Stăm afară, la o masă din lemn, la cabana de vară a mamei ei. De tatăl Natașei nu știu nimic și multe nu știe nici ea. Apare mama ei, cu un zâmbet mic și o farfurie mare de plăcinte. Aș vrea să o întreb ceva pe Natașa, dar tac. Tace și ea. „Așa era viața atunci", zice într-un final și ridică din umeri. „El venea de la lucru și eu mereu plângeam. Îl deranjam. Mama trebuia să facă cumva să-mi închidă gura. Mă ducea unde știa ea că e mai departe. Tata era obosit, tata lucra, tata vroia și trebuia să se odihnească."

Imaginea micii Natașe plângând în trei voci pe balconul mic, într-un apartament de tip hrușciovcă, m-a urmărit foarte mult timp. Dusă cât mai departe de figura tatălui, să nu-i strice orele de liniște pe care le-a așteptat toată ziua. Și poate că așa ar fi făcut Natașa și la doi sau trei ani, dacă tatăl ei nu s-ar fi dus de acasă pentru totdeauna, într-o zi.

Mi-am amintit de Natașa când am început să scriu despre cum trec tații prin perioada post-partum, ce stări emoționale trăiesc? Cum se schimbă lumea lor, cât de mult sunt afectați? Poate că l-am judecat prea aspru pe tatăl ei, știind despre el doar trei povești, spuse de Natașa la gura sobei. Poate el nu a putut face față noilor schimbări? Pentru că noi, ca societate, vorbim atât de puțin despre emoțiile trăite de tați după nașterea copiilor? Despre depresia la mame am mai vorbit, inclusiv la femeile din diasporă, unde suportul comunității e mai mic. Zilele trecute îl întrebam pe un amic cum a fost perioada post-partum pentru el, când se născuse băiețelul lui. „Sincer, mă uit acum în urmă și îmi vine să plâng când îmi amintesc. Terminam lucrul și mergeam cu băieții la bere. Zilnic. Eu socoteam atunci că am dreptul, că eu am lucrat, că femeia mea stă toată ziua, ce poate să facă ea acasă cu un bebeluș? Dacă aș putea da timpul înapoi, aș alerga după lucru acasă, să o cuprind pe ea, să îmi iau în brațe băiețelul… și numai gândește-te tu câți bani am pierdut eu cu berea", încearcă el să râdă, la final. Îi zic că așa făceau bărbații atunci, cândva, demult. Dar azi, cum fac?

Am vorbit cu trei tați și i-am întrebat cum a fost perioada post-natală în familiile lor și cum au făcut așa, încât niciunul dintre copiii lor să nu ajungă la balcon.

Stas avea 20 de ani când s-a căsătorit cu Diana, iar ea - 19. La 21 s-a născut băiețelul lor David, iar la distanță de aproape doi ani a venit Mark, al doilea băiețel. „Abia pe la 26 de ani am realizat că oamenii se maturizează și fizic, și mental, pe la 25. Și eu acum îmi dau seama că eram un copil atunci. Și asta așa era. Căsătoria și cei doi copii erau prea multe responsabilități pe capul meu și eu nu-mi dădeam seama. Atunci nu mă gândeam că sunt un copil, nu aveam timp să mă jelui cuiva. Iar asta cred acum că nu a fost bine. Cumva înghițeam, mergeam mai departe și nu trăiam emoțiile din astea mai negative.

Eu atunci trebuia să fiu puternic, pentru că sunt soț, un tată, bărbat. Ca pe la 26 de ani să merg la terapeut și să încep lucrul cu mine pe alocuri foarte dificil de conștientizare, acceptare, iertare și împăcare cu unele momente, oameni din viața mea fiind copil, apoi adult", zice Stas.

Spune că nașterea primului băiat l-a schimbat foarte mult. „Mi-am dat seama că nu poți conta pe nimeni, soția mea e vulnerabilă în felul ei, prin faptul că trece fizic prin multe schimbări, și atunci trebuia să fac tot ce îmi stă în puteri ca toți din familia mea să se simtă bine.” Zice că au comunicat mereu, iar despre soția sa spune că era „înțelegătoare și temperată".

„Noi, ca bărbați, creștem cu ideea că doar mama știe cum trebuie să ții copilul, cum să-l hrănești, să-l adormi, etc. Trebuie să ai lângă tine o femeie înțeleaptă și open minded ca să aibă încredere în tine și să-ți încredințeze copilul. Ca tu să ai forța asta în tine și să spui: «hey girl, tu poți pleca, eu sunt lângă el, va fi bine»". Își amintește de momentele când Diana era leșinată de oboseală, băiatul se obișnuise la ea în brațe și când începea să plângă, Stas își spunea „și eu o să pot să-l liniștesc" și îl lua în brațe. „David mi-a dat un șut în fund: să fiu un tată responsabil și să mă implic mai mult în toate procesele din rutina zilnică. Când s-a născut Mark, eram mult mai încrezut în ce pot face ca tată, pentru că știam deja când lui îi era foame și când nu, că orice plâns al copilului nu înseamnă neapărat că îi foame, cum să-l adorm, să îi fac masaj, am învățat să fiu tată împreună cu copiii mei".

Vii acasă de la job, îi spun eu lui Stas, și ce se întâmplă? Începe un al doilea job? „Oboseala pe care o trăiește un tată venind de la serviciu e specifică, da, dar nu se compară cu ce trăiește o mamă, având grijă de un bebeluș acasă."

Îl întreb și despre celelalte aspecte ale vieții de cuplu, cum au trecut peste toate schimbările? „Pe lângă faptul că ea e lihnită de oboseală, despre ce timp de intimitate poate fi vorba? Dar la mine, ca bărbat, pe partea de hormoni nimic nu s-a schimbat, dacă aveam sex odată sau de două ori pe săptămână, în percepția mea tot așa trebuie să fie. Și îmi puneam întrebări: poate la ea libidoul e scăzut nu doar pentru că e obosită, poate corpul ei diferit reacționează la schimbările din ultimul timp? Comunicarea a fost cheia pentru noi, atunci când copii erau mici. Eu nu am făcut depresie, dar eu cred că ea există și la bărbați și poate fi agravată dacă nu se comunică cu partenera", concluzionează el.

Părinții lui Stas au divorțat când el avea 12 ani și el nu-și dorea să repete greșelile lor. „Eram deschis să învăț lucruri noi. Împreună am creat așa un mediu în care eu pot să cresc și să învăț să fiu tată. Eu mă puneam în pielea ei și simțind cât de obosită era ea, uitam de oboseala mea. Împreună am decis să avem copii, împreună ar trebui și să avem grijă de ei."

Era o zi de vineri. Vasile, evaluator de proprietăți comerciale, era în deplasare. I-a sunat telefonul tocmai când ieșea pe ușă, își lua rămas bun de la un client. Era Ana, soția lui. „Vino. E urgent. S-ar putea să nasc azi", i-a zis. Nici el, nici Ana nu îl așteptau pe Patrick atât de rapid, dar băiețelul lor s-a născut în acea zi, prematur, la 32 de săptămâni și i-a luat total pe nepregătite.

Îl ascult pe Vasile cum povestește despre acele momente și mă uit cum îl ține pe Patrick în brațe. Cum brațele lui se lungesc, cum își cuprinde și soția, invizibil. „De când s-a născut Patrick, m-am învățat să fiu mai răbdător, mai indulgent, pentru că el este doar un copil. Momentele în care mi-am călit răbdarea au fost momentele în care încercam seara să îl adormim și el prima perioadă avea dureri de burtă. Noi nu înțelegeam ce să facem, cum să îi ușurăm viața. Viața se schimbă radical după apariția copiilor, atât pentru mame, cât și pentru tați. Când devii părinte, e ca și cum ai fi din nou în clasa întâi", spune Vasile.

Îl întreb dacă a simțit și el depresia post-partum, despre care psihologii spun că e un fenomen real și tot mai prezent în rândul bărbaților. „Sigur că pot trece și tații prin așa perioade, dacă se implică și ei în egală măsură, ca și mamele. Eu cred că responsabilitatea de a crește un copil nicidecum nu trebuie să cadă doar pe umerii mamelor, ci și a taților. Toate grijile și nopțile nedormite trebuie împărțite la ambii, cu unele excepții uneori. Am stat cu Patrick câteva zile și nopți consecutive și am simțit pe pielea mea cum e să duci totul pe umerii tăi, practic nu ai timp de nimic", spune Vasile.

L-am întrebat și pe Andrei cum a trăit el experiența apariției copiilor lui și dacă a fost frustrant pentru el, dacă a simțit cum i s-a furat somnul, lipsa de timp personal, dedicat marii lui pasiuni - muzica. „Foarte frustrant. Eram deseori indispus când îmi aminteam... parcă simțeam că nu cresc în acest domeniu, pe care îl tot dezvoltam de la 16 ani. Până a apărut Matei cred ca aveam peste 40 de piese, cu muzică și text finalizate. Abia peste câțiva ani am revenit, am scris câteva piese cap coadă, dar și acum am peste 15 incomplete. Acest domeniu necesită singurătate și concentrare. Nu tot timpul ai această posibilitate și nu îți mai rămâne energie și muză".

Am văzut aceste stări despre care vorbește Andrei și la alți tați, bărbați din comunitatea mea. Pasiunile și hobby-urile lor, fie că e vorba de raliuri cu mașinile în PlayStation sau grădinăritul, au trecut pe planul „când oi avea timp liber", iar realitatea asta nu e chiar așa ușor de digerat. „Mă simțeam golit emoțional și sufletește, dar rolul meu de tată era prioritar. Simțeam că aceasta este cea mai mare realizare a mea și asta m-a făcut să devin mai împlinit. Am învățat să fiu tată doar petrecând mai mult timp împreună și fiind prezent cu trup și suflet. De fapt, eu încă mai învăț să fiu tată", zice Andrei.

Despre stările depresive în perioada post-partum, Andrei spune că și tații au de suferit. „Bărbații se simt mai uitați, să zic așa, după apariția primului copil. Ne trebuie timp să învățăm realitatea și multă perseverență prin comunicare, pentru a readuce viața într-un ritm adevărat de familie."

I-am întrebat pe tați cum au depășit această perioadă. Pentru Vasile, a funcționat să stea cât mai mult afară, la aer curat și să-și acorde împreună cu partenera sa, Ana, câte o oră liberă pe zi. Iar Stas spune că pentru el colacul de salvare a fost comunicarea.

Acestea au fost și recomandările pe care le-am primit de la specialiști referitor la ce soluții există pentru stările de anxietate, tristețe sau depresie ale taților.

Dacă ești tată și treci prin aceste stări, comunicarea sinceră și deschisă cu cei apropiați te poate ajuta să depășești o criză. Iar atunci când simți nevoia, nu trebuie să te sfiești să ceri ajutorul unui profesionist în sănătate mintală.

De asemenea, nu uita că nu ești singur în stările pe care le trăiești și probabil chiar în acest moment milioane de tați din toată lumea au trăiri similare. Aici poți găsi o comunitate imensă, în limba engleză, de tați care se susțin unii pe alții. De asemenea, în Moldova vor fi create opt cluburi pilot de susținere a bărbaților în împărțirea egală a responsabilităților casnice și a celor de familie în raioanele Strășeni și Fălești, cu suportul UE, UN Women și UNFPA. Și desigur, nu ezita să apelezi la ajutorul unui psiholog.

Daniela Terzi-Barbăroșie mai vine cu câteva sugestii despre cum putem preveni aceste probleme ca societate: „Înțelegerea aspectelor care țin de sănătatea mintală și a barierelor care îi împiedică pe bărbați să caute ajutor, recunoașterea simptomelor diferitelor tulburări și sprijinirea bărbaților trebuie să fie o prioritate pentru politicile publice naționale și să se regăsească în toate sectoarele, începând cu educația, familia și protecția socială și terminând cu mediul profesional și economia. Pentru că sănătatea mintală este o problemă de sănătate publică, având multiple consecințe asupra calității vieții oamenilor, iar în cazul bărbaților se vorbește chiar de o «epidemie tăcută»."

Ea mai spune că specialiștii din domeniul sănătății mintale trebuie să fie incluzivi, să nu judece, și să ofere bărbaților confort și securizare atunci când apelează la serviciile unui psiholog.

Psihologa mai sugerează că autoritățile și societatea civilă trebuie să elaboreze politici de sănătate mintală incluzive și non-stereotipizate, „prin care să se promoveze conceptele corecte despre depresie, anxietate și să se demoleze astfel miturile cu privire la bărbați și sănătatea mintală de tipul celora precum «bărbații nu plâng niciodată»."

Reportaj de Tatiana Scutari
Editare de Anastasia Condruc