De Ion UNGUREANU
Nu ştiu cum să încep, e atât de incredibil ceea ce s-a întâmplat. Acum, când nu mai eşti, Grig, întreb şi eu ca puii din cuib:
Cum nu o să vină mama?
Cum să cadă frunza?
Sau ca regele Lear, când îşi vede copila moartă:
Spuneţi-mi pentru ce
Un câine,-un cal, un şobolan trăieşte,
Iar tu n-ai răsuflare?
Tu nu te mai întorci nicicând!
Nicicând!
Ei uite că de azi nu va mai veni mama şi frunza va cădea, Grigore, de azi tu nu te vei mai întoarce niciodată, niciodată.
Mă străduiesc să-mi măsor cuvintele, să le aleg de parcă le-ai auzi tu, Grig, şi ele ar putea să-ţi aline cumplita durere, cu care-ai plecat dintre noi. Ştiu că toată viaţa ai slujit adevărul, era singurul lucru pe lume pe care îl preţuiai şi-ţi dădea puteri, iar adevărul, de data aceasta, este că ai fost asasinat, dragă Grigore, accidentul cu maşina nu e decât o întâmplare nefastă, care a grăbit finalul sălbaticei hăituieli la care era-i supus ani la rând. Cele două infarcte marcau urmele gloanţelor trase cu sete de călăi în inima ta. Până la urmă, te-au nimerit şi te-au doborât. În fond, nu le-a fost greu s-o facă, pentru că erai absolut neapărat.
Eu cred că Nichita Stănescu, cunoscându-te, te-a avut şi pe tine în vedere atunci când a scris celebra poezie “Fiind şi strigând”:
Ai grijă, Doamne, de el şi apără-l,
el este al tău,
cu blândeţea lui de miel
şi cu răbdarea lui de taur,
cu omenia lui de floare de zăpadă
ce se vede pe geam…
Ce monstru trebuie să fii ca să ridici mâna împotriva celui care-a scris:
Uşoară, maică, uşoară,
C-ai putea să mergi călcând
Pe seminţele ce zboară
Între ceruri şi pământ.
Lucruri grave de tot se întâmplă în Basarabia noastră, stimaţi concetăţeni.
Ziarul “unioniştilor” creştin-democraţi de la Chişinău îi dorea moartea Patriarhului României Teoctist. Şi noi am tăcut. În acelaşi ziar i se dorea şi moartea lui Vieru. Şi noi am tăcut. Killerii morali ai poetului pot fi satisfăcuţi, în sfârşit, au scăpat de el, pot dormi liniştiţi. Ani de zile milioane de creştini asistau neputincioşi iar alţii nepăsători (printre care şi confraţii de breaslă) la hăituiala sălbatică şi asasinarea morală a marelui poet creştin care a fost Grigore Vieru. Se zice: “Iartă-i, Doamne că nu ştiu ce fac.” Ăştia ştiu ce fac, deci pot ei avea iertare?
Dar să nu ne facem griji. Atunci când va bate ceasul şi lucrurile se vor schimba spre bine (iar aceasta se va întâmpla neapărat), tot ei vor apuca prăjina, tot ei vor fi primii la hotare, să-i întâmpine pe fraţi, şi împreună să înfăptuiască idealul nostru naţional.
… În lista asasinilor lui Vieru ar putea fi introduşi şi denigratorii lui Eminescu – din Ţară şi de la noi. Orice atac împotriva lui Eminescu îi rănea inima, el suferea fizic. “Ce fel de Românie poate fi fără de Eminescu? – se întreba el. – Ce ţară urâtă şi netrebnică ar fi!” “O Italie fără Dante? O Rusie fără Puşkin? O Germanie fără Goethe? O Anglie fără Shakespeare? Inimaginabil! De ce o asemenea monstruozitate e posibilă la noi?” “Trăim într-o lume dementă – spunea el – dacă un denigrator feroce al lui Eminescu, al poporului român e numit de către Preşedintele României în funcţia de înalt reprezentant al culturii române.”
Grigore Vieru a păşit cu dragoste neţărmurită spre noi, şi-a deschis inima, dar i s-a răspuns cu ură viscerală. Iată de ce zic că trebuie să spunem lucrurilor pe nume: Grigore Vieru a fost asasinat! Accidentul n-a venit decât să grăbească ceea ce se făcea zi de zi împotriva lui. Sunt inimaginabile chinurile şi suferinţa pe care le îndura în ultimii ani. De câte ori mi-a trecut pragul casei, exclamând la capătul puterilor: – Nu mai pot. Ioane, nu mai pot! Ce vor ticăloşii ăştia de la mine?
Are dreptate Constantin Tănase atunci cînd descifrează ultimele cuvinte ale poetului, ca o intenţie de a declara greva foamei. Care grevă a foamei, când el şi-aşa se clătina, abia de mergea! Ar fi fost un gest sinucigaş. Dar el era decis să-l facă. Cum de-a ajuns la o astfel de situaţie disperată?
Repet: pentru că s-a simţit neprotejat, părăsit. Chiar şi ziarele de opoziţie, în afară de “L.A.” şi “Flacăra” lui Adrian Păunescu din Ţară, îl neglijau. Aceasta i-a încurajat pe ticăloşi să-l atace fără milă, ştiind că nimeni nu-i va pedepsi, nu le va riposta, dimpotrivă, erau îndemnaţi s-o facă.
Asasinilor morali ai lui Grigore Vieru trebuie să li se spună pe nume. Chiar el, poetul ne-a lăsat lista asasinilor. Şi această listă trebuie publicată în mai multe ziare, s-o ştie toată lumea: “strana doljna znat’ svoih “gheroev” v liţo” (ţara tebuie să-şi cunoască “eroii” la faţă). Trebuie publicată o carte, un dosar al tuturor calomniilor, atacurilor perfide împotriva poetului nostru naţional, atacuri care l-au dus în mormânt.
Dacă nu azi, mâine justiţia îşi va spune cuvântul, tot aşa cum îl va spune şi posteritatea, îl va spune judecata istoriei. ‘Geaba se bucură asasinii lui crezând că i-au astupat gura, că au scăpat de el. Nu. Vieru va lupta şi după moarte, el va fi mereu viu, pe când voi sunteţi morţi de pe acuma, sunteţi nişte cadavre vii care împut atmosfera, de la voi miroase a hoit. Îmi spunea cineva că dacă autorităţile nu se grăbeau să declare doliu naţional, asta ar fi făcut-o poporul cu de la sine putere. Autorităţile sunt şi ele bucuroase, crezând că au scăpat de un incomod, au scăpat de acest mare luptător pentru cauza românismului în Basarabia, pentru că lor le repugnă tot ce e românesc. Ele vor să vadă în noi nişte mutanţi, care se dezic de istoria lor, de trecutul lor, care s-au înstrăinat definitiv de neam, sărută mâna cotropitorilor, le înalţă monumente şi-şi zăngănesc fericiţi lanţurile robiei.
Şi totuşi, oricâte imputări şi acuzaţii am aduce Puterii, să nu uităm că ei au ajuns acolo, pentru că i-a votat majoritatea electoratului. Votându-i pe cei care ne neagă fiinţa naţională, pe aceşti călăi ai istoriei şi memoriei noastre, pactizând cu diavolul roşu, am participat şi noi la uciderea Poetului.
Ce pământ blestemat şi tragic e Basarabia noastră! Nu întâmplător pe aceste meleaguri tânărul Maxim Gorki a auzit cutremurătoarea poveste despre Danko, cel care şi-a smuls inima din piept, luminând calea, pentru a-şi scoate semenii din bezna robiei. Şi cu ce s-a ales? Au uitat de el imediat. Iar cineva i-a călcat inima cu piciorul, ca nu cumva vreo scânteie să aprindă pădurea din care au ieşit.
Acum câteva luni vorbeam cu Grig Vieru despre rezultatele alegerii celor câţiva deputaţi în Parlamentul României din partea Basarabiei şi am rămas stupefiaţi când am aflat că nici Nicolae Dabija, nici Ilie Ilaşcu n-au fost votaţi de bravii noştri români basarabeni. Ne-am întrebat, ce mai trebuia să facă Ilie Ilaşcu pentru acest popor, pentru care a fost condamnat la moarte? Ce trebuia să mai facă, pentru a nu fi dat uitării, pentru a nu ajunge şomer în România, pentru a nu i se da cu piciorul, cum s-a procedat cu inima lui Danko?
Spaţiu tragic şi popor ingrat.
În ziua când Grigore Vieru se zbătea între viaţă şi moarte, mă aflam la spital şi l-am întrebat pe ilustrul nostru doctor Gheorghe Ghidirim ce se mai poate face. – Ioane, doctorii fac tot ce le stă în puteri – mi-a răspuns. – Doar rugăciunile îl mai pot salva, aşa cum odinioară l-au ajutat pe Dumitru Matcovschi să învie din morţi.
Ne-am rugat şi de data aceasta, dar se vede că rugăciunile noastre n-au ajuns la cer. Înseamnă că nu ne-am rugat îndeajuns, înseamnă că nu am fost crezuţi, aşa cum s-a întâmplat în anii ’80, când eram cu toţii uniţi în cuget şi simţiri (s-a văzut la Marile Adunări Naţionale). Azi – dezbinaţi, înrăiţi, încrâncenaţi –, nu mai formăm un popor, ci o gloată. Doar o gloată îi putea aduce pe comunişti la putere. I-a adus de data asta fără tancuri şi fără trupe armate.
…Iartă-ne, Grigore Vieru, nu te-am meritat! Tu ne-ai iubit mai mult decât te-am iubit noi pe tine, ne-ai iubit ştiind cât de păcătoşi suntem. Îţi imputam cu toţii că nu te mai astâmperi, nu te mai saturi de onoruri, că alergi după aplauze, după succes. Într-adevăr, tot timpul te duceai undeva pentru că, vezi bine, erai chemat ba la un simpozion, ba la o grădiniţă de copii, ba la o lansare de carte – aici la Chişinău sau în Transilvania, la Academie – la Bucureşti sau te duceai într-un sat de la marginea lumii – unde mai rămăsese doar câteva familii de români. Ce-i cu dânsul, de ce nu se-astâmpără, de ce nu se cruţă?, ne întrebam. Şi nu înţelegeam că tu erai ca un preot, care-şi face apostolatul, erai ca un medic care nu putea refuza un pacient, pentru că Basarabia noastră bolnavă e şi orfană, are nevoie de căldura părintească pentru ca să nu-i îngheţe sufletul. Şi te duceai să îl încălzeşti. Te duceai acolo unde erai chemat. Pe-aceste plaiuri – acum 2 milenii – a păşit Apostolul Andrei – Cel dintâi chemat. Ferice de cel care aude această chemare şi se duce să-şi împlinească destinul. Tu ai auzit-o. Şi-acum eşti alături de Al. Mateevici, alături de Ion şi Doina.
Pentru tine iubirea de neam a fost o religie, ţi-ai pus tot harul tău poetic în slujba acestui neam. N-ai făcut-o în detrimentul altor seminţii. Cum nu e în detrimentul altor mame, dacă îţi venerezi propria ta mamă.
Te-ai născut într-o Basarabie fără munţi, fără mare, doar cu dealuri şi şesuri. Dar te-ai înălţat prin creaţia, prin faptele tale ca un munte, al cărui pisc se vede şi-n Ţară, şi hăt departe peste hotare. Astăzi toată opera ta devine un testament lăsat nouă şi generaţiilor viitoare. Fiece cuvânt scris de tine capătă o greutate şi o valoare de “piatră rară pe moşie revărsastă”. Ai scris cândva “De avem sau nu dreptate – Eminescu să ne judece”. Ei bine, astăzi şi numele lui Grigore Vieru devine un criteriu în a aprecia dacă faptele noastre sunt bune sau rele.
Odată cu plecarea ta s-a făcut mai frig în Basarabia, dragă Grig. Siberiile de gheaţă vor bate mai năpraznic în geamurile noastre…
…Dar viaţa merge înainte. Iată, deseară, după ce vor arăta la televizor înmormântarea ta, crainicul va anunţa cum va fi vremea în Ţară, la munte, la mare. La munte va ninge sau, vorba cântecului:
La munte ninge, plouă,
La şes cade rouă.
Roua sunt lacrimile noastre pentru tine, Grig, atât de cald, atât de-aproape ne-ai fost şi-.acum eşti atât de rece şi-atât de departe.
Ai închis ochii “la miez de noapte”, aşa precum ai prezis în poezia “Legământ” încă acum 45 de ani.
Ai murit atunci când s-a născut Eminescu. Îţi vor pune oare la creştet cartea-i “cu toţi codrii ei în zbucium” – aşa cum ţi-ai dorit?
Tot tu ai spus: “Un scriitor nu poate învia decât în limba în care a murit”.
Dacă vrem, dragi basarabeni, ca sufletul lui să se odihnească în pace – să înfăptuim Unirea! Mai întâi – noi înde noi, apoi cu tot Neamul. Astfel vom putea păstra această Sfântă Limbă, în care va învia Poetul, limba pe care a iubit-o ca lumina ochilor. Dar pân-atunci… Îmbracă-te în doliu, Basarabie orfană!
Grig, sau cum ţi se adresau Ion şi Doina, nene Grig, de ce te-ai supărat pe noi?!
Iartă-ne. Iartă-ne, dacă poţi!
