Când s-a născut fiica mea Amy, eram conștientă că vor urma schimbări, dar nu-mi imaginam ceea ce avea să urmeze. Maternitatea m-a ridicat în slăvile cerului și m-a trântit de fundurile iadului. Scriind asta acum, o văd pe o colegă de la munca, mama a doi copii, care îmi zâmbea subtil: „taci fa!, cu nașterea nu se termina totu’, cu ea aghe începe!”
Înainte de naștere o sunam pe mama și o întrebam cum voi auzi eu oare când fetița mea se va trezi noaptea și eu „voi dormi dulce, mama, doar știi că eu dorm că ursul”? Citisem câteva cărți mai populare despre parenting, mă uitasem pe YouTube la poziții de alăptat și gata, eram mai zen decât toți locuitorii Irlandei atunci când prind o rază de soare. Cursurile de pregătire de la maternitate mi-au părut amuzante. Eram fericită, credeam că știu totul. Țineam pozele de la scanările 3D/4D în mână și zâmbeam pereților, în așteptarea bebelușului.
În seara în care am intrat în casa cu Amy, după cele două zile de spital, am simțit de parcă cineva m-a plesnit peste fălci cu ceva umed și rece. Era râsul colegei mele, era tocmai începutul de care zicea ea. De parcă întunericul din casă se căsca spre mine, camerele îmi păreau largi, iar eu mă făcusem mică, mai mică decât copila mea. Ce să fac, ce mă fac, ce să fac cu ea? Îmi venea să mă trântesc pe podea și să urlu. Așa începea drumul în maternitate, iar simpla idee că suntem singuri, eu și soțul meu, m-a paralizat atunci.
Ce ai, cum te simți, cu ce să te ajut?
Probabil că aș fi trăit aceleași lucruri locuind în Moldova, cu ai mei alături. Dar eram departe, în Irlanda. Tocmai născusem, tocmai aplaudasem sistemul medical irlandez, cu moașe zâmbitoare care m-au îmbrățișat când m-au transferat din sala de nașteri, cu medici respectuoși, cu mâncare ca de restaurant, cu buton pe care apăsam și chemam asistenta. „Nu te superi dacă îți pun o injecție? Acuș o să te înțepe puțin. Așa… eu bag acum acul… Good girl!„ Mi-a plăcut atât de tare să nasc, încât în euforia de după, ziceam că mai vreau, mai vreau, mai vreau copii!
Ce nu știam atunci este că după naștere o mama poate fi complet singură și izolată, iar lipsa unui cerc de suport în jurul ei poate fi devastator. Când pleci de la maternitate, lași acolo butonul care cheamă asistenta și nu ai pe nimeni care să vina să te întrebe: ce ai, cum te simți, cu ce să te ajut? Partenerul tău se poate întoarce înapoi la munca după doar două săptămâni sau chiar mai repede, și atunci încep orele lungi și zilele interminabile în singurătate, cu un bebeluș pe care habar nu ai cum să-l crești, deși te-ai pregătit pentru asta. Astăzi, după aproape un an și jumătate, când mă simt mai bine emoțional și fizic, am hotărât să scriu despre cum e să iți crești copilul departe de casa ta, departe de tribul de care e nevoie ca să crești un copil, conform celebrului proverb african.
„Stăteam deasupra copilului și îl boceam”
Când documentam acest subiect, am vorbit cu mai multe mame care au născut recent sau au copii mici. Iar una dintre ele mi-a zis: „și eu am trecut prin depresie, dar tot normal.” Îmi amintesc că așa mi se părea și mie atunci, că toate mamele din jurul meu sunt normale, numai eu nu. Nimeni nu îmi spunea că să îți manifești vulnerabilitatea este un act de curaj. Și atunci m-am distanțat de multe prietene și cunoștințe și m-am închis într-o scoică, unde puteam să fiu anormală. Am reușit să vorbesc despre depresie și singurătate cu Elena Slepuhin, care are doi copii, un băiat și o fata, pe Bogdan Marius, de 11 ani și pe Thalia Mary, de 11 luni. Și ea, la fel ca mine și ca multe alte femei, a văzut multe fețe ale depresiei, a dus dorul casei, a simțit lipsa familiei alături.
„Irlanda era o țară străină pentru mine, noi abia venisem aici, ilegal. Nu credeam în depresia post-natala, dar am suferit de ea. Eram panicată. Am avut momente când stăteam deasupra copilului și îl boceam, credeam că o să moara. Noi eram imigranți și nu cunoșteam bine limba engleză, medicii mă vizitau des, chiar și de 3 ori pe zi. Presiunea de a alăptă mă ducea într-o tâmpenie enormă și eu mă gândeam: de ce toți îmi cer să alăptez, dacă eu nu pot asta să fac?”, povestește Elena.
„La al doilea copil, obligatoriu mama o să fie cu mine”
Elena mai spune că depresia s-a diminuat când copilul ei avea șase luni, atunci și-a dat seama că ceva nu e în regulă. „Eram deranjată de toți și de toate. Nu înțelegeam de ce toți vin și uită să plece. De ce lucrurile firești nu mai erau normale? Plângeam, dar nu știam că asta e depresie post-natală. Atunci mi-am promis că la al doilea copil, obligatoriu mama o să fie cu mine. Simplul fapt că cineva îți face mâncare și pe tine te lasă să te bucuri de copil, de primele zile cu el, de intimitatea voastră – e un lucru mare. Soțul poate să îți ofere suportul acesta, dar când el e oferit de mama, e altceva.”, spune Elena.
Deși mama ei nu a putut ajunge, când s-a născut al doilea copil al Elenei soacra ei le-a fost alături. „Ea mi-a mulțumit că i-am oferit șansă aceasta, să fie lângă bebeluș. Pe mine soțul m-a ajutat foarte mult, dar poate nu a fost suficient, probabil pentru că soții lucrează. Depresia nu ține cont de țara în care tu trăiești, de mediul în care naști, tu poți să o simți oriunde. Sunt oameni pentru care timpul nu vindeca, poți să pleci la capătul pământului, dar tot acasă o să te întorci”, zice Elena.
„Pur și simplu îmi omoram timpul”
Tămăduirea și ieșirea din depresie e grea și poate lua ani întregi. Că să mă vindec, am început să îmi umplu zilele cu ceva. Luni mergeam la un grup de suport pentru mamele care alăptează. Acolo venea o asistentă medicală ca să răspundă la întrebări, iar ulterior mamele se refugiau în cafeneaua de alături și stăteau la taclale. Marți mă duceam la un centru comunitar, miercuri Amy avea înot. Cursuri de fitness pentru mame și bebeluși joia, iar vinerea un curs de baby massage. Când se terminau cursurile, găseam să fac altceva. Pur și simplu îmi omoram timpul.
La cea de-a doua naștere, Elena a folosit aceeași tactică. „Depresia mi-a dat târcoale, dar am știut exact ce am nevoie să fac. După 4 zile de la naștere am început să muncesc, pentru că știam că, fiind ocupată și fără să îi ofer minții prea mult spațiu, asta mă va ajuta foarte mult. Asta nu înseamnă că mi-am neglijat copilul, dar că mă refugiam în lucru și eu mă vedeam și mă simțeam altfel. A fost unguentul meu”, povestește Elena.
„Un cocktail de nesomn, hormoni, stres și anxietate”
Am întrebat-o și pe Cătălina Bucur, jurnalistă pentru Sunny Side Up și mama unui băiețel de doi ani, despre femeile din poveștile ei, femei din diaspora și din România, despre care ea a scris în maratonul de povești „Normalize Motherhood”.
„Mamele din diasporă simt mulțumirea de a fi integrate într-un sistem sanitar net superior celui din România, și aici nu mă refer neapărat la aptitudinile medicilor, ci la felul decent, blând, respectuos în care sunt tratate de personalul medical în ceea ce este, probabil, cel mai vulnerabil moment din viața lor, adică nașterea. Dar ceea ce tuturor mamelor din diaspora le-a lipsit este comunitatea. Acel sătuc sigur și solidar pe care în România l-ar fi avut, măcar într-o oarecare măsură. Sunt mame care au parte de o naștere blândă și corecta de îngrijire perfectă, de un sistem de suport atent și competent, dar care apoi vin acasă cu un nou-născut și își dau seama că… sunt complet singure cu un pui mic, departe de familie, de prieteni, de amici, de vecini, de toată comunitatea din care făceau parte. Toate acestea vin și pe un cocktail de nesomn, hormoni, stres și anxietate, așa că înțeleg foarte bine de ce multe mame se simt singure, simt un dor puternic de cei de acasă sau chiar își pun la îndoială decizia de a emigra”, spune Cătălina.
Și Daniela Terzi-Barbarosie, psihologă și psihoterapeută de familie și cuplu, zice că emigrarea poate fi un factor important atât în apariția depresiei, cât și în agravarea ei. „În cele mai dese cazuri, tinerii imigranți sunt mai izolați în țările în care se stabilesc cu traiul, comparativ cu proaspeții părinți care locuiesc în Moldova. Și astfel, se pomenesc singuri în fața noii provocări – nașterea bebelușului. În lipsa unui ajutor chiar sporadic, a susținerii emoționale, este explicabil de ce femeile imigrante este posibil să experimenteze forme mai severe de depresie post-partum. Cunosc foarte multe cazuri când femeile din diasporă, afară de parteneri și eventual, o rudă, o vecină, o colegă sau 1-2 prietene, nu au alte persoane în preajmă, și implicit se confruntă cu un suport social redus. Cu atât mai dificilă aceasta condiție de vulnerabilitate atunci când femeia se confruntă cu stări de tristețe, de dor sau avea sentimente de vinovăție față de cei rămași în Moldova. Acest fundal de emoții distructive de asemenea prezintă un factor de risc pentru instalarea depresiei post-partum.”
Fă-ți satul, creează-ți comunitatea, extinde plasa de siguranță
Împreună cu mamele care au trecut prin depresie și singurătatea amplificate de migrație, am încercat să găsim și soluții pentru aceste probleme.
„Cred că o mamă din străinătate care e singură și departe de casă trebuie să își găsească sau
construiască un sătuc, o comunitate de care să se simtă apropiată, din care să simtă că face
parte. Eu le sfătuiesc să caute în jur mame cu copii de vârste similare și care să aibă o mentalitate oarecum apropiată de a lor. Pot fi niște vecine, niște mame pe care să le cunoască prin parc, mame pe care să le cunoască la diverse cursuri (de diversificare, de prim-ajutor). Sau pot apela la social media și pot căuta grupuri de suport online la care să apeleze și în care să se simtă cât mai confortabil”, crede Cătălina.
Și Daniela vorbește despre cât de important este că o mama să aibă un cerc de suport în jurul ei. Iar dacă nu îl are – să-l formeze. „În toate cazurile de depresie, primele recomandări care se fac femeilor după naștere sunt cele legate de solicitarea ajutorului, implicarea altor persoane din anturajul părinților, discuții cu prietenele, cu membrii familiei. În cazul femeilor migrante astea toate sunt practic un lux…”, zice Daniela.
„E greu să navighezi maternitatea fără un sistem de suport”
„Oricât de mult și-ar fi dorit să se mute în altă țară, oricât de mare ar fi fost diferența între generația lor și cea a părinților lor, oricât de supărători sau cicălitori ar fi fost aceștia – în momentul în care devii la rândul tău părinte ai nevoie de acel sistem de suport pe care în țară poate nici nu percepeai că îl ai. Aici îți mai poți suna părinții că să îi rogi să vină o săptămână pe la tine, că să te ajute cu cel mic sau să-ți gătească ceva bun. Aici mai lași bebelușul cu tatăl lui și tragi o fugă acasă la prietena cea mai bună, pentru o cană cu ceai și un «Tu, să vezi ce greu este!».”, explică Cătălina.
Un lucru care a funcționat pentru mine, dar și pentru Cătălina, este scrisul. Poate pentru că suntem ambele jurnaliste, am revenit la litere atunci când ne-a fost cel mai greu. „O dată cu maternitatea mi-am dat seama cât de mult vindecă poveștile – poveștile reale, autentice, poveștile scrise firesc și normal, nu poveștile romanțate și cusute cu fire diafane, frumos colorate – așa că am continuat să scriu pentru toate mamele din jurul meu care simt că au nevoie de vindecare”, povestește Catalina.
Eu, la rândul meu, am început să scriu alandala tot ce-mi venea în cap. Iar după două-trei pagini simțeam cum efectiv mi se golea sufletul de tot. Și de toate.
Am dat întâmplător de podcastul Mame al celor de la DOR și fiecare episod mi-a tămăduit micile răni pe care le aveam. Ieșeam la plimbare, îmi cumpăram cate o cafea și ascultam alte mame povestind prin ce au trecut ele. Ieșirea după cafea era un act terapeutic în sine. Fata de la tejghea era, poate, singurul om, în afară de soțul meu, cu care comunicam în ziua aceea. Singurătatea m-a dus mai aproape de familia mea, de mama și de sora, am început să prețuiesc familia mai mult. Treptat, am început să fac lucruri doar pentru mine: să merg săptămânal la masaj, să dorm alături de Amy la amiază, în fiecare zi. Să mă iert, să mă uit în oglindă și să îmi zic: zilele sunt lungi, dar anii sunt scurți.
Am început să caut oamenii și să cer ajutorul. Am înțeles că noi nu putea exista unii fără alții. Oricât de mult ne-ar plăcea bârlogul nostru, suntem ființe sociale și avem nevoie unii de alții că să existăm. Și să ne vindecăm.
