„Satul nostru, privit de sus, de pe stânci, e foarte frumos… E o privelişte deosebită!!!”, îmi spune, oarecum emoţionată, gazda mea, doamna Valentina Fuior, odinioară învăţătoare la şcoala de la Burlăneşti, Edineţ. Mă asigură că ajuns pe vârf de pietre milenare voi rămâne uluit, căutând să opresc timpul pentru admira perlele Draghiştei.
Până a ajunge pe piscuri, trec pe ulicioarele satului. Este cea mai mare bucurie pentru mine atunci când mă întâlnesc cu autenticul. Ceea ce văd – garduri mici şi căsuţe tupilate – mă transferă într-o lume de poveste, într-un vis frumos, într-un vis în care modernitatea e sfidată şi face loc melancoliei. Păşind pe drumurile, pe alocuri înfundate, or tocmai plouase zile bune la rând, îmi dau seama că cei care caută destinaţii peste mări şi ţări, cu aşa-zisul pachet „all inclusive”, nu vor înţelege niciodată oamenii care evadează cât mai departe de „civilizaţie”, unde micul dejun e făcut la rug, iar baia e improvizată sub un copac secular.
Atunci când eşti „înaripat” de oamenii locului să atingi culmi, să admiri frumuseţi, să „furi” imagini cu aparatul foto, nu-ţi mai pasă că drumul nu e pavat, că nu ai încălţămintea potrivită, că iarba e cam „lunecoasă”. Sus, tot mai sus, acesta-i scopul!!! Or, nu o să fac ca vulpea din fabulă – „strugurii sunt acri”. Soarele nu e darnic, dar nu mă sperie. „Concediul” astrului zilei e mai mult decât o binecuvântare.
După ce admir grădinile bine aranjate, căsuţele cu perdeluţe albe la ferestre, ajung la un fir de apă, care vine de la un izvor, făcându-şi grăbit „cale” spre Draghişte. Pe mal de râu mai mulţi pescari… Mulţi, dar nu prea vorbăreţi… Pesemne că nu vor să sperie peştele. Demult nu a mai fost atât de multă apă în Draghişte!!!, îmi spune un bătrân. Şi e mai bine aşa, şi e mai frumos, te bucuri, parcă şi inima-ţi creşte, zice moşul. Apoi, vine cu o poveste, auzită din bătrâni, despre piatra care stă nestingherită chiar în mijlocul râului. Cică, bolovanul, destul de mare, a ajuns în apă rostogolindu-se la vale din vârful stâncii în timp ce pe alături trecea un evreu, care, potrivit poveştii, se îndrepta cu gânduri nu prea bune spre Feteşti. După ce ascult vorbele moşului o iau spre stânci, sunt două – despărţite de Draghişte. „Două surori despărţite de un frate”, cam aşa a scris o elevă de la Burlăneşti despre peisajele de poveste din preajma satului.
De o parte şi de alta stau semeţe ca nişte porţi de piatră. Un susur de apă e ca o oglindă pentru ele – o oglindă pentru Cheile Draghiştei de la Burlăneşti. Pas cu mas ajung pe culme. Aici, timpul capătă a o altă dimensiune. De sus lumea se vede altfel, de sus şi miresmele de cimbru şi sânziene sunt mai deosebite. De sus, Draghiştea curge mai altfel (de parcă e un semn al întrebării), pietrele milenare parcă vor să spună ceva. De sus, vântul parcă îngână o melodie demult uitată. Cred că e o doină „înghiţită” de timpuri sau poate o baladă a unui ciobănaş…
Vechi de când lumea, chiar dacă e atestat documentar la 1632, cel puţin asta e senzaţia avută pe culme. Pietrele milenare de malul Draghiştei „îmbătrânesc” Burlăneştiul. Se spune că aici s-ar fi stabilit primii oameni acum cinci mii de ani, dovadă fiind vestigiile care au mai rămas – oale de lut. Satul a ars, apoi au venit nomazii, lăsând drept mărturie două movile funerare.
