Vulnerabilitate este cuvântul pe care-l auzim prea des în rapoartele naționale și la TV, dar pe care puțini ajung să și-l atribuie. „Este despre oamenii neputincioși și singuratici. Ești vulnerabil în momentul în care accepți acest lucru…”, ne spune Ecaterina, o învățătoare pensionată. Din cauza dizabilității locomotorii, femeia nu a mai ieșit din curtea casei deja de șase ani. „Vulnerabili sunt poate cei care beau mult și nu vor să lucreze?”, se întreabă moș Toader, la ai săi 95 de ani. Cu toate acestea, anume bătrânețea este una dintre marele vulnerabilități ale omului. Pe unii îi ține țintuiți la pat, închiși în case, izolați, singuratici, cu frica de ziua de mâine, fără capacitate de muncă sau fără posibilitatea de a accesa anumite servicii esențiale.

În satul Borogani, raionul Leova, am cunoscut patru familii de pensionari care nu acceptă să fie vulnerabili. Vera Carp pleacă periodic la muncă peste hotare, ca să poată cumpăra păsări și animale în gospodărie. Ecaterina Jalbă se trezește în fiecare dimineață, se ridică și parcurge cu pași mărunți holul îngust, ignorând durerea din picioare și mâinile slăbite, ca să nu stea tot timpul țintuită la pat. Ion Hurciuc plătește lunar internetul, ca să poată uita de singurătate atunci când discută cu copiii, nepoții și strănepoții stabiliți departe de casă. Iar Toader și Iustina Curleac dau din puținii lei pe care-i au pentru reparația drumului, de teamă că vor muri în timpul vreunei ploi, iar sicriele nu le vor putea fi scoase din curte din cauza noroiului lipicios.

Deși cu toții sunt pensionari, un criteriu care-i situează în categoria vulnerabililor, niciunul dintre ei nu își atribuie această definiție, iar zilnic încearcă să fugă de aceasta, menținându-se pe linia de plutire.

Un drum scăldat de noroi, care nu a văzut niciodată un petic de asfalt, duce spre casa familiei Jalbă. Constantin umblă prin ogradă și aranjează lucrurile care i se par că nu stau la locul lor. La intrare, în căsuța pitită sub copacii înfloriți, stă o masă rotundă cu o vază cu flori proaspăt tăiate. Un șir de covoare domolesc sunetul pașilor de pe holul lung pe care-l parcurgi, înainte să ajungi la o ușă de lemn. Acolo, stă întinsă pe pat mătușa Ecaterina.

Privește spre razele timide care trec printre draperii. Femeia cu părul cărunt, pieptănat pe spate, își potrivește ochelarii pe nas și bagă un fir de ață neagră în urechea unui ac. Coase o „trăistuță” pentru ochelari. O va purta la gât în plimbările ei prin casă sau curte. „Nu prea am loc liber în buzunare, că-s pline ca la Nicușor (n.red: făcând referire la eroul din „Amintiri din copilărie” de Ion Creangă) cu toate celea”, spune femeia zâmbind ștrengărește.

Chipul i se luminează când oaspeții îi pășesc pragul casei. „Una dintre marele mele frici este că voi fi uitată, cât timp eu stau în casă și aștept oamenii să vină”, recunoaște ea. Își potrivește mai bine mormanul de perne de la spate, ca să stea puțin mai ridicată. De 26 de ani, Ecaterinei Jalbă îi este greu să stea în picioare, dar și mai greu să stea așezată. „De la jumătate în jos sunt bolnavă, iar în jumătatea de sus sunt complet sănătoasă. De fapt, eu nu sunt o persoană bolnavă, ci doar cu dizabilități locomotorii, dar asta nu mă face deloc vulnerabilă. Acest cuvânt nu e despre mine, iar cât timp nu te simți așa, alții nu pot să ți-l atribuie. Consider că devii vulnerabil în momentul în care accepți acest lucru și nu mai trebuiești nimănui”, constată femeia.

Ecaterina se mișcă prin casă și prin curte cu ajutorul unei cârje. Se împotrivește durerii din picioare și șolduri. Mai face încă un pas, apoi altul. Este în grija soțului, care la 80 de ani îi este asistent personal. El o ajută să se îmbrace, să se spele, să se ridice. El îi gătește de mâncare și tot el e cel care strânge prin casă. În urmă cu 26 de ani, Constantin a învățat să coacă pâine, a învățat că respectul și iubirea se manifestă prin sprijin. Iar universul Ecaterinei se învârte în curtea plină cu flori și se oprește la poartă. Dincolo de ea, o așteaptă drumul împotmolit în glod și gropi. De aceea, medicul de familie vine la ei acasă și-i spune ce are de făcut. Bibliotecara îi aduce cărți de citit, iar fiica vine să mai vadă cu ce o poate ajuta.

„Nu cer nimic de la nimeni. De ce să ceri, când știi că nici acolo nu sunt prea multe? Iar dacă mi se dă ceva, s-ar putea ca altuia să nu-i mai ajungă. Trebuie să ne mulțumim cu ce este și înainte să ceri să nu uiți să te întrebi: ce am făcut eu pentru societatea asta? De ce eu am dreptul să cer asta?”, spune ea.

Ecaterina Jalbă a fost învățătoare la clasele primare timp de 31 de ani. Lipsa specialiștilor a făcut-o să lucreze în două schimburi. „Îmi plăcea atât de mult, încât după al doilea schimb, visam să mai fie încă unul. Voiam să lucrez și să lucrez”, își amintește ea.

Programul încărcat, orele în șir petrecute în picioare, dar și drumul până la școală și înapoi încărcat cu noroi, greu de ocolit, i-au uzat articulațiile. Împlinise 50 de ani când a simțit o durere acută în șold, când își schimba cizmele de cauciuc pe o pereche de pantofi. Durerea s-a repetat și a doua, apoi și a treia zi. „Mă mișcam greu. Mă durea piciorul drept. Nu puteam să mă aplec. Când mă duceam la școală, luam cu mine cleștele, cu care prindeam marginea papucului și așa puteam să mă încalț și să trag fermoarul. După câteva luni, cleștele nu mai lipsea din geanta mea. Dar lucrurile s-au înrăutățit și îmi era tot mai greu”, își amintește femeia.

Într-o zi a fost nevoită să-și recunoască problemele de sănătate și să se pensioneze. „Nu-mi pare rău că am muncit atât de mult, dar îmi pare rău că am ajuns în situația asta”, spune ea. Lacrimile se rostogolesc pe obraji. Își amintește de interminabilele intervenții chirurgicale sau că și-ar fi putut pierde ambele picioare.

Au fost opt intervenții chirurgicale. „Câte una în fiecare an. Și de fiecare dată nereușită. Iar medicii îmi propuneau să-mi facă alta, că poate va fi mai bine”, povestește ea. La ultima operație nu mai avea bani și nici de la cine să împrumute. Se gândea să meargă la biserică după ajutor, dar rușinea a oprit-o. Cu toate acestea, oamenii din sat s-au unit și au făcut donații. „Acum, când trece vreun copil pe la mine, mă grăbesc să-i dau măcar câte ceva, amintindu-mi cum oamenii m-au ajutat, fără să am curajul să le cer”, explică ea.

Ia în mână un caiet plin cu versuri. Le scrie în special noaptea, când o năpădesc gândurile. „Am învățat să-mi descriu trăirile și fricile în versuri. În rimă povestesc despre cea mai mare povară a mea - bătrânețea; cea mai scurtă zi din viața mea - o zi de lucru la școală; iar cea mai mare pierdere în viață este sănătatea. În poezie nu am cenzori, nu am limite”, spune femeia, începând să-l răsfoiască.

Pe un drum cât de cât mai drept decât cel care duce la casa familiei Jalbă, după o poartă înaltă cu ornamente, Vera Carp își spală mâinile bătătorite. Apoi, își pune o batistă pe cap, ca să-i țină cald. Vremea posomorâtă nu o oprește să treacă cu mătura prin ogradă, în timp ce se gândește ce ar putea pune pe masa de sărbătoare. Are 66 de ani și nu poate sta locului. După ce a lucrat jumătate de viață învățătoare, a plecat peste hotare, dar și a lucrat la pământurile familiei ei.

Acum, starea de sănătate îi reamintește de restanțele pe care le are de plătit, dar și despre momentele când luneca pe drumurile pline cu noroi, într-o beznă deplină, când nu exista iluminat stradal și nici drumuri făcute. „Dacă mă întorceam mai târziu de la școală, luam cu mine un băț, ca să verific cu el drumul. Mi-era frică să nu cad în vreo groapă. Atât de întuneric era, că nu-ți vedeai nici măcar ciubotele, dar acum și drumul e făcut, dar și iluminat avem”, spune femeia.

Pentru a nu duce lipsă de produse, femeia crește păsări, iepuri și îngrijește de sera din mijlocul grădinii. „Nu am bani să-mi cumpăr un ardei dulce sau două vinete? Atunci mi le cresc singură… Nu-mi imaginez viața fără vreo rățușcă, iepuraș, fără vreun cățeluș. Cum așa? La ce să te scoli dimineața? Nu cred că vreun bătrânel sau bătrânică să nu aibă animale sau păsări pe lângă casă. E lege, pentru că omul chiar dacă nu are banul cela - poate răbda fără o haină sau fără ceva mai sofisticat, dar oricum poate pune pe masă ceea ce a crescut cu propriile mâini”, spune femeia.

La câteva străzi distanță, cu un drum acoperit cu piatră albă, este și casa familiei Curleac. Moș Toader are 95 de ani și spune că este „cel mai mare bărbat din satul Borogani”. Își potrivește căciula de blană și trece palma peste obrazul proaspăt ras. „Frigul se simte mai tare când ești bătrân”, spune el zâmbind. Gândul de-a avea o casă caldă l-a făcut anul trecut să cumpere mai multe lemne și cărbune. Le-a aranjat și tăiat zile la rând. „Atunci m-am supărat pe el că a plătit un pumn de bani deodată, dar văd că bine a făcut. Ne-au ajuns și în iarna aceasta. Nu a mai trebuit să cumpărăm nimic”, spune mătușa Iustina, 83 de ani. Femeia are capul mic înfofolit într-o batistă de lână neagră. Se sprijină într-o cârjă și pășește repede pe cărărușa îngustă înconjurată de lalele. Au nouă copii, dar toți cu viețile și problemele lor. „Mulți sunt împrăștiați prin lume, unii se despart, alții sunt bolnavi, așa că încercăm să ne descurcăm cu ce avem”, spune moș Toader.

„Prețurile cresc, le-am simțit, mămăcuță, cum să nu? Dar ne bucurăm că ne ajunge pensia și ieșim la capăt. Apoi, mai avem apă în robinet și nu mai trebuie să o cărăm de la fântână. Ne învârtim, mai creștem ceva în grădină și trăim, dar ce să făcem? Am trăit atâția ani”, spune mătușa Iustina, amintindu-și că a muncit mult pe dealuri, apoi la colhoz, ca să poată crește cei nouă copii. „M-am săturat deja de bătrânețe, de durere, de ochii care nu văd cum trebuie, piciorul care mi-e operat”, spune ea, în timp ce moș Toader zâmbește larg. Nu-i place să se plângă. Anii l-au învățat să muncească mult și să nu aștepte ca alții să-i dea ceva.

Cei doi bătrâni au adunat bani și contribuit la construirea drumului, dar nu le-a mai ajuns și pentru tomberoane. De aceea, aleg să spună că nici nu prea aveau nevoie de acestea, pentru că nu ar produce așa de mult gunoi, care ar trebui transportat. Mătușei Iustina nu-i place să nu reușească. O doare când vede cum drumul reparat anul trecut se spală după fiecare ploaie și gropile din el se adâncesc. „Ne temeam că, dacă drumul va rămâne distrus cum era, nu aveau să ne poată scoate sicriele din ogradă, în caz că am fi murit după o ploaie mai mare”, recunoaște bătrâna. Îi spune soțului să aducă mai repede niște lemne uscate, cu care să aprindă focul în cuptor. „Vrem să facem și niște cozonaci, ca să umplem casa cu miros de pâine coaptă, că altfel parcă nici nu-i sărbătoare”, adaugă mătușa Iustina, îndreptându-se spre ligheanul cu aluat dospit care iese peste margini.

Pe același drum, de unde se vede un deal acoperit cu un verde crud, este și casa lui Ion Hurciuc. Are 75 de ani și îi plac horele din sat la care nu lipsește niciodată. „Când aud muzica de la club, ies în curte și încep repede să dansez. Mereu mi-au plăcut horele, iar anii nu sunt un obstacol", râde bărbatul. După moartea soției, a fost nevoit să se împace cu singurătatea și cu distanța mare care-l desparte de fiice și nepoți. De dorul lor și-a instalat și internet. „Doar ca să vorbesc cu ei și să-i văd, că altfel nu-l mai folosesc”, recunoaște el.

Cheltuielile de iarnă au fost atât de mari, încât a ales să facă focul cu crengile uscate adunate de prin livadă și pădure. „Copiii mă întreabă dacă am nevoie de bani, dar eu încerc să mă descurc cu ce am, fără să le stau pe cap. Iar dacă ceva nu am, atunci mă pot lipsi și de asta, că doar nu arde”, spune bătrânul, potrivindu-și pălăria.

Timp de câteva luni, moș Ion a pus bani deoparte, pentru repararea drumului de lângă casă. „Primăria ne-a spus că în buget nu sunt suficienți bani. Așa că fiecare gospodărie a dat câte 2000 de lei. Apoi, ne-am luat și tomberoane pentru deșeuri, că așa e mai ușor”, spune moș Ion.

Când a simțit că nu mai are puteri să-și îngrijească terenurile agricole, le-a dat în arendă. Iar în schimb, primește făină și ulei. „În rest, tot de ce am nevoie pot să cresc în grădina din spatele casei… Este grea bătrânețea, dar totuși o poți căra în desagă”, glumește bărbatul.