Ascultă aici versiunea audio a reportajului:

Pe peretele gri și jerpelit al casei de cultură din satul Boldurești, r. Nisporeni atârnă o plăcuță: „Demonstrarea filmelor - cinema”. Până la pandemie, în casa de cultură se făceau proiecții de film pentru copii. Acum oamenii stau pe la casele lor, școlile sunt închise, iar cortina cinematografului este coborâtă. Satul s-a scufundat într-o liniște apăsătoare, iar oamenii privesc suspicioși pe oricine strănută lângă ei.

Un bărbat scund, cu spatele drept, cămașă în dungi gri și blugi albaștri se îndreaptă grăbit spre noi. Coboară repede treptele și se pregătește să ne facă o excursie prin clădirea cu două etaje, unde a lucrat mai bine de patru decenii. Nu a lipsit nicio zi de la serviciu, indiferent că era sărbătoare, se simțea rău sau avea musafiri de peste hotare. „Spectatorul nu trebuie să te aștepte”, spune Valeriu Adam, directorul casei de cultură din Boldurești. Deschide larg ușile de termopan de la intrare și ne invită să-l urmăm. Chipul i se luminează când vorbește despre cinematograf și viața pe care a dedicat-o filmelor.

Când era mic visa să devină actor și să ajungă pe marele ecrane, la fel ca starurile de cinema pe care le vedea când părinții îi dădeau câte 5 copeici să meargă la film. Stătea cuminte la coada după bilet, plimbând banii prin buzunar, atent să nu-i piardă. Apoi întindea mâna prin geamul îngust, lua tichetul și intra în sala inundată de mirosul intens, lemnos.

Câteva minute de forfotă, amalgam de șoapte, după care luminile se stingeau, se auzea un fâșâit specific, iar banda începea să se rotească. Era timpul pentru film. Valeriu se simțea teleportat în altă lume și nimic nu putea fi mai minunat. Cu aceste amintiri Valeriu a crescut, iar după armată a mers să învețe la Soroca, la școala profesională de cinema. Nu regretă că viața nu i-a permis să ajungă pe marele ecrane, ci la pupitrul care dirijează bobinele cu film.

După studii a lucrat mecanic de cinema în trei sate. „Demonstram filmele o seară într-un sat, o seară în alt sat. Era foarte greu. Atunci nu erau nici șosele și căram filmele cu motocicleta. Dar ne-am descurcat”, își amintește bărbatul. Apoi, în 1979 a început să lucreze la casa de cultură din Boldurești, satul său de baștină, de unde nu a mai plecat.

Cu mișcări grăbite și precise pășește în întunericul așternut în sala de cinematograf care număra cândva 400 de locuri. Pe alocuri agață cu vârful pantofului linoleumul rupt și uzat. Aprinde lumina și apare un șir de scaune de lemn acoperite cu piele roșie, care privesc tăcute spre ecranul mare, pe jumătate ascuns de o cortină verde. Se împlinesc 41 de ani de când Valeriu a pășit aici ca proaspăt mecanic de cinema. Stătea în spatele aparatelor care făceau ca imaginile de pe benzile de film să prindă viață, să danseze, să râdă, să le taie respirația spectatorilor sau să-i facă să roșească din cauza unui sărut de pe ecran.

„Atunci cinematografele erau mai importante decât alte instituții. Nimic nu se compara cu un film. Cinematografele erau cele care reușeau să adune cei mai mulți oameni la un loc. Cinematografia era și ca educație, și ca distracție ieftină. Un bilet la film costa 5 copeici pentru copii și 20 pentru adulți”, își amintește Valeriu, privind spre scena pustie și ecranul alb.

În anii '70 industria filmului și a cinematografelor aducea cele mai mari venituri. Era și o adevărată mașinărie de propagandă. Toate filmele proiectate erau trecute prin cenzură și urmărite cu atenție de autorități, pentru a promova ideologia sovietică. „Eram impuși să facem proiecții de film la brigăzile de tractoare și ferme. Prezentam сельскохозяйственное кино, unde se vorbea despre muncile agricole și mândria celor care lucrau la colhozuri”, povestește Valeriu, amintindu-și cum mergea cu generatoare, pânză și cu aceste filme pe câmpuri sau în sălile de ședință.

În URSS oamenii făceau coadă la cinematografe ca la magazin după salam. Pe lângă propagandă, cinematografia reprezenta și o afacere foarte profitabilă. „Fiecare cinematograf primea planul, adică câți bani trebuie să obțină în fiecare lună de la biletele pentru filme. Mărimea planului depindea de sat, cât de mare era. Pe atunci planul era de vreo 500 de ruble. Vă închipuiți ce bani frumoși se adunau", explică Valeriu.

Potrivit lui, lucrul cel mai important era să-ți „faci" planul sau poate chiar supra planul. Lucru care nu era tocmai ușor de făcut, pentru că nu toate filmele erau interesante, dar și calitatea unor pelicule lăsa de dorit. „Satele au fost mereu discriminate. Orașul era oraș și avea o importanță mai mare și satul era sat. Primeam pelicule de calitatea doi, trei sau chiar și patru, care erau uzate, uscate și se rupeau ușor. De aceea și la întrunirile unde se împărțeau filmele se ajungea și la scandal, când unii primeau filme mai bune și de касса, iar alții nu", povestește mecanicul de cinema. De aceea, de multe ori, împreună cu un alt mecanic de cinema din satul vecin, urca în automobil și mergeau la Odessa, unde găseau filme străine interesante, mai pe placul oamenilor.

Cele mai populare erau filmele indiene și mexicane, în pofida dorinței liderilor sovietici de a impune filmele create de sovietici, unde se vorbea despre supunere, muncă și despre cum oamenii trebuie să se mulțumească cu puținul pe care-l au. „Dacă aveai vreun film indian, erai sigur că ți-ai făcut planul pentru acea lună sau puteai chiar să ți-l dublezi sau triplezi", zâmbește Valeriu. În sat era sărbătoare când aduceau filme indiene, atât de colorate, aproape de suflet, cu eroi buni care se confruntă cu greutăți și care reușeau să treacă peste toate doar pentru dragostea lor.

O atenție deosebită se acorda și afișelor care anunțau despre filmele proiectate în acea săptămână. „Lucram mult la ele. Socoteam că 50% din atragerea spectatorului e din afișă. Dacă aduceam un film care trebuia să dea bani, păi o făceam mare, de aici până la peretele cela, putea să fie și de 10 metri", își amintește el, desfăcând larg brațele. Deși, spun istoricii care au studiat acea perioadă, nu era nevoie de astfel de publicitate ca să atragă publicul, pentru că mersul la cinematograf devenise un lucru obișnuit.

Însă, „afacerea" nu a mai funcționat așa de bine prin anii '80, când au fost deschise mai multe saloane video unde puteai găsi filme străine, de acțiune și care nu puteau fi monitorizate de autoritățile sovietice. „Filmele de acțiune și bătăile nu au cum să trezească patriotismul în oameni", spuneau indignate autoritățile, dar oamenii voiau să vadă și altceva. Apoi a urmat prăbușirea Uniunii. Odată cu deschiderea hotarelor și obținerea independenței, tehnologiile au devenit mai accesibile. Fiecare familie a putut să-și cumpere televizoare și să meargă la cinematograf tot mai rar.

Valeriu Adam urcă o scară îngustă de fier, care parcă te duce în podul bunicii și acolo, după o ușă cu un strat gros de vopsea albă, descoperim odaia unde filmele prindeau viață. Unde ore în șir mecanicul de cinema stătea pe un scăunel de fier, între două tuburi de metal conectate cu zeci de butoane și fire. Acolo schimba benzile după fiecare 25 de minute, privind printr-o ferestruică sala de cinema unde oamenii se uitau ca vrăjiți spre ecranul mare. Valeriu se apleacă. Scoate o cutie rotundă de film, pe care o numește „amforă”. O șterge de praf, deconectează un bec și întinde cu atenție pelicula, descoperind pe aceasta imaginea tânărului Arnold Schwatznegger. Își trage scaunul mai aproape de geamul îngust și privește în jos la sala de cinema, înecată în liniște. Nu a mai urcat aici de câțiva ani. „S-a ruinat această industrie… Am umblat pe la cinematografele din Chișinău și am mai găsit câteva piese pentru aparatele mai vechi, apoi gata”, povestește directorul casei de cultură. Însă acest lucru nu l-a oprit.

A cumpărat mai multe proiectoare și a continuat să adune lumea la cinematograful din sat. „Eram primul care am făcut în raionul Nisporeni un salon video și aduceam filme de acțiune de la Chișinău. Apoi am mai adunat niște bani de la închirierea sălii de nunți din casa de cultură și am cumpărat un videoproiector mai performant. Aveam 16 boxe puse prin sală, ca sunetul să fie din diferite părți cu efect de realitate. Aveam și planuri să fac proiecții și cu ochelari cu efect 3D, dar e foarte costisitor… Acum sunt de toate, doar bani să ai”, povestește entuziasmat Valeriu, arătându-ne tehnica de fum și amplificatoarele de sunet noi „de care nu are nici centrul raional”.

„Dacă aș conecta totul la volum maxim, ar cădea varul de pe pereți. De fapt, varul și așa cade, dar totuși...”, râde timid bărbatul cu fața arsă de soare și părul încărunțit, amintindu-și de câte ori a trimis scrisori autorităților, cerând bani pentru repararea casei de cultură. A primit mereu același răspuns: pereții nu cad, așa că mai rezistă. „Oare nu eram prost că încercam să repar pereții care erau cu fisuri? Dar cine-i știe, dacă nu ai face nimic, ce ar mai rămâne atunci aici?”, oftează Valeriu Adam.

„Timpurile se schimbă și acest lucru este firesc. Nu putem rămâne nostalgici și să vrem ca lucrurile să stea pe loc. Trebuie să gândim altceva. Poate că în viitor nici nu ar mai trebui să existe case de cultură, cum în multe țări europene”, constată Valeriu. Ieșim din casa de cultură și cinematograf, lăsând în spate o inscripție mare, cu litere chirilice: „Arta aparține poporului”.