deciziile, însă decid să facă un copil și pretind că îl pot crește. Dacă s-a dorit o oglindire a problemelor din familia contemporană, păi o reușit să convingă milenali de-al de mine că e mai bine să fii singur decât cu cineva (indiferent de cât de compatibili sunteți). Problema e că milenalii știau asta și fără Marriage Story.
Unica picătură de culoare e Laura Dern și replica asta:

Nora Fanshaw: People don’t accept mothers who drink too much wine and yell at their child and call him an asshole. I get it. I do it too. We can accept an imperfect dad. Let’s face it, the idea of a good father was only invented like 30 years ago. Before that, fathers were expected to be silent and absent and unreliable and selfish, and can all say we want them to be different. But on some basic level, we accept them. We love them for their fallibilities, but people absolutely don’t accept those same failings in mothers. We don’t accept it structurally and we don’t accept it spiritually. Because the basis of our Judeo-Christian whatever is Mary, Mother of Jesus, and she’s perfect. She’s a virgin who gives birth, unwaveringly supports her child and holds his dead body when he’s gone. And the dad isn’t there. He didn’t even do the fucking. God is in heaven. God is the father and God didn’t show up. So, you have to be perfect, and Charlie can be a fuck up and it doesn’t matter. You will always be held to a different, higher standard. And it’s fucked up, but that’s the way it is.

Imagine similară

Și dacă ai rezistat până aici… iată și prezicerile mele pentru noaptea de 10 februarie:

Cel mai bun film: 1917
Cea mai bună imagine: 1917 (deși ar fi frumos să fie The Lighthouse)
Cea mai bună regie: Martin Scorsese (The Irishman)
Cele mai bune costume: Jojo Rabbit
Cel mai bun montaj: Ford v Ferrari
Cel mai bun film străin: Parasite
Cea mai bună scenografie:1917
Cel mai bun scenariu adaptat: The Two Popes
Cel mai bun scenariu original: Once Upon a Time in Hollywood
Cel mai bun actor în rol principal: Joaquin Phoenix (Joker)
Cea mai bună actriță în rol principal: Cynthia Erivo (Harriet)
Cel mai bun actor în rol secundar: Joe Pesci (The Irishman)
Cea mai bună actriță în rol secundar: Laura Dern (Marriage Story)

Articol semnat de Ana-Maria Dumbrăveanu pe blogul ei despre filme Filmar.

Citește mai departe
Advertisement

Ultimele știri

Cultură14 ore în urmă

Ce faci în weekend? Învață să crești plante, discută despre prieteniile online sau mergi la un concert pe întuneric

PE SCURT În acest weekend îți propun să mergi la o întâlnire la Primăria Chișinău unde îți vei putea exprima...

Ecologie2 zile în urmă

Cum poți transforma plasticul într-o avere

PE SCURT Avem o problemă cu plasticul. Zilnic producem tone de deșeuri din care reciclăm doar 10%, iar restul ajunge...

Partidul Democrat din Moldova2 zile în urmă

Candu’s 5. De ce a plecat fostul speaker din PDM și ce planuri au cei 6 ex-democrați

PE SCURT Andrian Candu, urmat de Sergiu Sîrbu, Grigore Repeșciuc, Vladimir Cebotari, Eleonora Graur și Corneliu Padnevici, a părăsit partidul...

Social3 zile în urmă

Satul moldovenesc unde oamenii s-au unit împotriva violenței

PE SCURT Fiecare sat și oraș trebuie să aibă un plan de acțiuni concrete prin care să prevină violența în...

Cultură3 zile în urmă

Gogol, scriitorul care a trăit 43 de ani cu frica de propriii demonii

PE SCURT Nicolai Gogol a fost scriitorul care a revoluționat literatura rusă prin operele sale. A relatat perfect realitățile dure...

Cultură3 zile în urmă

Ce șansă a ratat R. Moldova și de ce suntem un popor vegetal. Povestește Ana Blandiana

PE SCURT Renumita scriitoare Ana Blandiana s-a aflat timp de câteva zile în Republica Moldova, unde a participat la dezbateri...

Cultură4 zile în urmă

Irina Rimeș va promova Ziua lui Brâncuși, iar Internetul s-a întors împotriva ei. Explicăm de ce

PE SCURT Artista Irina Rimeș, originară din Republica Moldova, a fost numită săptămâna trecută ambasadoare a Zilei Constantin Brâncuși. Decizia...

Advertisement

Politică

PoliticăO săptămână în urmă

O zi reușită pentru Blocul ACUM în Parlament. Cum a decurs ședința de astăzi

PE SCURT Deputații Blocului ACUM au depus astăzi în plenul Parlamentului o moțiune simplă împotriva ministrului de Externe, Aureliu Ciocoi....

PoliticăO săptămână în urmă

Ministru suedez la Chișinău: Vrem să vedem oameni concreți puși după gratii pentru frauda bancară

PE SCURT Suedia este pregătită să ofere asistență inițiativelor de reformă din Republica Moldova și va urmări îndeaproape progresul acestora,...

PoliticăO săptămână în urmă

Cât au costat 14 deputați ex-comuniști și cine l-a denunțat la CNA pe Sergiu Sîrbu. Povestește Voronin

PE SCURT Președintele Partidului Comuniștilor Vladimir Voronin susține că cei 14 deputați care au plecat în decembrie 2015 din PCRM,...

Istorie2 săptămâni în urmă

BBC la Ziua Independenței în Transnistria: Sărbătoarea unei națiuni care nu există

PE SCURT „Emoția lor colectivă a fost aproape palpabilă în această zi surprinzător de caldă din septembrie. Sărbătorirea Zilei Independenței...

Politică2 săptămâni în urmă

După zece ani pauză, militarii noștri vor defila pe Piața Roșie la 9 mai. Și alte decizii ale Guvernului RM de azi

PE SCURT Pacienții asigurați vor avea acces la un număr mai mare de servicii medicale, iar directorii instituțiilor medico-sanitare publice...

Politică2 săptămâni în urmă

Plahotniuc nu are nevoie de viză în SUA pentru că deja este acolo. Ce mai spune Andrian Candu despre PDM

PE SCURT Fostul lider al PDM Vlad Plahotniuc se află acum în SUA, chiar dacă a fost desemnat public de...

Politică2 săptămâni în urmă

Ce riscă fostul șef al SIS pentru expulzarea ilegală a profesorilor turci

PE SCURT Fostul director al Serviciului de Informații și Securitate (SIS), Vasile Botnari, va sta pe banca acuzaților pentru abuz...

Advertisement

Opinii

februarie 2020
L Ma Mi J V S D
« ian.    
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
242526272829