De când am venit pe lume şi până la vreo 11 ani, nu am aprins o lumânare la biserică şi nu am auzit Sfânta Liturghie sau predica preotului. Ograda lăcaşului sfânt din satul natal Parcova, o localitate din raionul Edineţ, Republica Moldova, era pentru mine un teren de joacă „de-a popa”.
Preoţi veniţi de prin alte părţi vedeam doar la înmormântări şi la prohod, că Doamne fereşte! să se spune pe atunci Paştele Blajinilor, iar anafura, pască sfinţită şi ouăle roşii, aduse de la Biserica „Sfântul Vasile cel Mare” de la Edineţ, de străbunica Sofia, le mâncam pe ascuns şi nici la şcoală nu trebuia să afle profesorii, dar mai ales directoarea.
Ţin minte că priveam cu jind la măreaţa clădire şi mă minunam, dar nu ştiam care-i este adevărata menire, aflam doar din spusele buneilor şi era un vis să vad ce se întâmplă acolo. Pe o placă neagră la intrare în ograda bisericii scria – Traurnâi dom – Casă de înmormântări. Ceea ce mai amintea de credinţa neamului erau crucile din cimitirul aflat mai sus de sfântul lăcaş.
Într-o bună zi aud clopotele şi o întreb pe bunica (regretata) ce se întâmplă, iar ea cu lacrimi în ochi şi cu mare bucurie – „Se deschide biserica noastră şi ne vom putea ruga în Casa Domnului!”. Ardeam de nerăbdare să trec pragul sfântului lăcaş şi am fugit repede într-acolo. Erau mai mulţi bătrâni ai satului, care vorbeau cu evlavie de ceea ce s-a întâmplat. Cea mai mare bucurie am citit în ochii mătuşii Irina Carabulea. La ai ei o sută de ani era lucidă şi vorbea cu multă căldură despre sfânta biserică, pe care apărat-o cum a ştiut doar o biată femeie.
Chemată de sute de ori la NKVD, mustrată şi ameninţată, mătuşa Irina a păstrat cu sfinţenie cheile de la biserică. A dormit prin copaci, cuşti de câine, s-a ascuns prin păduri sau lanuri de porumb, dar nu s-a lăsat bătută. Lumea îi săruta mâna şi-i spunea – „Dacă nu ai fi fost mata, mătuşă Irină, călăii ne stricau frumuseţea de biserică”.
… Şi cât de frumos mai sunau clopotele la biserica „Sfântul Arhanghel Mihail”! Un dangăt pe care nu-l pot uita. Lumea venea cu o dragoste deosebită, chiar dacă biserica era mare, devenea neîncăpătoare, mai ales că-i treceau pragul creştini şi de la Fântâna-Albă şi Chetroşica-Veche. Mai erau timpurile tulburi, la şcoala erau muştruluiţi elevii şi profesorii care se rugau în sfântul lăcaş.
Au trecut anii şi mulţi din ateii convinşi şi tulburaţi de ură au început a trece pragul bisericii de la Parcova, înţelegând că Iisus este calea adevărului, iar ceea în ce au crezut până mai ieri au fost lucruri deşarte, ideologii scrântite. Astăzi, şcoala şi biserica sunt două case ale luminii, despre Dumnezeu se vorbeşte, cuvântul Lui este mărit.
…De mult timp un am mai trecut pe la sfântul lăcaş de la Parcova şi simţeam o dorinţă frumoasă de a intra în biserica copilăriei mele. Ardeau câteva lumânări… Retrăiesc clipele când a fost redeschisă biserica. Emoţii profunde şi dorinţa de cânta în strană, aşa cum o făceam de multe ori în anii copilăriei. Şi în clipele celea îmi spun – o altă biserică nu este mai frumoasă, ca cea de la mine, de-acasă. Atâta dor şi trăiri de nedescris doar aici pot să simt, în biserica la care au fost botezaţi buneii şi părinţii mei.
Actuala biserică a fost construită în anii 1911 -1916, cu binecuvântarea arhierească a Episcopului de Chişinău şi Hotin, Serafim. Şi acum se mă păstrează „Gramota” ce are semnătura înaltului prelat şi data de 2 martie 1911. Până la înălţarea noului lăcaş enoriaşii de la Parcova s-au rugat într-o bisericuţă de lemn, care se presupune că ar fi fost deschisă prin secolul al XVII-lea. Aceasta se afla spre răsărit de biserica noua. După ce a fost zidit un nou lăcaş, biserica de lemn a fost dăruită creştinilor de la Cupcini, ulterior această a fost distrusă de un incendiu. Pe locul bisericuţei de lemn, acum este o cruce mare, care aminteşte că pe acel loc s-au rugat cei de la Parcova.
Zidită din piatră de la carieră de la Gordineşti, această are o arhitectură impresionantă, semnată de rusul Ferari. Băştinaşii au participat cu multă dăruite la construirea bisericii, fiind mândri că pot să-şi înalţe un nou lăcaş, icoanele au fost zugrăvite de pictori polonezi, care ulterior au rămas la Parcova, formând dinastia de zugravi, zidari şi fierari Gonceacovschi. În 1912 a fost construită storojca bisericii, o căsuţă în care pe timp de iarnă se săvârşeau botezurile. Pe timpul sovieticilor aici a fost magazin, iar în prezent această este casă parohială.
Biserica are două turle şi trei cruci a câte trei metri înălţimea, care se văd de pe dealul de la Chetroşica-Veche. Aflat la vreo patru kilometri de traseul principal Chişinău – Edineţ, sfântul lăcaş poate fi vizitat de cei dornici să vadă măreţia şi frumuseţe. Când soarele este darnic, atunci cele două cupole, sclipesc precum diamantul.
Pe lângă mulţimea de icoane, în biserică se află copia icoanei Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului de la Hârbovăţ. De asemenea, sunt multe icoane pictate de Maria Mardare-Fusu şi donate sfântului lăcaş de către familiile Fusu şi Lupaşcu. Iconostasul este din lemn de stejar, iar policandrul are 24 de lumânări. În ograda bisericii se află mormintele dinastiei de preoţi Dolişinschi, cărturari de seamă şi feţe bisericeşti de o înaltă calitate morală.
Mai sus este un cimitir obişnuit, cum vezi în toate satele de la noi, dar cred că e ceva şi deosebit printre crucile proaspăt văruite sau monumentele de granit sunt rătăcite câteva cruci, înnegrite de vreme, cu inscripţii slavone. La marile sărbători, creştinii de la Parcova duc lumină şi celor plecaţi la Domnul, iar clopotele răsună ca o amintire că mulţi dintre ei au pus umărul la înălţarea sfântului lăcaş.
