Moldoveni decedaţi în paradis, moldoveni şomeri în paradis, familii destrămate în paradis, oameni care şi-au luat lumea în cap în paradis, tineri la zdup în paradis. Sunt şi foarte mulţi moldoveni, care, departe de casă, au reuşit să se afirme şi să facă averi. Dar sunt şi oameni care s-au ratat şi au sfârşit-o foarte urât.

Acum câțiva ani Octav Esinencu a găsit pe un drum de țară un crucifix vechi de lemn cu Iisus. De atunci Octav a început să-l poarte pe Iisus în spate peste tot pe unde umbla. Există și un film despre asta: IX EX.

După adunarea scriitorilor de acum două săptămâni, Eugen Cioclea se prăbuşise sub masă, în mijlocul barului şi toată lumea păşea peste el ca peste o mobilă şi-şi vedea de ceaiurile lor.

Ultima care l-a văzut a fost portăreasa Uniunii Scriitorilor. Zicea că se ruga de toată lumea să-l ducă acasă. Sau să-i dea ceva să mănânce.

Pe criticul literar Mihai Cimpoi l-am cunoscut cu mult înainte de a-l cunoaşte pe omul Mihai Cimpoi. Prima sa carte mi-a căzut în mână, când încă eram elev, la biblioteca din Flutura, Cicatricea lui Ulise, şi am citit-o dintr-o răsuflare. După care am recitit-o. În foarte scurt timp, m-am umplut şi eu de cicatrici, cartea lui Cimpoi însă mi-a devenit una dintre cărţile mele preferate.

Pe scenă urcau doar cei mai curajoşi. Majoritatea foarte tineri. Cornel Rusnac şi Vasile Ernu mai erau încă elevi, Fidel Galaicu şi Valentin erau studenţi, Anatol Şalaru, Vasile Maxim şi Valeriu Ciubotaru erau după facultate.

Îi vezi cum se târâie: le fâlfâie paltoanele și din buzunare ies molii, se lasă frig în jur, chiar dacă e deja frig, asfaltul parcă îi aruncă înapoi, dar nici cerului nu-i șade bine cu ei, carnea li s-a stricat demult, cui i-a mai rămas un obraz – și acela îi cade, pute a naftalină, mirosul răzbate și prin televizor, miroase și a furt din kolhoz, miroase și a foamete, și a Siberie, și a pușcărie, și a NKVD și a Stalin, și a biserici devastate, și a carnete roșii cu secera și ciocanul.