Când eram mică, i-am zis unei persoane, Îl urăsc pe tata. La care ea, în vârstă, a respirat adânc și a răspuns, Tatăl tău este un om foarte bun, dar… O să înțelegi când o să crești mare.
Am douăzeci și trei de ani, iar tata este un om bun.
Așa cred toți prietenii lui, rudele din partea sa de familie, oamenii care fac autostopul, iar el îi duce unde vor, până și străinii care doar i-au auzit vreodată numele. Tata este un om bun. Te ajută oricând. Doar vorbește cu el și se rezolvă.
Tata este un om bun. Pentru mine și fratele meu, aceste cuvinte sunt cea mai mare minciună.
Mama s-a căsătorit de nevoie. Nu a fost cerută. Nu a fost iubită. Tata i-a zis, să știi că părinții mei sunt în tren, vin să vorbească să te măriți cu mine. Aveau trei luni împreună. Mama s-a căsătorit cu tata și nu au niciodată fericiți împreună.
Mama mea e un geniu. A terminat liceul la 16 ani, pentru că știa toată materia pe dinafară. A făcut Școala de Arte. Două facultăți după. Și, la 23, l-a cunoscut pe tata. De atunci, ea nu mai există. Doar soția lui tata. Și noi. Puii care o țin lipită de el.
N-o să fie niciodată destul de bună. Nu o să aibă niciodată dreptate. Nu o să fie niciodată om. Doar soția lui. Menajera lui. Sclavă și mamă de copii. Cineva la care să urli dacă simți nevoia.
Dar mama spune, măcar pe voi vă iubește.
Tata e un om bun. Și aparent, tată bun în ochii ei.
Când eram mică, îmi plăcea să dansez. Să chicotesc. Voiam să fiu balerină. Dansatoare. Planetă. Păpușă. Frumoasă. Orice. Culoare sigur eram. Până mă vedea tata prin casă. Nu respira prea tare. Nu face zgomot. Mergi pe degețele, să nu te aud naibii în casa mea. Nu faci nimic și doar îmi cheltui banii. Ce n-aș da să nu fiu tatăl tău. Ce n-aș da să nu te fi născut. Inutilo. Proasto. Ce e în neregulă cu tine? Cum a apărut o ființă ca tine din sângele meu?
Nu a fost niciodată sângele lui. Mama a plâns câteva zile în sala de operație. Nu respiram. Copil resuscitat. M-am născut mai mică decât trebuia. Cu degete cât niște chibrite, spunea buni. Dar creață și zgomotoasă. Blonduță, cu ochii albaștri. Oarbă. Și bolnavă.
Când eram mică, speram să fiu bolnavă. Dacă stau la pat, tata nu mă bate. Dacă dorm, tata nu țipă la mine la fel de mult.
Nu mai spune că mai bine nu existam.
Nu mai spune că e vina lui mami.
Nu îl mai văd în ochi.
Vai, ce bine.
Tata este un om bun. Dar niciodată cu noi.
Am o casă de păpuși. În ea, trăiesc trei oameni și o nălucă. Eu, frate-miu și mama. Tata urlă sub ușă când simte nevoia.
Avem pereți de hârtie. Din camera mea, în direct, ascult din nou și din nou certurile lor. Ai spus că vii treaz acasă azi! Ce mă mai bați atâta la cap?! Taci din gură! Mi-ai promis că vii devreme… Ei, multe vrei. Și… cuvintele lor încep să sune ca o melodie de fundal. Îmi gâdilă nervii. Plâng. Mama mi-a promis că va divorța de el dacă nu se lasă de băut. Acum 7 ani. Îi e frică de singurătate. De viață. De el. Dar de singurătate mult mai mult.
Până la urmă, tata e un om bun.
Până nu mă bate, cel puțin.
Tata este un om bun. Nu își îmbrățișează decât fiica. Pune mâna pe coapsele ei. O sărută forțat. Se supără când spune nu. Nici asta nu merit? Și după, ea se simte vinovată. Și îi e greață. Atât de greață. Dar îi trece până la următorul, îmi dai un pupic?
Tata este un om bun. Nu cu mine, cel puțin.
Când eram mică, plecam vara la piscină. Tata mă lua în brațe. Și mă arunca în apă. Nu știu să înot. Nu știam să înot. Mă scufundam la fundul lacului. Ca o piatră de mormânt de care nu are grijă nimeni. Apoi sărea și el peste ceva timp. Și mă scotea la mal.
Din nou și din nou și din nou și din nou.
Tata este un om bun, dar mi-e frică de apă.
Cândva, tata s-a îndrăgostit de o priveliște. De la înălțime, cerul vopsit roșu, copacii cristalizau în zare. Vântul gângurea în urechi. În nări aveam gust de oțel. Tata a vrut să îmi arate cât de frumoasă e lumea la altitudinea unui strănut de rândunică. Și m-a scăpat.
Sunt vie, pentru că tata este un om bun. Deși, mi-e frică de înălțime.
Tata este un om bun. În clasa a patra, am gătit pentru prima dată. Piure de cartofi. Am fiert cartofii. Morcovii. O ceapă. I-am pisat. Am pus smântână. Unt. Am amestecat totul. Deși ceapa era prea puternică pentru un copil de 11 ani. Tata și-a pus-o în farfurie, să nu o văd. Și a mâncat-o. A zis că a fost delicios. M-am simțit mândră de mine. Și nu am fost bătută în ziua aia. Fericire. Tata e un om bun, până la urmă.
Am fost să îmi pun unghii. Roz, flori, primăvară. Unghiile mele. Pentru că afară era ianuarie, frig, tremurau blugii pe mine. Vântul îmi intra în nări, îmi îmbălsăma coastele, ajungea la rotulă. O lingea. Și îmi ieșea prin cizme. Tata a zis că vine să mă ia. Era întuneric. Mi-e frică de întuneric. Am așteptat 40 de minute. M-a dus la un prieten de-a lui, pentru că voia să o vadă pe fiică-sa, cât de frumoasă e.
Tata e un om bun, deși nu vine niciodată când spune că o face.
Am ieșit cu părinții de revelion în oraș. Mi-era frică de întuneric. Aveam 14 ani. La 10, niște băieți m-au tras într-o alee. De atunci, mă ia frigul când se înserează. Încremenesc. Dar tata a vrut să ieșim. Și am ieșit. Un bețiv a încercat să mă sărute. Tata râdea.
Tatăl meu e un om bun, dar mi-e prea frică de întuneric să văd asta.
Prietenul lui tata mi-a cumpărat un suc. Eram înțepenită de frig. Înțepenită de frică. Înțepenită de oameni. Mama suna și spunea să îi aducă fetița înapoi. Tata închidea violent. Măcar sucul meu avea gust bun. Frica îmi mânca oaselele.
Și totuși, tata este un om bun.
Când am dat bacul, tata a venit la fiecare examen să mă ia. Cu mașina. Pentru că sunt mândria lui, prințesică din sămânța pe care a plantat-o cândva. ADN din ADN-ul lui. De acolo, am totul. Ochii. Temperamentul. Creierul. Talentul. Empatia. Rezultatele. Frumusețea. Cearcănele. Dinții. Psihoza. Măcar ultimele trei sunt adevărate. Totuși, tata este un om bun, și doar de la un om bun m-aș putea naște eu.
Tata venea să mă ia de la fiecare examen. La ultimul, s-a târât beat. S-a dat la profesoara mea de chimie. Mi-era scârbă de el.
Dar a venit, pentru că tata este un om bun.
Fratele meu a fost mereu piesa în plus. Copilaș de pluș. Drăgălaș. Durduliu. Inutil în ochii lui tata. Ce e cu nota asta? Soră-ta nu a primit niciodată una! De ce nu poți să fii și tu un pic ca ea? Până la urmă, sunteți amândoi copiii mei. Sigur mă-ta e de vină!
Tata e un om bun, noi suntem cei care îl scoatem din sărite.
La grădiniță, mă băteam des cu frate-miu. Era enervant. Tata spunea că e mai drăguț decât mine. Mai ascultător. Nu îi răspunde niciodată înapoi. Nu îl deranjează. Nu îi spune să dea calculatotul mai încet la 2 noaptea. Nu se ceartă cu el și nu cere să fie bătut. Ca mine. Și îl băteam eu pe fratele meu.
Pentru că nu aș putea fi niciodată la fel de bună.
Până la urmă, tata e un om bun. Cum să fie vina lui?
E vina mea că m-am născut. A fratelui meu că e fiul lui. Și mama… pentru că e mama.
Acum, sunt mare. Și totuși, nu înțeleg. Care e granița dintre un om bun și un tată?
