Satul Stroiești din raionul Rîbnița se întinde armonios pe malul stâng al râului Nistru, iar soarele de octombrie își lasă culoarea pe frunzele copacilor și pe văile din jur. Casele sunt așezate la poalele dealurilor stâncoase sau printre ele. Ca în multe localități așezate pe malul Nistrului, casele sunt mici și au păstrat arhitectura tradițională rurală. Gardurile din piatră sunt ridicate până la brâu, iar porțile păstrează aceeași înălțime.

Cele mai norocoase par să fie gospodăriile „din primele rânduri”, pentru că în fiecare anotimp de la geam li se arată câte o nouă pictură a râului. Ceea ce face satul și mai deosebit este numărul mare de izvoare și terasele de viță-de-vie plantate de ofițerul rus cu origini germane Wittgenstein.

În satul Stroiești izvoarele sunt atât de multe, încât oamenii demult s-au oprit din „botezarea” lor. Directoarea muzeului din localitate, Rasina Vacari, povestește că unul dintre izvoare poartă numele de „Желанный” (din rusă: dorit). Legenda spune că un izvor apăruse între pământurile ce aparțineau a doi bărbați. Ei mereu se certau și nu puteau împărți resursa de apă. Într-o zi, în Stroiești ar fi venit Ecaterina cea Mare, împărăteasa Rusiei. Aceasta a aflat despre izvoraș și i-a solicitat unuia dintre cei doi bărbați să aibă grijă de el. Noaptea, celălalt bărbat ar fi visat că în grădina lui, sub o piatră, curge un alt izvor. Imediat cum se trezește, aleargă în grădină și găsește piatra din vis. Așa ar fi apărut izvorul cu numele „Желанный” - izvorul cel dorit.

„Există multe povești și legende în satul nostru”, adaugă Rasina. Femeia povestește despre o familie deportată în Siberia care, după un deceniu de trai acolo, revine acasă în Stroiești. Însă fiica rămâne în Siberia cu noua ei familie și peste ceva timp se îmbolnăvește. Într-o noapte, ea visează că într-un capăt al satului ei de baștină este un izvor cu apă tămăduitoare. Fiica îi trimite o scrisoare tatălui și îl roagă să-i aducă apă din acel izvor. Tata așa și face. Ia apa și se duce în Siberia să-și salveze fiica. După prima înghițitură de apă de la izvorul din Stroiești, se zice că fata s-a lecuit.

Dacă mergi prin sat și întrebi de oameni cine este Wittgenstein, cu siguranță că vei primi un răspuns prompt, pentru că satul s-a dezvoltat anume datorită lui. Ludwig Adolph Peter Wittgenstein (1769-1843) este descendentul unei vechi familii germane. Acesta a comandat armata rusă în războiul ruso-turc din 1828. Baza de acțiune a armatelor lui Wittgenstein era Basarabia. Însă familia lui ajunge în această regiune încă în 1805, după ce soția contelui Wittgenstein a cumpărat aici teren. În 1819 începe să construiască un conac la Camenca, pe atunci încă parte a regiunii istorice Podolia.

În anii '20 ai secolului XIX, Wittgenstein decide să planteze viță-de-vie pe masivul deluros din zona râului Nistru. Acesta invită viticultori din Germania, care aduc experiența organizării teraselor viticole pe terenurile în pantă. Aduce material săditor din Germania și Franța, cum ar fi soiuri de Pinot Noir, Riesling, Traminer, Muscat, Chasselas.

Datorită condițiilor favorabile, a orientării pantei spre sud, fiind și ferită de vânturile reci nordice, acesta construiește terase cu vii consolidate cu ziduri de sprijin din piatră. Peste zece ani, gospodăria de la Camenca devine unul dintre cei mai mari producători și furnizori ai vinului din regiunea sudică a Imperiului Rus.

„O plantație viticolă model de tip intensiv. Acest fapt a fost posibil doar prin terasarea artificială a viței-de vie, astfel făcându-și apariția unul dintre cele mai vechi peisaje agricole înscrise într-un sit natural, fără a-i diminua valoarea estetică. Din contra, odată fiind supus antropizării, a devenit mai expresiv”, explică Aurelia Trifan în teza de doctor în arhitectură despre „Arhitectura complexurilor vitivinicole din Moldova”, publicată în 2020.

S-au construit terase identice și la 30 km distanță pe cursul râului Nistru, în satul Stroiești. Oamenii din localitate au numit aceste locuri „panta fără umbră”. „Pentru că aici nu este niciodată umbră. Soarele urcă pe o parte a pantei și apune pe cealaltă parte”, explică directoarea muzeului din s. Stroiești, Rasina Vacari. Dacă ajungi în acest sat, oamenii s-ar putea să arate cu degetul spre terasele de pe pantă atunci când vei întreba cine este Wittgenstein.

Femeia povestește că acest conte avea șapte copii: șase băieți și o fată. „Pentru că își iubea foarte mult fata, i-a dăruit ei localitatea Stroiești”, spune Rasina. Peste ani, Emilia, fiica lui Wittgenstein, construiește pe vârful unui deal din Stroiești „Turnul vânturilor”, dedicat tatălui ei. Turnul are aproximativ cinci metri înălțime și este construit fără niciun fel de „adeziv” între pietrele naturale perfect șlefuite. Chiar dacă un fulger a lovit o coloană a turnului, acesta și astăzi rămâne în picioare.

După Emilia Wittgenstein-Trubețcaia, Stroiești a aparținut nepoatei lui Wittgenstein – Maria. La începutul secolului trecut, aceasta construiește foișorul contesei pe aceeași stâncă unde se află Turnul vânturilor. Rasina Vacari povestește că această contesă era o femeie foarte tristă. Ea venea din Rusia doar toamna, când se cocea poama. Era adusă în brațe și așezată în foișor. Rasina spune că Maria venea cu foarte multe bomboane, pe care le împărțea copiilor din sat. Toate aceste povești despre contesă le-a obținut de la copiii de atunci, astăzi bătrânii din sat.

Temelia foișorului respectă aceeași tehnică de construcție ca și în cazul turnului. Pietrele au fost extrase din dealurile din zonă, șlefuite de mână în așa fel, încât să nu aibă nevoie de adeziv. De-a lungul timpului, oamenii au restaurat pe alocuri foișorul așa cum au putut. Astăzi poți să vezi niște ciment peste fundamentul din piatră naturală, lemnul foișorului putrezește vizibil, iar o parte din acoperiș a fost „furat” de vânt.

Moșia a aparținut familiei Wittgenstein până în anul 1917, când a avut loc revoluția din octombrie. Țăranii revoltați au distrus conacul până la temelie, iar familia s-ar fi refugiat în Germania. Apoi, în perioada de colectivizare, via de pe terase a ajuns în proprietatea unui sovhoz. În a doua jumătate a secolului XX, via de 90 de ani este defrișată, scrie Aurelia Trifan în teza de doctorat „Arhitectura complexurilor vitivinicole din Moldova”.

Nu poți pleca din Stroiești fără să o vizitezi pe Iulia Gavrilovna, „хозяйка медной горы” (din rusă: stăpâna muntelui de cupru). Cea mai mare bucurie a ei este să primească oaspeți.

Iulia Paiul are aproape 70 de ani. Locuiește de 50 de ani în Stroiești împreună cu soțul ei, Nicolae. În fața portiței lor au amenajat o măsuță rotundă cu scaune din buturugi, iar pe gard a înșirat un covor tradițional pe care l-a țesut în copilărie împreună cu mama ei. În jur a împodobit ograda cu de toate: un cuptor improvizat, o minge de fotbal, niște prosoape atârnate de copacul din mijlocul spațiului de odihnă.

Iulia ne invită în casă. „Se zice că dacă bei apă din izvoarele de la Stroiești, numaidecât te întorci. Așa s-a întâmplat și cu mine”, râde femeia. Ea și soțul ei au învățat la Orhei, unde au fost chemați să muncească și să se stabilească cu traiul, însă Iulia a refuzat. „Eu iaca-s хозяйка медной горы. Nu am vrut să ies din sat. Piatră cu piatră, am pus una peste alta și am construit casa. Și mereu am spus că în această casă mică locuiește dragostea”. Iulia s-a inspirat din mitologia slavă în care există „Stăpâna muntelui de cupru”, adică stăpâna Munților Urali. Ea glumește că ar fi „stăpâna munților din Stroiești”.

Ea a pregătit o plăcintă mare, rotundă, cu brânză. În alte dăți, servește turiștii cu sarmale, cu deserturi tradiționale moldovenești sau, pur și simplu, cu pâine de casă. „Vreau să mă împart cu cineva, fie și cu o bucățică de pâine. Și vreau la o masă rotundă... Iaca mi-am făcut o măsuță simplă aici și vreau cineva să stea aici”, spune femeia cu o voce caldă, arătând spre masa și scaunele din lemn scoase afară să se usuce vopseaua.

Odată ce calci de pragul casei ei, Iulia are grijă de tine, îmbrățișându-te cu bunătatea și cu vorba ei caldă.

Iulia Gavrilovna are grijă, de fapt, de toți. Organizează sărbători prin localitate, insistă și face în așa fel încât să viziteze bătrânii, ca să nu se simtă singuri. În noiembrie va fi Ziua Satului. „Din `88 avem această tradiție. Prima zi e la biserică, invităm apoi oameni acasă, în ospețe. A doua zi încercăm să reconstruim ceva, să facem curat undeva. Alegem câte un izvor, o fântână. Dar anul trecut a fost pandemie și nu am făcut aproape nimic”, povestește femeia.

Astăzi femeia poate doar să primească oaspeții pe câteva ore și să-i hrănească cu bucate delicioase. Din păcate, nu poate să-i cazeze, întrucât spațiul pe care-l deține nu are condiții. „Am avut un vis încă de mulți ani. Cineva trebuie să vadă locurile acestea. Am mai fost eu prin lume și am înțeles că în locurile acestea se poate de făcut ceva... Nu ceva presus, nu muzeu, dar ceva simplu care să bucure ochiul. Mai mănânci și o bucățică de pâine”, spune Iulia. Visul ei este să aibă posibilitatea să primească cât mai mulți turiști, să vină cât mai multă lume să vadă satul Stroiești și frumusețile lui.

Cei mai mulți dintre vizitatorii satului Stroiești sunt de pe malul drept al Nistrului. Și nu se rezumă doar la vizite – de-a lungul timpului s-au format legături strânse cu locuitorii de pe malul stâng. „Sângele apă nu se face și suntem un tot întreg”, spune Rasina Vacari, directoarea muzeului din Stroiești.

Acest material a fost realizat cu sprijinul financiar al Uniunii Europene, în cadrul Programului UE „Măsuri de Promovare a Încrederii”, implementat de PNUD. Opiniile exprimate aici nu reflectă neapărat poziția oficială a UE sau PNUD.