De sus, de pe culme satul priveşte „spectacolul” Prutului, iar în vale cei doi merg mână în mână de parcă ar valsa. În „paşii de dans” sunt doruri, dureri, istorii, poveşti şi tăceri… Tăceri care spun multe, tăceri care nu sunt sinonime cu uitarea, tăceri care macină. Şi e greu, apăsător de greu, amar, dar foarte amar când nişte parveniţi vor să croiască o altă istorie, vor să treacă cu tăvălugul peste adevăruri, să ridice la rang de eroi fel de fel de hoţi şi oameni de nimic. Satele noastre au porniri vechi, unele nici nu se mai ştie de când. Trebuie să le vorbim oamenilor despre valori, despre tradiţii, despre neam şi să-i aruncăm la coşul de gunoi al istoriei pe cei care cu neruşinare „rup” pagini valoroase din cartea neamului.
… Povestea acestei localităţi de pe malul Prutului începe pe la 1793, încă pe timpul domniei lui Mihai Suţu. Mi-am propus să o admir şi să-i „gust” istoria. Într-una din zile am pornit spre Hănăsenii Noi, Leova, localitate aflată la peste o sută km distanţă de Chişinău şi la zece – de centrul raional. De altfel, e foarte uşor de ajuns, or satul e situat pe traseul Chişinău-Cahul.
Mi-a plăcut localitatea, mai ales în partea de jos, partea care a mai păstrat autenticul satului basarabean. Ştiu că unii ar spunea că nu mai putem rămâne prea mult în staţia istoriei şi că satul ar trebuie să capete o cu totul o altă faţă – modernă, că imaginea neaoşă e doar pentru nostalgici. Cred însă că tablourile arhaice dau spaţiului rural o notă de mister şi suavitate, sunt o provocare pentru cei care caută răspunsuri la întrebările care încep cu De ce. Satul cu imaginea lui neştirbită de moftul modernizării ar avea mult mai mult de câştigat. Aici la Hănăsenii Noi mai e acel magnet care atrage – autenticul. E o atmosferă de poveste – căsuţe mici, garduri tupilate, ulicioare… şi oameni care îţi dau bineţe şi au o atitudine de parcă te-ar cunoaşte de-o viaţă.
Satul Hănăsenii Noi e de un pitoresc aparte, e un sat în care te simţi mai altfel, iar liniştea e cea mai mare stăpână. Miresmele de corovatic şi flori de salcâm umblu văzduhul şi provoacă la amintiri. Nostalgii, nostalgii… De parcă ai fi acasă, de parcă ai merge pe uliţele satului tău, „ai zădărî colbul” şi te-ai lua la întrecere cu umbra. De pândă stă norul, cel călător ca dorul şi merge şi el alături ca şi cum ţi-ar arăta drumul. Şi acesta duce spre biserică. Se spune că la Hănăsenii Noi exista un sfânt locaş de lemn încă pe la 1821, a cărui zidire a început cu şase ani mai devreme. Toate bune şi frumoase până la 1900 când mica bisericuţă este prădată de nişte tâlhari. Potrivit cărţii „Localităţile Republicii Moldova”, peste doi ani este pusă temelia unei noi biserici.
Ajuns la Hănăsenii Noi nu ai cum rezista provocărilor… şi porneşti spre Prut. Am măsurat cu pasul nici nu mai ştiu câţi km, mânat de curiozitatea de a vedea tablourile fermecate ale naturii. „Am stat la sfat” cu apele Prutului, cu copacii „suciţi” artistic de pe mal de râu, cu păsări care mai de care, cu florile din multele poieniţe… Apoi am admirat „întâlnirea” dintre râuleţul Sărata şi râul Prut, lângă sătucul Nicolaevca, ce intră în componenţa comunei Hănăsenii Noi. Sărata era „gazda” irişilor galbeni de baltă.
Revin la Hănăsenii Noi pentru un scurt popas. Urmează alte două ore de frumoasă călătorie pe mal de Prut.
text și foto: Dinu Rusu
