Într-un sat cu o populație cu puțin peste 2000 de locuitori, unde „dacă arunci cu un băț dai peste un Druță", glumesc localnicii, l-am găsit pe Mihai Druță, de 82 de ani, mereu pus pe glume și zâmbitor.

Așezat pe o canapea îngustă, la picioarele căreia sunt aranjate mai multe covoare tradiționale, moșul cu o pălărie de piele întoarsă caută frecvența dorită la radio. Un câine bălai începe să latre când răsună un cântec popular, iar bărbatul îngână melodia încet. Mihai Druță s-a născut în vara lui '38 în satul Inești, r. Telenești. Pe atunci, în sat erau mult mai mulți oameni, în special tineri. „Așa îmi povesteau surorile", spune el, cu vocea ușor răgușită de ani.

Apoi a venit războiul, când Mihai avea doar 3 ani. A venit pe neașteptate și i-a speriat pe toți: familie, vecini. Întreaga lume a fost zguduită. Peste câțiva ani au urmat și deportările. Cei care le-au promis că o să-i apere nu s-au ținut de cuvânt. Țăranii care au adunat câte ceva de-a lungul anilor, prin muncă grea, dar nu voiau să o cedeze peste noapte sovieticilor, s-au trezit în trenuri pentru bovine și departe de casă.

Familia Druță avea cinci copii, câteva animale în curte și câțiva ari de pământ. „Când s-a format colhozul, familiilor le lăsau doar câte 25 de sotci, indiferent dacă ai avut 10 sau 30 de hectare. Noi trăiam mai în deal și aveam 27 de sotci, dar nu ne-au dat voie să le păstrăm și pe celelalte 2. Las' să stea pârloagă, dar nu ai dreptul să te atingi de acest pământ, deși ți-a aparținut." După o pauză, adaugă: „Bine măcar că nu ne-au deportat".

Mihai avea șapte ani când a rămas orfan de tată. „A murit cumva pe neașteptate. Lucra, lucra, apoi l-a durut câteva zile gâtul și s-a dus", își amintește bărbatul. Iar suferința nu a venit singură. La scurt timp începe foametea din '46-'47. Politica fiscală dură a statului sovietic care a coincis cu seceta din acei ani a pus țăranii Moldovei pe brânci. Mihai Druță povestește că autoritățile sovietice au obligat oamenii să dea totul statului: semințe de floarea-soarelui, cartofi, fân, fructe, legume, carne, lapte, brânză, lână, ouă. „Ne-au măturat podurile rușii lui Stalin. Urcau în pod și îți luau de acolo tot ce găseau, până la ultimul grăunte. Spuneau că e impozit pentru stat. Nu lăsau nimic și mulți mureau de foame", își amintește cu tristețe el, ridicând de pe pământ un grăunte uscat și uitat de găinile care mai aleargă zăpăcite prin curte. Cuvintele parcă i se poticnesc în gât, însă nu mai plânge. Lacrimile le-a irosit demult, când putea gusta din pâinea de grâu doar de Crăciun și de Paști. În rest, turtele pe care le cocea mama erau din făină de ghindă de stejar. „Am mâncat ghinzi de ajuns și de rămas… Dar dacă vedeam vreun grăunte pe jos pe drum, în gură îl puneam", povestește nea Druță. Pune grăuntele în buzunarul stâng și-l apasă bine, ca să se asigure că nu-l pierde.

Și acum își amintește că în '47, în una din zilele când era la școală, mama i-a pus în geantă o chiflă de ghindă. Foamea era atât de mare încât, în timp ce copiii se jucau în curtea școlii, profesoara a scotocit după mâncare prin traistele elevilor. „Nu m-am dus o săptămână la școală. Directorul mă întâlnește pe hudiță și mă întreabă: «De ce nu te duci, măi, Druță, la școală?» Iar eu: «Dacă Maria Danilovna mi-a mâncat булка! (trad: chifla)»", râde cu tristețe. „Era foame, ce să-i faci?".

Deși era copil, înțelegea de pe atunci vremurile grele pe care le trăia. Durerea părea să nu mai aibă sfârșit. În '48 moare mama lui, iar în '49 și sora mai mare. Patru copii rămân singuri într-o lume zdruncinată de război, foamete, pierdere și sărăcie.

„Șefii de atunci voiau să ne dea la детдом (trad. orfelinat), dar surorile mai mari au refuzat. Au zis că dacă noi vom mânca o bucată de pâine, vom găsi și pentru ei", povestește el. La nici 11 ani împliniți devine matur în toată legea. Peste câteva luni, băiatul se angajează la colhozul din sat. Duce mâncare tractoriștilor care lucrează în câmp. „Era un bucătar care îmi dădea o traistă cu farfurii, pâine, linguri… Agățam traista ceea de gât, luam într-o mână o căldare cu borș și în alta un bidon cu felul doi. Și mergeam pe jos vreo 4 km, oriunde mă trimitea", spune Mihai Druță.

Tractoriștilor, însă, le plăcea să facă glume pe seama copilului slab, timid și tăcut. „Mă legau de copac și mă lăsau să stau așa cât timp mâncau. Îmi mai dădeau și câte un picior sau râdeau când mă vedeau cum alergam cu torbele acelea grele agățate pe mine. Așa erau rușii care au fost aduși aici în Moldova și nu aveai ce le face", suspină el, mototolind între degete marginea cuverturii colorate de pe canapea.

În februarie 1953 moare Stalin. „O învățătoare a izbucnit în plâns în timpul lecției și ne-a spus: «A murit tatăl nostru, Iosif Stalin!» Iar eu nu înțelegeam de ce îi e atât de jale, că doar nu a făcut nimic bun și nici tată nu ne-a fost", râde Mihai Druță. Potrivit lui, următorii ani au fost puțin mai ușori. Au fost scutiți de plata în fiecare lună în caznaua statului. Până atunci, ouă, carne și alte produse trebuiau date.

Peste câțiva ani, Mihai Druță a devenit mecanizator. „Nu le-am spus șefilor că nu văd deloc cu un ochi, din cauza unui accident. Mă uitam sigur înainte", spune complice el, recunoscând că viața l-a învățat multe. Mai ales - să nu se plângă și să se descurce de unul singur. În scurt timp, a ajuns și în funcția de șef de depozit la colhozul din sat, unde a lucrat mai multe decenii, până s-a pensionat.

Mihai Druță a trăit toată viața în Inești. Aici și-a întemeiat o familie, a crescut cinci copii, care i-au dăruit 15 nepoți și 14 strănepoți. „Viața multe îți ia, dar și mai multe îți dă", spune bărbatul cu fața șifonată de riduri. Privește spre curtea largă, în colțul căreia se înalță modest o colibă construită din lemne și carton presat, cu un pat de sârmă și cu câteva fotografii de familie agățate de pânza ce acoperă peretele. Acolo a dormit în timpul verii, când era prea cald să stea în casă. Toate le-a făcut de unul singur, deși încă puțin și își va pierde complet vederea. Cele 2% de vedere îi conturează în jur doar umbre și pete negre care se mișcă și „uneori mai încing o horă", glumește el.

Dar nici după pensie n-a putut sta fără ocupație. A construit multe sobe la oamenii din sat. Îi plăcea să se gândească cum toți din casă se adună la foc să se încălzească la cărămizile clădite de mâna lui. De câțiva ani a renunțat și la această ocupație, după ce ochii au obosit să-i contureze cât de cât clar obiectele din jur. Acum, Mihai Druță a rămas cu amintirile, poeziile și glumele pentru care este iubit de sătenii care se adună la casa de cultură sau chiar la poarta lui ca să-l mai asculte. „Uneori mai cântă, dar nu așa de des cum o făcea cu mama, când aveau câteva piese ale lor pe care le fredonau împreună", spune cu zâmbetul pe buze Elena Druță, una dintre fiicele lui.

Afară începe să se întunece. Vântul bate printre frunze. Bătrânul se ridică, stinge radioul și aruncă câinelui o bucată de pâine. Mai amestecă cu un toiag de lemn roșcat poama care joacă în butoi. Face vin ca să-l folosească drept „monedă de schimb" cu muncitorii care pot să-l ajute în câmp. Scoate pălăria și intră cuminte în casă, fără să aprindă lumina. Știe fiecare colț, fiecare perete al casei și vieții lui care, spune el, e ca un banc bun, dar parcă uneori cam trist.