Statut de refugiat
Când războiul nu se mai încheie de 40 de ani
„Războiul se începe ușor, dar se încheie mult prea greu”, șoptește Djavid Paknehad, un bărbat de 58 de ani, cu pielea măslinie. Știe mult prea bine ce înseamnă să-ți fie frică să revii acasă, să nu-ți poți auzi părinții 11 ani și să-ți iei altă cetățenie, pentru siguranța familiei pe care ai întemeiat-o departe de casă.
Părul ușor grizonant îi stă răvășit. Își trece mâna peste el, înainte să înceapă să-și povestească viața. În spatele frazelor rostite în română, se schițează un accent plăcut. Îi e mai ușor să vorbească în rusă - limba pe care erai obligat să o înveți în anii '80, când a venit să învețe în Moldova, pe atunci țară membră a Uniunii Sovietice. Avea 19 ani și venea din Afganistan (mai cu seamă venea din Maymana - capitala provinciei Faryab din nord-vestul Afganistanului, lângă granița cu Turkmenistan). Era anul 1984.
„Armata sovietică a venit la noi să ucidă”
„Nu voiam să merg într-o țară a Uniunii Sovietice. Uram URSS. Nu doar eu, dar întreaga mea familie. Armata sovietică a venit la noi să ucidă… Nu voiam să am nimic în comun cu ea. Însă, acolo mi se oferea oportunitatea să studiez și să trăiesc în liniște măcar șase ani…”, explică bărbatul.
Cum a început războiul din Afganistan Trupele sovietice au intrat în Afganistan în 1979, încercând să consolideze regimul pro-sovietic instaurat la Kabul. Aproape 100.000 de soldați sovietici au preluat controlul asupra principalelor orașe și au distrus sate întregi pentru a nu fi folosite ca refugii pentru rebelii mujahedini. În războiul de nouă ani, aproximativ un milion de civili au fost omorâți, 90.000 de luptători Mujahedini, 18.000 de soldați afgani și 14.500 de soldați sovietici. În 1988, se formează gruparea al-Qaeda, condusă de Osama bin Laden. Aceștia au declarat că vor lupta împotriva sovieticilor și celor care se vor împotrivi viziunii lor despre o națiune islamică. Peste un an, mujahedinii câștigă războiul, iar sovieticii părăsesc Afganistanul. În 1992 mujahedinii și alte grupări militare atacă Kabulul și încep confruntările cu alte grupări care durează până în 1998, când dețin aproape tot controlul țării. În 2001, al-Qaeda atacă Turnurile Gemene din New York și Pentagonul din Washington. SUA pornesc o campanie intensă împotriva terorismului. La scurt timp, NATO intră în Kabul și luptă cu talibanii. Din 2002 până în 2008, americanii ajută Afganistanul să reconstruiască instituțiile statului, în timp ce talibanii încearcă să ia puterea. În 2011, forțele americane îl asasinează pe Osama bin Laden în Pakistan. Peste zece ani, armata americană anunță retragerea din Afganistan. Totuși, după mulți ani de guvern interimar, talibanii au reușit să ajungă, iarăși la putere. Sursa foto: The New York Times |
Afganistanul se transformase într-un ecou al focurilor de armă. „În timp ce în alte țări oamenii ieșeau serile la plimbare, se relaxau, râdeau, noi ne ascundeam în holurile caselor, unde nu erau geamuri ce se puteau sparge. Cu apusul începeau să răsune primele împușcături, care nu se mai opreau până la ivirea zorilor. Așteptam să treacă mai repede noaptea. Iar diminețile când mergeam la școală pe drum erau împrăștiate cadavre. Asta nu a durat o săptămână și nici o lună, ci ani”, își amintește Djavid Paknehad.
De aceea, a ales să plece la studii în URSS, fiind convins că într-o zi va reveni acasă.
De aceea, a ales să plece la studii în URSS, fiind convins că într-o zi va reveni acasă.
„Nu știam nimic despre acest oraș”
Țara lui nu mai era un loc sigur. Peste tot trebuia să poarte un act de identitate. „Dacă nu aveai un document cu tine, te puteau lua din stradă și înrola în armată, fără să-ți anunțe măcar părinții. Până rudele aflau unde te-au dus, treceau luni, iar tu puteai să nu mai fii viu”, explică bărbatul.
Dar Djavid nu voia să ia arma în mână, ci bisturiul. „Visam să devin medic. Învățam mult pentru asta, dar nu mi-au ajuns doar două puncte ca să intru la facultatea de medicină”, își amintește el.
S-a înscris la facultatea agrară. Singura opțiune de atunci. Peste câteva luni i s-a propus, însă, să-și continue studiile în URSS. „Toți îmi spuneam că voi merge în Kiev, Ucraina, în timp ce eu vedeam că-n acte era scris Chișinău. Nu știam nimic despre acest oraș”, spune el.
Dar Djavid nu voia să ia arma în mână, ci bisturiul. „Visam să devin medic. Învățam mult pentru asta, dar nu mi-au ajuns doar două puncte ca să intru la facultatea de medicină”, își amintește el.
S-a înscris la facultatea agrară. Singura opțiune de atunci. Peste câteva luni i s-a propus, însă, să-și continue studiile în URSS. „Toți îmi spuneam că voi merge în Kiev, Ucraina, în timp ce eu vedeam că-n acte era scris Chișinău. Nu știam nimic despre acest oraș”, spune el.
Colaj cu fotografii: Dajavid alături de sora lui (d) și primele imagini când a ajuns în Moldova (s)
Ajuns în Moldova, a învățat totul de la zero. Chiar și direcția de scriere și de citire era diferită. „Îmi era greu. Când mergeam la magazin: întrebam vânzătoarea arătând spre biscuiți - cum o cheamă, iar dacă îmi spunea Natașa - îi ceream jumătate de kilogram de Natașa și nu înțelegeam de ce femeia râde în hohote și nu cântărește biscuiții”, râde cu poftă acum.
După trei ani, dorul de casă și gândul că-și pierde timpul studiind ceea ce nu-i place l-a făcut să se întrebe dacă ar trebui să se întoarcă în Afganistan, chiar cu riscul să moară. „Dacă rămâneam - îmi călcam visele-n picioare, dacă plecam - îmi făceam familia de rușine, oamenii ar fi spus că am mers în URSS și am băut acolo vodkă și nu mai aveam treabă cu studiile… Am rămas”.
După trei ani, dorul de casă și gândul că-și pierde timpul studiind ceea ce nu-i place l-a făcut să se întrebe dacă ar trebui să se întoarcă în Afganistan, chiar cu riscul să moară. „Dacă rămâneam - îmi călcam visele-n picioare, dacă plecam - îmi făceam familia de rușine, oamenii ar fi spus că am mers în URSS și am băut acolo vodkă și nu mai aveam treabă cu studiile… Am rămas”.
„Am devenit un apatrid”
S-a îndrăgostit, căsătorit și devenit tată. A absolvit facultatea în 1990, devenind medic-veterinar. Odată cu încheierea studiilor i-a expirat și viza de ședere. „Era o perioadă destul de complicată atunci. URSS s-a destrămat. Moldova nu s-a definit încă bine ca stat. Nu știam la cine să mă adresez, ca să-mi legalizez șederea. Dacă plecam, riscam să am interdicția de a mă mai întoarce. Nu puteam să-mi duc familia în țara mea zguduită de război”, povestește bărbatul.
Peste jumătate de an, a completat un formular. „În sfârșit, am primit un statut oficial - devenisem un apatrid (persoană care nu este considerată cetățean al nici unui stat). Nu aveam voie să părăsesc țara șase ani, dar eram fericit că în sfârșit aveam să trăiesc legal în Moldova. Am rămas aici, dar mereu cu gândul să merg acasă. Zilnic îmi repetam: trebuie să merg acasă, trebuie să merg acasă...”, povestește Djavid. Calculează că anul viitor se împlinesc 40 de ani de când trăiește în Moldova.
Refugiatul este persoana care fuge de un conflict armat care are loc în țara sa. Potrivit datelor UNHCR (Agenția ONU pentru Refugiați), cel puțin 82,4 milioane de oameni din întreaga lume au statut de refugiat.
Protecția refugiaților are multe aspecte. Acestea includ garanția de a nu fi returnați la pericolele de care au fugit; accesul la proceduri de azil corecte și eficiente, dar și la măsuri care asigură că drepturile lor de bază sunt respectate pentru a le permite să trăiască demn și în siguranță în timp ce sunt ajutați să găsească o soluție pe termen lung.
Protecția refugiaților are multe aspecte. Acestea includ garanția de a nu fi returnați la pericolele de care au fugit; accesul la proceduri de azil corecte și eficiente, dar și la măsuri care asigură că drepturile lor de bază sunt respectate pentru a le permite să trăiască demn și în siguranță în timp ce sunt ajutați să găsească o soluție pe termen lung.
„Mi-am auzit mama
după 11 ani”
după 11 ani”
Timp de 11 ani, Djavid nu a auzit vocea mamei sale. Pe atunci, prea puțini aveau acasă telefoane. Singura legătură erau cunoscuții care mergeau în Afganistan și-i anunțau că toți sunt bine.
Într-o zi, Djavid a mers la oficiul poștal. A întins peste tejghea foaia cu numărul de telefon. A așteptat până angajatul a reușit să-i facă legătura, după care i-a strigat numele. A intrat în cabina telefonică îngustă. Și-a lipit receptorul de ureche și a încercat să deslușească măcar un cuvânt rostit de tatăl lui. Distanța de aproape 4000 km dintre cele două țări se simțea parcă și în acel apel telefonic. Peste câteva clipe a auzit și vocea mamei sale. Nu i-a venit să-și creadă urechilor, știa că de mai mulți ani îi era mult prea greu să se deplaseze. „După 11 ani am auzit vocea mamei… Pare o poveste când o spun, dar aceasta este viața mea. Mi-am revăzut părinții și pe cei zece frați și surori după 17 ani. Era anul 2006. Peste un an mama a decedat”, spune el, după care își ia o scurtă pauză.
Într-o zi, Djavid a mers la oficiul poștal. A întins peste tejghea foaia cu numărul de telefon. A așteptat până angajatul a reușit să-i facă legătura, după care i-a strigat numele. A intrat în cabina telefonică îngustă. Și-a lipit receptorul de ureche și a încercat să deslușească măcar un cuvânt rostit de tatăl lui. Distanța de aproape 4000 km dintre cele două țări se simțea parcă și în acel apel telefonic. Peste câteva clipe a auzit și vocea mamei sale. Nu i-a venit să-și creadă urechilor, știa că de mai mulți ani îi era mult prea greu să se deplaseze. „După 11 ani am auzit vocea mamei… Pare o poveste când o spun, dar aceasta este viața mea. Mi-am revăzut părinții și pe cei zece frați și surori după 17 ani. Era anul 2006. Peste un an mama a decedat”, spune el, după care își ia o scurtă pauză.
Colaj realizat din fotografii cu: Djavid, ziua nunții sale, câțiva frați și mama lui
„Este greu. Îți iubești și tatăl, dar mama e altceva. Să o revezi peste 17 ani este o perioadă mult prea îndelungată. Un copil în 17 ani devine un adult… războiul a fost cel care m-a ținut atât de departe de ea”, adaugă bărbatul. Ulterior, a mai mers în Afganistan încă de două ori - în 2008 și în 2013. A văzut cum se schimbau lucrurile din țară, dar războiul nu se mai încheia.
La centru pentru sprijin
În 1999, Djavid Paknehad a înființat Centrul de Caritate pentru Refugiați. Nevoia, spune el, a venit când numărul de oameni veniți din Afganistan a crescut simțitor. Nu cunoșteau limba, le era greu să se adreseze autorităților. De aceea, de multe ori, bărbatul era chemat pentru a-i ajuta la traduceri. Atunci, reprezentanții UNHCR i-au propus să deschidă un centru de sprijin, unde oamenii să vină, să povestească despre problemele lor la o cană de ceai și să fie ajutați în măsura posibilităților. „Am zis de ce nu? Așa a început totul”, își amintește el. S-au ocupat și de integrarea copiilor în școli și grădinițe, iar părinții erau ajutați să se angajeze oficial. Refugiații care vin acum la centru pot face și cursuri de limbă română, iar mai nou și cursuri de frizerie, bucătărie, pentru a-i ajuta să obțină abilități noi și poate chiar să-și deschidă propria afacere.
„Refugiații nu sunt boschetari, ci doar așa s-a întâmplat că, în țara lor, războiul i-a fugărit. Uneori, atât de mult contează să primești o mână de ajutor și un cuvânt de susținere de la cei din jur, chiar și atunci când simți că viața ta este distrusă și trebuie să o iei de la capăt. Anume pentru asta am fondat centrul, iar la fiecare zi de naștere a mea, spun că visul meu este ca într-o zi să nu mai fie nevoie de un astfel de centru. Eu de lucru am să-mi găsesc, dar pacea e cea care contează. Ea este atât de fragilă, se deteriorează atât de ușor, dar atât de greu își revine. Aș vrea să nu mai fie războaie și oamenii să nu mai fie izgoniți de la casele lor”, spune directorul Centrului de Caritate pentru Refugiați.
„Războiul durează aproape jumătate de secol”
Își amintește de anul 2012. Biroul era plin cu refugiați sirieni. Oamenii erau speriați, dar și ferm convinși că vor reveni acasă în cel mai scurt timp, pentru că războiul se va încheia. „Le spuneam să nu mai spere așa. Pentru că știam - să începi războiul e ușor, dar să-l oprești e extrem de greu. Au trecut mai mult de 20 de ani, Siria practic a fost complet distrusă, iar războiul mai continuă”, suspină Djavid. Cu aceeași speranță a trăit și el anii de studenție. „Visam că mâine-poimâine se va încheia războiul și voi putea să revin acasă. Dar el nu se mai termină nici peste aproape jumătate de secol”, spune bărbatul.
La sfârșitul anilor '90, Djavid Paknehad a devenit cetățeanul Republicii Moldova. „Eu mi-am pierdut o patrie - Afganistan, iar Moldova a devenit patria mea. Aici mi-am întemeiat familia. Aici mi-am asumat responsabilități. Aici este casa mea, iar Afganistanul este o frumoasă amintire a locurilor care au fost cândva, înainte de război. Acolo mi-au rămas frații și surorile, dar deja nu mai e nevoie de ani ca să pot să-i aud sau văd. Când mi se face dor, iar telefonul și-i sun, îi aud și văd, doar să ating nu pot”, spune el.
La sfârșitul anilor '90, Djavid Paknehad a devenit cetățeanul Republicii Moldova. „Eu mi-am pierdut o patrie - Afganistan, iar Moldova a devenit patria mea. Aici mi-am întemeiat familia. Aici mi-am asumat responsabilități. Aici este casa mea, iar Afganistanul este o frumoasă amintire a locurilor care au fost cândva, înainte de război. Acolo mi-au rămas frații și surorile, dar deja nu mai e nevoie de ani ca să pot să-i aud sau văd. Când mi se face dor, iar telefonul și-i sun, îi aud și văd, doar să ating nu pot”, spune el.
Text de Tatiana Beghiu
Fotografii din arhiva personală a lui Djavid Paknehad
Colaje de Dana Dubălaru
Fotografii din arhiva personală a lui Djavid Paknehad
Colaje de Dana Dubălaru
