Connect with us
"
"

Cultură

Avem sau nu fericire? Dilema cititorilor naționali

Publicat

pe

Fericirea este o unitate filozofică atât de relativă, încât literatura universală și națională aproape că a ajuns să o anuleze, ca fiind aproape rușinoasă. Da, la acest gând m-a dus o interacțiune cu o figură destul de vocală a mediului de lectură național, căruia nu o să-i dau numele, dar despre care a cărui reacție îmi doresc să vorbesc în rândurile ce urmează. Rog să-mi acordați atenție, pentru că de această dată nu este un text de analiză sau critică literară. Nu este un text expres despre literatură, dar… Este despre înțelegerea corectă sau incorectă a acesteia, pe segmentul fericirii.

Articol de Corina Moisei-Dabija

Nu sunt expert în ale fericirii, dar atunci când sunt învinuită că nu știu ce semnifică aceasta sau că adevărata fericire nu există, pentru că așa au zis „marii filozofi”, am o reacție firească de aversiune. De ce? Pentru că tendința de a ne victimiza și de a ne automutila spiritual este atât de la modă, încât am uitat cu toții aproape tot ce ne leagă de acest fenomen. Cu siguranță, literatura nu face excepție. Cred, estimativ, că 90% din toată literatura mondială este despre nefericire în aproape toate dimensiunile acesteia. Dar, scopul prioritar al cititorului este de a căuta chiar și acolo grăuntele de fericire și extaz artistic.

Să fie înțeles corect. Nu mă refer la fericirea vândută în cărți motivaționale sau la acea pseudo-fericire din romanele siropoase de bulevard. Haideți să privim fericirea multidimensional, să nu ne axăm doar pe percepția minusculă, incubată de o societate în care este tare la modă să fii trist. Am decis pentru acest vorbesc despre trei cărți fundamentale în care există fericire în ciuda nefericirii:

Fericire prin posesiune: Romanul „Ion” de Liviu Rebreanu

Știu. Am fost speriați de curricula școală. Am urât tot ce era legat de Rebreanu, pentru că ne era băgat forțat pe gât, iar noi, elevii, eram impotenți în fața tăvălugului programei școlare. Dar, acest roman al pământului are în sine ascunsă esența unei fericiri legate de posesiune. Legătura dintre Ion și dorința acestuia de a avea țărână, de a fi proprietar. Evident, o astfel de fericire obsesivă nu are nimic din noțiunea uzuală, dar este o extensie firească, o expresie a propriilor nevoi. Apropo, meritul lui Rebreanu este că a disecat instinctele firești, inclusiv cele legate de percepția umană asupra fericirii.

Fericirea prin dragoste: Romanul „Anna Karenina” de Lev Tolstoi

Oh, presimt o avalanșă de remarci în acest sens, dar nu putem trece cu vederea fenomenologia lui Tolstoi, care a depășit, la vremea sa, dimensiunea unui nobil avut și a transpus perceptele dogmatice în scrierile sale. Evident, ar fi bizar să spunem că exemplul Annei Karenina este unul de totală fericire, dar dragostea extraconjugală, amorul tăinuit poate fi considerat, cu siguranță, una dintre formele ciudate ale fericirii. Dar, în acele momente ecliptice de extaz, Anna Karenina încearcă o anumită stare fericită, total dezinvoltă, departe de șabloanele societății în care viețuiește.

Fericirea prin tradiție: Piesa „Casa mare” a lui Ion Druță

Debutul lui Druță cu această piesă, în care se dezvăluie greutatea triunghiului conjugal, are o urmă de fericire stranie, și anume cea de aflare în sânul casei, acolo unde parcă nu este loc de superficialitate, unde acea Vasiluță este străină, dar parcă împăcată. Iarăși, nu putem vorbi aici doar de o simplă percepție, ci despre o fericire aparte, neînțeleasă și nițel sălbatică.

Avem sau nu fericire?

Răspunsul la această întrebare este ascunsul în miezul unei singure dileme: este oare fericirea obiectul unui adevăr absolut? Cu siguranță, nu. Mai ales pentru că prezumă dreptul fiecăruia de a se declara, de a fi sau a nu fi fericit. Cred că fericirea ține de un domeniu aparte, în care nici filozofii, nici „specialiștii în domeniu” nu au dreptul și expertiza de a se expune, iar aceasta rămâne a fi un Sfânt Graal al fiecărui om. În cazul literaturii, alegerea de a găsi sau nu fericirea în cărți ne aparține.

Cultură

Câte o librărie în fiecare sat: apariția și dispariția librăriilor Luminița în Moldova

Publicat

pe

De către

În ambele sate ale bunicilor mei se găsesc două clădiri similare, cu ferestre mari, care în anii 70 au fost librării Luminița. Azi ambele sunt abandonate. În satul bunicii materne, clădirea a fost o perioadă alimentară, iar acum nu e folosită la nimic, deși semnul de la intrare, albastru deschis, e încă acolo, în grafie latină (probabil schimbată la începutul anilor 90). În satul bunicului patern, casa e acum folosită ca șopron pentru oi, are geamurile sparte, înlocuite cu bucăți de ușă și peliculă. O grămadă de lemne stă în colțul drept al ușii de la intrare.

În anii 70, au fost deschise 600 de librării, toate cu același nume — Luminița, în 600 de sate din ce era atunci Republica Sovietică Socialistă Moldova. Până în 1990, numărul lor a crescut la 1500. Aproape fiecare sat s-a ales cu o librărie. Multe dintre fostele Luminițe pot fi recunoscute și astăzi — au rămas aceleași culori pe fațade, aceeași arhitectură, aceleași geamuri mari, adesea sparte, din păcate. Majoritatea sunt abandonate; unele au fost transformate în alimentare sau baruri. Pe unele clădiri se mai găsește inscripția, scrisă în chirilică. Alteori, structura dreptunghiulară și ramele ferestrelor sunt singurele caracteristici care mai pot fi recunoscute.

Generațiile care au crescut cu aceste librării și le amintesc nostalgic. Vorbesc despre emoția cu care trăgeau o fugă la Luminița zilnic, să afle dacă au venit cărți noi, mirosul caracteristic al cărților proaspăt scoase de sub tipar care îmbibau întreaga încăpere, de titlurile și ilustrațiile lor preferate. Își mai aduc aminte și de loteria din Luminița, unde câștigătorii puteau lua din magazin orice carte, inclusiv cele mai întrebate și deci mai rare titluri de literatură artistică universală.

Enlarge

Luminita_today
Vechea librărie Luminița din satul Cigârleni este acum un hambar

„Citeam acasă până în zori, citeam la școală cu romanul ascuns între coperțile manualului”, își amintește Victoria Șestovschi, azi dentistă. „Aveam un caiet în care scriam pe ce poliță și în ce rând este cutare carte, si dacă e data cu împrumut. Ce fericită eram când am ajuns la 200 de cărți!”, povestește ea.

Poate că Luminițele și lectura erau atât de populare în special în rândul tinerilor, pentru că, în acea perioadă, în timpul săptămânii, în sate nu prea găseai o ofertă mare de activități organizate. Obișnuitele întreruperi de curent electric însemnau că televizorul funcționa doar câteva ore pe zi. Elevii puteau merge la cinematograf doar miercuri, după masă, iar internetul, bineînțeles, nu exista.

Cu toate astea, sprijinul statului pentru artă și viață culturală a însemnat că, pe lângă librării, fiecare sat mai avea și propriul ansamblu de dans, orchestră, club sportiv și cinematograf, organizate în școli sau în casele de cultură.

Ca orice inițiativă din regimul autoritar URSS, propunerea Luminițelor a fost dictată de sus, de la secretarul general al Partidului Comunist al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, Ivan Bodiul. Oficial, librăriile făceau parte dintr-un plan de promovare a lecturii și alfabetizării. Dar în spatele acestui scop nobil se ascundeau și interese meschine. Scriitorul Vladimir Beșleagă descrie proiectul Luminița ca fiind „o farsă la fel ca multe altele din acele timpuri” — o încercare politică cinică de a atrage scriitorii moldoveni de partea statului și de a le reduce din rezistența față de regim. Într-adevăr, decizia de a construi librăriile Luminița a venit după cel de-al treilea Congres al Uniunii Scriitorilor, care a avut loc în octombrie 1965. Autoritățile sovietice au catalogat Congresul drept „naționalist” și „diversionist”, din cauza că scriitorii ceruseră revenirea la alfabetul latin.

Paranteză istorică (importantă, dar care îți e probabil cunoscută): După anexarea Basarabiei în iunie 1940, sovieticii au încercat să împiedice orice fel de sentimente și aspirații naționale de reunificare cu România, din care Moldova făcuse parte în perioada interbelică. De aceea, sovieticii au inventat o limbă „moldovenească” — o limbă română rusificată forțat la nivel de vocabular și ortografiere, scrisă în alfabet chirilic. În perioada destalinizării, după moartea lui Stalin din 1953, exportul de carte românească a reînceput câțiva ani, și-apoi a fost iar oprit — atât deschiderea, cât și închiderea, au contribuit la rezistența față de politica lingvistică imperialistă a URSS-ului în Basarabia. „Este firesc ca o limbă latină să fie scrisă în alfabet latin”, a declarat la Congresul Uniunii Scriitorilor din 1965 scriitorul Ion Druță, ale cărui cărți se bucurau deja de un mare succes. Proiectul Luminița a fost, astfel, și un instrument de îmblânzire” a scriitoriilor față de regimul sovietic și de renunțare la idei de identitate națională.

Politicile sovietice de moldovenizare” s-au manifestat și în alte moduri. Deși majoritatea moldovenilor vorbesc nativ română, în librăriile Luminița nu se găseau decât câteva cărți românești, tipărite în chirilică — Eminescu, Creangă și o mână de autori români născuți în Moldova de peste Prut. Cei care voiau cărți românești trebuiau să meargă după ele la Odesa sau la Cernăuți, în Ucraina sovietică. Rafturile librăriilor Luminița erau pline de cărți ale scriitorilor basarabeni, dar și ale scriitorilor din literatura universală, în așa-zisa limbă „moldovenească”, dar și de cărți în rusă.

Cum era de așteptat, cărțile în limba rusă se vindeau mult mai prost în satele de vorbitori de română, povestește Nina Marian, fostă librară din satul Boldurești, Nisporeni. Marian a lucrat la Luminița timp de șase ani, între 1986 și 1992, când librăria a fost privatizată, închisă și transformată în magazin alimentar. Marian spune că pentru a termina stocul de carte rusă din Luminița ei, mergea în fabrici, întreprinderi sau muzee din Chișinău, unde erau mai mulți vorbitori de rusă, ca să-și facă planul de vânzări. Pe atunci, fiecare întreprindere avea câte o bibliotecă pentru angajații lor.

Pe lângă limitele lingvistice imperialiste, cărțile erau, desigur, selectate și în baza criteriilor politice la nivel de conținut. Pe lângă literatura de specialitate și literatura politică marxist-leninistă, majoritatea cărților disponibile erau traduceri sau romane ale unor scriitori moldoveni mai mult sau mai puțin convenabili din punct de vedere politic. Cenzorii sovietici aveau grijă să fie publicate doar lucrările care să corespundă ideologiei partidului și să înlăture pasaje care nu conveneau puterii. Scriitorii care criticau regimul, cum era Druță, întâmpinau dificultăți în a-și publica lucrările — în cazul lui Druță, asta se aplica în special asupra articolelor lui de presă. (Oarecum ironic, Druță a trebuit să plece la Moscova, care era mai cosmopolită și mai liberă, pentru a-și putea continua cariera de scriitor.)

În afară de preselecție, multe romane nici nu ajungeau pe rafturi — cărțile importate din România erau adesea puse la topit. Cei din generația care au crescut cu Luminițe îmi spun că, uneori, ca să-și facă planul de vânzări, librarele le băgau în față cărți care nu prea se vindeau, pe lângă cele pe care aceștia și le doreau cu adevărat.

La fel ca alți lucrători sovietici, librarele aveau de îndeplinit un plan de vânzări, lună de lună. Fiecare sat trebuia să vândă lunar cărți în valoare totală de 600-800 de ruble, sau cam 300-500 de cărți. O carte pentru copii costa 15 copeici, în timp ce o carte de ficțiune sau non-ficțiune era între 1,30 și 3,60 ruble. „Am reușit întotdeauna să ne îndeplinim planul”, spune fosta librară Marian.

Lidia Isac a lucrat și ea timp de șapte ani ca librară în satul Antonești, Cantemir. Ea zice că, la fel ca majoritatea librăriilor, pentru a-și face planul de vânzări, mergea pe la școli și colhozuri ca să vândă mai multe cărți, iar uneori ajungea chiar și în Ucraina. În 1992, în timpul privatizării, Isac a vrut să cumpere librăria, însă nu a avut suficienți bani — îi era greu să acopere toate cheltuielile pentru creșterea celor doi copii, chiar dacă lucra și ea, și soțul său. În cele din urmă, femeia a plecat să muncească peste hotare, unde a lucrat și lucrează în continuare ca îngrijitoare, de 16 ani. Clădirea librăriei este acum abandonată.

Cu toate acestea, în ciuda cinismului politic care ar fi însoțit inițiativa, librăriile Luminița au reușit să promoveze lectura. Zeci de mii de moldoveni erau abonați la colecțiile de ficțiune. Mama își amintește că, în timpul pauzelor sau după școală, toți colegii din clasa ei — chiar și cei cărora nu prea le plăcea să învețe — citeau romane de aventură, SF sau din colecția Romantica. Într-adevăr, sovieticii (ca și cehoslovacii, de altfel) obișnuiau să se laude că ar fi fost printre cei mai mari iubitori de lectură din lume.

Totuși, sistemul nu a rezistat. Când a căzut comunismul în 1991, librăriile au fost privatizate. Tirajul pentru cele mai populare cărți de poezie, de exemplu, a scăzut de la 15 000 la 1 000. Drept urmare, prețurile au crescut. Odată cu instabilitatea socio-economică și politică din anii 90, vechea viață culturală a satelor a fost încet înlocuită de biserici, televiziune și, recent, mai ales în rândul generațiilor tinere, de internet.

Astfel, în loc de 1 500 de magazine de carte, Moldova a rămas cu 70. Unele dintre ele sunt librării online. Una dintre puținele librării Luminița care vinde și astăzi cărți se află în Leova, în sudul Moldovei și a fost redenumită „Micul Prinț”. Însă, pe lângă cărți, Micul Prinț mai vinde jucării, bibelouri și detergenți.

Moldovenii au câștigat libertate. Pot să-și petreacă timpul liber după bunul lor plac, să citească orice carte, de orice palier politic, în orice limbă pe care o cunosc sau o preferă. „Însă, acum copiii stau numai cu nasul în calculator sau telefoan”, se plânge Marian. În perioada-n care ea lucra ca librară, satul Boldurești avea în jur de 4.500 de locuitori. Luminița a fost un centru social-cultural în sat, care, precum cinematograful, orchestra locală, clubul de dans etc., a contribuit la construirea și menținerea vieții comunității. Astăzi populația s-a înjumătățit: doar cei foarte bătrâni și cei foarte tineri au rămas în sat. Adulții lucrează în străinătate, în Europa de Vest, Israel sau Rusia. Marian a lucrat la magazinul alimentar în care a fost transformată Luminița până în 2009, când s-a mutat în Portugalia pentru a se alătura familiei sale. A lucrat acolo alături de fiul și soțul ei timp de cinci ani, înainte de a reveni acasă pentru a se pensiona.

Într-adevăr, povestea ascensiunii și distrugerii librăriilor Luminița nu reprezintă doar înflorirea și moartea unui proiect cultural. E și o poveste a trecutului complicat al Moldovei și a dispariției lente a satului moldovenesc. Va fi nevoie de viziune socio-economică și investiții mari pentru a reînvia viața rurală a Moldovei. O parte integrală a acestui proces va trebui să fie culturală. Până atunci, Luminița va rămâne o amintire a ceea ce am pierdut și am câștigat, odată cu reformele sovietice târzii și cu privatizările anilor `90.

Articol de Paula Erizanu, publicat inițial pe Calvert Journal

Traducere: Tatiana Beghiu

Adaptare și redactare în limba română: Paula Erizanu

Ilustrație de Ike Okwudiafor

Citește mai departe

Cultură

2 cărți mai mult sau mai puțin fericite

Publicat

pe

De către

Mă fascinează inteligența emoțională. Ador oamenii empatici. Scriu cu drag despre emoție ca parte inerentă a dezvoltării Sinelui. Dar tot mai frecvent, am senzația că lumea noastră îmbracă haina sumbră a austerității. În caz contrar, riscă să fie catalogată drept neserioasă sau prea infantilă. De aceea, ne tragem măștile pe față și afișăm conduita solicitată, pentru că așa dă bine.

Articol de Corina Moisei-Dabija

Observ acest lucru, în mod involuntar, pe forumuri de carte, în chat-uri comune, în care orice tentativă de a te declara fericit este privită cu aceeași reacție de parcă ai recunoaște că ești dușman al poporului. Chiar și în literatură se resimte acut laitmotivul (ne)fericirii ca dimensiune fără de care existența umană nu ar mai avea relevanță. Iată de ce am optat, astăzi, să scriu despre 2 cărți care sunt mai mult sau mai puțin fericite.

„Geografia fericirii” de Eric Weiner, tradusă la Editura Niculescu

Eric Weiner este jurnalist și autor de carte, dar pe lângă toate un om de o înaltă factură intelectuală cu potențial analitic și critic. Spune despre sine că este un scriitor morocănos și că fericirea este pe cât de iluzorie, pe atât de inutilă.

Acesta pleacă într-o călătorie prin 8 țări, în căutarea acelui Graal al tuturor veacurilor: fericirea. Însemnările acestuia pot fi catalogate drept un jurnal de voyageur profesionist, care încearcă să despice firul în șapte și să găsească esența stării de bine, inerente fiecărei țări.

Unele istorisiri sunt pertinente, scrise într-o cheie aparte, încărcate cu umor:

  • Întotdeauna am crezut că fericirea se află imediat după colț. Șmecheria e să găsești colțul potrivit.”
  • Ține de natura umană faptul că ne face plăcere să-i privim pe alții angrenați în acțiuni agreabile. Astfel se explică popularitatea de care se bucură două domenii de activitate: pornografia și cafenele“.

Dar iată istoria sejurului în Moldova m-a atins dureros de mult. De ce? Pentru că nu putea să fie mai clișeizată decât ne-a servit-o autorul. Toate relele s-au rezumat la observații despre „femei care se îmbracă și machiază ca prostituatele” sau că „vinul moldovenesc este cel mai prost vin băut vreodată”. Oare se poate lua imaginar la pumni un autor? Cred că am fost la un pas.

Revenind la istoria noastră, apare o întrebare firească: a găsit sau nu fericirea Weiner? În principiu, acesta a reușit să găsească mai multe dimensiuni ale fericirii, specifice unor realități sociale din diferite țări și de pe diferite continente. Dacă ești interesat de conduita și nivelul de empatie a unor state, precum Elveția, Qatar sau Islanda, atunci cred că acest volum o să-ți fie pe plac.

„Algebra fericirii” de Scott Galloway

Suntem pe val, în prezent, cu literatura motivațională. Cărțile destinate dezvoltării profesionale sau personale se vând ca pâinea caldă, iar cititorii sunt tot mai răsfățați în acest sens. Și pentru că sunt destul de flexibilă în materie de lecturi, am decis că est momentul oportun să bifez și o astfel de lectură.

„Algebra fericirii” este un carnet de idei și reflecții cu și despre fericire. Un carnet în care Scott Galloway, antreprenor / profesor universitar, își creionează toate simțămintele față de experiențele sale empatice.

Scrisă într-o manieră foarte simplistă și aerisită, cartea nu are pretenția de fi o expresie de înaltă scriere creativă. Este mai curând o tentativă foarte stângace de a vinde anumite iluzii, anumite strategii care mi se par mult prea individuale și subiective.

Acest titlu ar merge de minune, atunci când ai nevoie de o descărcare emoțională și de o ceașcă mare cu cacao.

De ce doar 2 cărți? Cumva le-am experimentat în diferite auditorii on-line și reacțiile mi-au depășit așteptările. Concluziile mele sunt grupate în două:

  • Avem mulți cititori cărora le este comod să propage nefericirea, deoarece asta le asigură vizibilitate. Da, auto-compătimirea e un soi de PR longeviv.
  • Avem cititori curioși, pe care conceptul de fericire îi activează, îi transformă în veritabili cercetători.

Vreau să las acest text cu final deschis și să te întreb: Ești fericit?

Citește mai departe

Cultură

Cum e să ai un club de carte în Moldova?

Publicat

pe

De către

Cluburile de carte sunt asociate, de cele mai multe ori, cu iz de naftalină și de învechit. Se pare că cititorul din Moldova crede că doar femeile după 50 sau bărbații decrepiți mai pot trece pragul unui astfel de eveniment. Anume această idee mi s-a cuibărit mie în cap, când am decis că este cazul să pun fundamentul unui club de carte lunar. Pentru că a fost un concept plămădit de vreo doi ani, mi-am pus speranțele și entuziasmul în receptivitatea cititorilor noștri. Iar acum sunt gata să trasez niște concluzii.

Articol semnat de Corina Moisei-Dabija

În primul rând, avem de a face cu o groază de stereotipuri. Cel mai răspândit este: „Aoleu, voi fi obligat(ă) să citesc o carte anume!”. Înțeleg de unde ia naștere această idee, dar credeți-mă pe cuvânt, la un astfel de eveniment nu este loc de standarde școlare. Nu sunteți obligat să rostiți nici măcar un cuvânt, dacă nu vreți. Ideea fundamentală este, evident, să promovăm lectura. Iată aici intervine elementul surpriză. Cum să faci acest lucru fără să obosești membrii clubului? Eu am mers pe ideea că orice întrevedere va fi centralizată pe un subiect concret, nu pe o carte, fapt care le oferă celor implicați posibilitatea de a se bucura de diversitate și libertate.

În al doilea rând, nu există sprijin din partea editurilor sau retailerilor de carte. Știu că această frază poate trezi reacția celor care fac parte din această afacere de carte, dar citând unul dintre personajele pe care le-am abordat în acest sens: „trebuie să fii mai mare și mai vizibil pentru ca noi să îți oferim sprijin”. Ce înseamnă în viziunea lor mare și vizibil? Probabil, clubul meu de carte ar trebui să fie amplasat pe un stadion și să scandeze: „Vrem cărți de la X sau Y!”. Pur subiectiv, acest lucru mi se pare o absurditate crasă. Ce nevoie aș mai avea de ajutor, dacă deja aș fi mare sau vizibilă? Intuiesc în acest sens, că primează doar interesul economic.

În al treilea rând, tot ce faci în cadrul clubului ține exclusiv de standardele de calitate pe care ți le impui. Încă o fațetă a monedei e că poți primi ajutor de la jucătorii pieței de carte doar dacă faci compromisuri. Vrei să te sprijinim? Ia niște cărți de calitate dubioasă și pune-le în dezbatere. Nu știu dacă, în acest sens, e cazul să te compromiți sau să faci concesiuni. Poate că e mai potrivit să refuzi un astfel de parteneriat defectuos.

Evident, acest text nu a fost gândit ca un reproș, ci ca un soi de concluzie. Înțeleg realitățile Moldovei, percep mesajul editurilor/librăriilor care vor vânzări bune, dar mi se pare trist că micile proiecte de suflet sunt sortite să supraviețuiască mai mult sau mai puțin timp.

Ce mi-a plăcut la această experiență? Entuziasmul cititorilor. Da, la noi se citește bine, se citește de calitate, iar membrii clubului #CitimPentruSchimbare sunt deschiși la minte, gata să dezbată teme actuale și să transmită un mesaj important cu privire la cărți. Voi mai continua tradiția? Bineînțeles. Din simplu motiv că vreau să aduc și aici, la noi, ideea unui citit de calitate și să transform un club de carte într-o obișnuință sănătoasă.

Citește mai departe
Advertisement

Ultimele știri

Sănătate8 ore în urmă

COVID-19 poate afecta sănătatea pe termen lung: evaluările efectuate în proiectul „Grijă pentru colegi” arată consecințele infecției

Peste 60 de persoane au beneficiat deja de investigații și consultații medicale gratuite în cadrul Proiectului „Grijă pentru colegi”, lansat...

Politică9 ore în urmă

Protest în regiunea transnistreană: „Noi nu vă limităm în totalitate”

PE SCURT Ieri în Râbnița a avut loc un protest după ce așa-zisele autorități transnistrene au anulat permisele locuitorilor care...

Divertisment10 ore în urmă

Cine a fost Lidia Istrati – scriitoarea care a votat cu ambele mâini Declarația de Independență

Politiciana și scriitoarea Lidia Istrati a fost parlamentară în două legislaturi și persoana care, la 27 august 1991, a votat...

Economie12 ore în urmă

Eficiența și succesul stau în asociere! Cunoaște povestea GdP AGROASPECT GRUP din satul Floreni, raionul Ungheni

Unul dintre factorii de progres cert în dezvoltarea durabilă a agriculturii și a mediului rural din Moldova este reprezentat de...

Social16 ore în urmă

3 iulie 2020. COVID-19, PE SCURT. Încă 12 decese și 295 de cazuri noi de COVID-19

Moldova.org îți aduce în fiecare zi doar cele mai importante informații pe care trebuie să le știi despre coronavirus în...

SocialO zi în urmă

Turist în Moldova: Congaz, Găgăuzia

Cu peste 11.000 de locuitori, satul Congaz se număra printre cele mai mari sate europene după numărul populației. Acum doi...

Lifestyle2 zile în urmă

Cum alegi o fereastră termopan?

Cu toate că există o varietate mare de profile, cum ar fi VEKA, Salamander,Trocal, KBE, Aluplast, etc. să alegi un...

Advertisement

Politică

Politică4 zile în urmă

Ce înseamnă schimbările în Constituția Rusiei și cum ar putea influența regiunea transnistreană. Explicăm

PE SCURT De pe 25 iunie până pe 1 iulie are loc referendumul pentru modificarea Constituției Federației Ruse. În regiunea...

Politică2 săptămâni în urmă

COVID-19 în regiunea transnistreană. Trei sate moldovenești din stânga Nistrului au trecut în subordinea Tiraspolului?

PE SCURT Așa-zisele autorități transnistrene anunță că aproape 80% dintre cazurile de COVID-19 au fost tratate.  Thomas Mayr Harting, reprezentantul...

Politică3 săptămâni în urmă

COVID-19 în regiunea transnistreană. „Discriminare. Autoritățile moldovenești nu au anulat bacalaureatul pentru studenții din regiune”

PE SCURT Astăzi, 16 iunie, în regiunea transnistreană, se încheie starea de urgență, însă restricțiile rămân în vigoare. Acest lucru...

Istorie3 săptămâni în urmă

„Politicienii folosesc divizarea în societate, manipulând cu preferințele alegătorilor”, spune o doctoră în Științe Politice

PE SCURT Instalarea stării de urgență pare că a amplificat problemele politice și divergențele existente în societate, la fel ca...

Politică4 săptămâni în urmă

COVID-19 în regiunea transnistreană: Tiraspolul sugerează că s-a descurcat mai bine decât Chișinăul

PE SCURT Biroul Politici de Reintegrare a anunțat că au fost ridicate unele restricții de circulație pentru locuitorii satelor din...

Politică1 lună în urmă

COVID-19 în regiunea transnistreană / Autoritățile separatiste vor achita compensații de 23 euro antreprenorilor

PE SCURT În săptămâna trecută în regiunea transnistreană a fost prelungită starea de urgență, un bebeluș a fost testat pozitiv...

Politică1 lună în urmă

COVID-19 în regiunea transnistreană. Tiraspolul atacă Chișinăul: „Deficit de conștiință și rațiune”

PE SCURT Așa-zisele autorități din regiunea transnistreană redeschid treptat afacerile și instituțiile. 143 de beneficiari și angajați ai internatului psihoneurologic...

Advertisement

Opinii

iulie 2020
L Ma Mi J V S D
« iun.    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031