Localitatea în care fac popas este Ciuciulea de prin părţile Glodenilor. Satul e atestat documentar pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun. Doctorul în istorie Vitalie Ciobanu, originar din Ciuciulea, notează în monografia satului că toponimul, potrivit unor versiuni, ar fi pornit de la primii locuitori, veniţi din Ciuciuleţ, judeţul Hotin. Istoricul susţine că nu e corect, or pe parcursul istoriei Ciuciulea a fost confundată cu Ciuleneşti, o localitate din dreapta Prutului. Nu este exclus că numele ar fi pornit de la boierul Ciuciuleanu. Istoriografia sovietică avea nevoia şi ea de o legendă a satului. Dar ce să caute în ea domnitori şi boieri? Astfel, din monografia semnată de Vitalie Ciobanu aflu că „în ajunul luptei, ostaşii moldoveni în frunte cu un ţăran viteaz, numit Bădilă, descoperă că ei sunt prea puţini faţă de numeroasa oaste turcească. Şi atunci viteazului Bădilă îi dă prin cap să-şi înmulţească oastea cu nişte… matahale, făcute dintr-o haină aruncată peste două beţe în cruce şi în vârf cu un bostan în loc de cap. Au umplut cu ele un deal întreg, rătăcindu-se printre bostani şi câte un oştean în carne şi oase, făcând cu toţii la un loc impresia unei uriaşe oştiri, pornite să sfarme totul în cale. Oastea turcească a stat cât a stat la cumpene şi apoi a luat-o la sănătoasa, uitând de toate ce şi-a pus în gând. Nu zăbavă, spune legenda, în ajutorul bravilor oşteni a sosit oastea rusească. Comandantul acelei oşti, auzind de şiretlicul cu care au fost alungaţi turcii, a râs din toată inima apoi a zis:“dealul pe care au stat sperietorile să poarte numele Bădilă, iar valea de la poalele lui să fie numită Ciucelo. Se vede că le-o fi plăcut oamenilor şi numele, şi valea cu pământurile mănoase, că terminând-o că cu luptele prin care au izgonit turcul dinţară, mulţi dintre acei oşteni s-au întors, durându-și aici gospodării, făcându-şi familii, iar locului zicându-i un pic mai altfel, un pic mai moldoveneşte– Ciuciulea, care este străjuit şi până în zilele noastre de dealul lui Bădilă.”
Istoricul nu exclude că toponimul Ciuciulea ar porni de la – ciulin (scaiete), ciulinos (mărăcinos), ciulineţ (nămol rău mirositor depus pe fundul bălţilor), ciuci (crap mic (reg.)), ciuciuleţi (ciupercă comestibilă cu pălăria galbenă zbârcită; zbârciog) etc.
… Aici la Ciuciulea timpul curge altfel, iar hălăduind pe uliţele satului admiri frumuseţea locurilor şi hărnicia oamenilor. Pe malul unei ape, în oglindă căreia „se uită” satul şi biserica veche, îmi vin în minte cântecele minunate ale Valentinei Cojocaru, rolurile excepţionale ale Veronicăi Grigoraş, emisiunile irepetabile ale Valentinei Vătavu şi spectacolele regizate cu mare har de regretatul Titus Jucov. Toţi au vorbit şi vorbesc cu mare drag despre satul din care au pornit în lume. Sunt cu gândul la personalităţile de la Ciuciulea, dar cu ochii îndreptaţi spre o perlă spirituală – biserica. Un drumuşor duce spre frumosul locaş, iar în calea spre biserică îmi mai amintesc de cineva de la Ciuciulea – părintele Viorel Cojocaru (parohia „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, Chişinău). Preotul a şi scris despre biserica de la baştină. Astfel, aflu din „Curierul Ortodox”, că actuala biserică, ce are hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, a apărut în arealul spiritual basarabean la 1831 şi a fost zidită din cheltuiala boierului Mihail Buznea şi a cumnatului său Gheorghe Leondari. În înalta clopotniţă sunt şase mari clopote de bronz, cel mai mare cu diametrul de doi metri. Acesta este făcut la 1827 la dorinţa boierului Mihail Buznea. Bătrânii spun că a mai fost un clopot foarte mare şi ca să-i audă sunetul trebuia să pună mâna pe el vreo trei bărbați în putere. „Acest faimos clopot a fost prima şi ultima victima căzută sub dominația regimului totalitar comunist, el a fost luat prin anii 1946-1948 şi dus într-un loc, fiind şi azi pentru ciuciuleni necunoscut”, scrie părintele Viorel Cojocaru.
Se spune că pe timpuri la Ciuciulea a fost şi o biserică de lemn, cu hramul „Sfântul Nicolae” care, potrivit istoricului Vitalie Ciobanu, era menţionată documentar în anul 1793, construită, probabil, la jumătatea secolului al XVII-lea. Sursa citată mai spune că la Ciuciulea a mai fost o biserică, ce a avut hramul „Înălţarea Sfintei Cruci”. Aceasta, înregistrată documentar la începutul secolului al XIX-lea, s-a aflat pe moşia istorică a satului, pe pământurile localităţii de atunci, Chilia.
Alături de biserica „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” se află o comoară prea puţin cunoscută. E vorba de Conacul Leondari-Buznea. Clădirea cu două nivele a fost ridicată la 1831. Intrarea pe teritoriul conacului se face printr-o poartă cu stâlpi de cărămidă, care au rămas încă de pe timpul boierilor Buznea şi Leondari. Deasupra porţii se află un blazon cu monograma. La începuturi conacul era fără balcon, acesta a fost adăugat în prima parte a secolului XX. De altfel, acum conacul Leondari-Buznea este printre edificiile de acest fel din Moldova care se află într-o stare cât de cât satisfăcătoare. Şi astăzi mai pot fi admirate scările de lemn, tavanul cu elemente de decor floristic, dar şi sobele de teracotă. Se spune că pe timpuri în parcul conacului erau foarte multe specii rare de copaci decorativi. Astăzi cu greu mai găseşti ceva – doar câţiva castani cabbalus, tuia (Biota Forma), un exemplar de glădiţă (latină – Gleditschia triacanthos) – arbore asemănător cu salcâmul, dar cu spini mai mari pe ramuri, cu flori mici verzui și cu fructul în formă de păstaie mare turtită, de culoare brună-roșcată, originar din America; plătică (potrivit DEX). După cel de-al doilea război mondial aici funcţionează o şcoală profesională.
Lăsam Ciuciulea cu splendorile ei, cu locuri minunate, perfecte pentru un refugiu la sfârşit de săptămână sau chiar pentru o vacanţă, pentru a ajunge în sate la fel de frumoase în care privirea va fi furată de peisaje de poveste. Cu certitudine vor urma locuri deosebite, locuri pline de nostalgii, locuri dintre Prut şi Nistru, care-şi duc dorurile şi durerile.
Text şi foto: Dinu Rusu
