Oamenii se pregăteau să coboare. Unii își căutau grăbiți lucrurile de pe raftul de sus al autocarului, alții își scoteau bagajele de mână dosite sub scaune. Cezar se uită la telefon: era ora două noaptea. Cu fețele umbrite de oboseala drumului și ora târzie, oamenii pășeau încet spre ieșire, pătați de luminile aruncate de becurile palide din autocar.

Cezar își luă rucsacul și porni și el. Când ajunse în dreptul șoferului, ezită un pic și îi aruncă o privire iscoditoare. Acela însă îl ignoră și își vedea de treburi. Cezar coborî scările și trase adânc în piept aerul cald al orașului străin. Călătorii încet-încet se dispersau, unii erau întâmpinați de cineva de-ai locului, alții sunau să caute cum să să-și continue drumul.

Pe Cezar nu-l lăsa un sentiment de neliniște. Prin ușa întredeschisă a autobuzului zări pe parbriz pașapoartele pasagerilor. „Sunt în fața unei mari probleme", îi șopti vocea interioară. Pe o clipă simți cum îi amorțesc degetele și i se umezesc ochii.

Într-o zi, lui Cezar i-a venit un mesaj de la o persoană pe care nu o cunoștea. Aceasta se ocupa de recrutarea la muncă în Portugalia. „Mi-a spus că salariul este de 800 de euro, că patronul asigură cazarea, hrana de două ori pe zi și drumul. Mi-a zis să vin și că acolo mi se va achita călătoria. Mi-a arătat și poze cu locul unde aveam să merg. Erau faine", povestește Cezar.

Tânărul, care lucra în domeniul vânzărilor online, spune că la acel moment simțea nevoia să vadă altă țară, să plece undeva, să facă niște bani. „Hai că plec, o să muncesc o lună-două, după care o să mă întorc", își spuse Cezar și acceptă oferta.

Știa că nu va fi ușor. Știa că pleacă la muncă, dar nu se temea. Avea totuși un presentiment că ar putea fi o capcană, dar se străduia să nu se gândească la asta. A doua zi își făcu asigurarea medicală și își rezervă un loc în autocar.

A plecat într-o zi de joi. A urcat în transport cu un rucsac, pașaport și o sută de lei. „A fost simplu. Fără să achit bani pentru călătorie sau să am bilet. Pur și simplu am urcat în autocar", spune el. În călătorie a fost însoțit de un prieten, și el în speranța unui loc de muncă bine plătit.

Nu a putut să doarmă tot drumul. Îi plăcea să se uite pe geam la priveliștile ce se perindau cu repeziciune, auzind pe fundal discuțiile pasagerilor. Aceștia discutau că vor munci sârguincios, se gândeau la ce-i așteaptă, dar cu multă nesiguranță în voce. Erau vreo 30 de persoane, toate tinere. Toate plecau la diferiți patroni. „Am înțeles că mulți pleacă fără o asigurare în viitorul lor. Am citit asta în privirile lor", povestește Cezar.

Pe drum, a sunat-o pe mama, care tot se află peste hotare. „I-am spus că vreau să vin în Portugalia, la muncă, dar mama mi-a spus să nu vin. Parcă plângea când îmi spunea asta. Dar eu eram deja în drum".

La ora 2 noaptea au ajuns la locul destinației, în orașul Beja din sudul Portugaliei. Însoțitoarea șoferului de autocar le-a spus pasagerilor să-i dea pașapoartele, acestea urmând să fie restituite atunci când angajatorii vor achita costul călătoriei. Cezar nu voia să-l dea pe al lui. „Mă scuzi, dar nu îl găsesc", i-a spus el femeii. Totuși, după mai multe întrebări și insistență, i l-a dat.

Frământat de o neliniște interioară din cauza că a rămas fără pașaport, coborî din autocar și simți cum i se umezesc ochii. „Simțeam că sunt în fața unei mari probleme", spune el.

Curând venise și bărbatul cu care a avut înțelegerea și care „răspundea" de muncitori. Acesta s-a apropiat de șofer, a vorbit ceva cu el, apoi a sunat pe cineva. Cezar îl urmărea din priviri: bărbatul era agitat, privea în jur, avea mișcări rapide. Când s-a apropiat de el, Cezar l-a întrebat dacă a luat pașaportul. „Amuș", îi răspunse bărbatul. Peste vreo 20 de minute însă îl îndemnă pe Cezar și pe prietenul său să urce în automobil. Dar pașapoartele? „O să le iau mâine la ora 10", a fost răspunsul.

De la Beja au mers vreo jumătate de oră spre localitatea Alfundão. Au fost aduși într-un grajd. „Era grajd-grajd. Puțin măturat pe jos și atât", accentuează Cezar. În geamuri erau puse table de fier și nu se vedea nimic. În încăpere mai erau cinci alți bărbați și două femei. Stăteau jos pe saltele murdare, cu gențile lângă ei. Bărbații erau băuți. Din conversațiile lor a înțeles că toți erau cetățeni moldoveni și că motivul din care consumau alcool era legat de situația incertă în care se aflau.

Bărbatul care i-a adus le-a spus că o să vină dimineața să le dea pașapoartele și că o să-i ducă în altă parte. „Dar am simțit că nu avea să-mi scoată pașaportul nici mâine, nici în altă zi. Am înțeles tot".

Cezar a ațipit pentru câteva ore, iar dimineața devreme a început să cerceteze locul: a verificat dacă nu sunt camere, încet-încet a făcut poze cu moldovenii care dormeau pe saltele murdare, cu blocul sanitar. „Antisanitărie este puțin spus, nici nu vreau să zic cât de strașnic era. Era foarte mizerabil, foarte murdar", povestește tânărul.

A doua zi dimineața au hotărât să plece. Când au ieșit afară, au văzut că în jur era doar câmp. „Am luat-o pe câmp și am început să căutăm poliția din localitate. Când am găsit sediul, am intrat și am povestit tot ce ni s-a întâmplat", spune Cezar cu amărăciune. Polițiștii locali le-au spus moldovenilor că de această problemă se ocupă SEF (Serviço de Estrangeiros e Fronteiras) - Serviciul de Frontieră și Migranți, doar că e weekend și nu vor găsi pe nimeni. „Am ieșit de la poliție și am decis să ne întoarcem la Beja pe jos. Orașul se afla la vreo 30 km", explică Cezar.

Au hotărât să meargă pe drum, pentru că se temeau să nu se rătăcească dacă o iau pe de-a dreptul prin câmp. După 5 ore de mers, tinerii au ajuns în Beja, orașul în care i-a lăsat autocarul.

Însă în Beja s-au ciocnit de aceeași problemă - era duminică și la SEF nu era nimeni. Cezar era frământat de gânduri - ce să facă toată ziua, unde va dormi, ce se va întâmpla la SEF a doua zi? Pentru că nu avea bani, a cerut câțiva bănuți de la trecători. „Nimeni nu ne-a dat nimic. Orașul cela e mai sărac decât omul. Omul mai are suflet și e bogat, dar orașul cela nici suflet nu avea", povestește el.

Nu știa ce să facă, își făcea în cap diferite scenarii. „Mă gândeam cum am ajuns aici. Când ajungi să nu ai scăpare de nicăieri, începi să gândești la fel ca naufragiații".

După câteva ore de căutări, Cezar găsit o sursă de Wi-Fi. L-a apelat pe bărbatul care l-a recrutat pentru munca în Portugalia. Nu i-a reproșat nimic, nu voia să-l provoace, a întrebat doar de pașapoarte. „Du-te la șofer. Fă bani cum poți și du-te și-l ia de la el", a fost răspunsul.

În momentul când problemele păreau că nu mai pot fi rezolvate, Cezar și-a amintit de un tânăr cu care a făcut cunoștință în autocar. L-a sunat și l-a întrebat dacă poate să-l ajute. Acesta i-a îndemnat să vină la muncă într-o localitate situată la vreo 30 km de Beja. Patronul acestuia tocmai avea nevoie de muncitori sârguincioși. Băieții au luat un taxi și au mers la Peroguarda, unde i-a întâlnit patronul care le-a achitat cursa. Cezar i-a descris situația și l-a rugat să-i restituie pașaportul în schimbul muncii prestate în câmp.

Au fost cazați într-o baracă, unde erau paturi cu saltele curate. Aici se aflau mai mulți muncitori, toți moldoveni. Ziua de lucru începea la 4 dimineața și se termina la 3 și un sfert după masă. „Șase zile am muncit, am cules pepene galbene ca un adevărat rob. Mi-am făcut foarte bine munca", spune Cezar. Pe toată durata aflării acolo a încercat să nu vorbească prea mult. „Nu știam despre situația celorlalți, pentru că nimeni nu discuta despre asta. Acolo trebuia să supraviețuiești de unul singur", povestește tânărul.

Între timp, prietenul său îl părăsise. „A fugit fără acte, fără bani și fără haine. A fugit direct de pe câmp", spune tânărul. Deși acela îl îndemna să meargă cu el, Cezar a refuzat: „La Peroguardo, cel puțin, era Internet și puteam găsi soluții". A luat legătura cu fratele său de la Chișinău. „L-am sunat și i-am povestit situația, iar el mi-a zis să plec de acolo".

După cele șase zile, Cezar l-a întrebat pe patron dacă i-a obținut pașaportul. „Nu", a fost răspunsul. Atunci Cezar a anunțat că vrea să plece. „Dar îi zic: dați-mi vă rog 30 de euro că eu vreau să plec. L-am rugat frumos. Eram gata să-l implor", spune el. Ceruse doar 30 de euro, „ca un capitalist", pentru că dacă cerea 100 de euro, nu avea să obțină nici 30. Chiar dacă nu avea să-i dea bani, Cezar recunoaște că era gata să meargă pe jos la Lisabona, care se afla la 250 de kilometri distanță.

A doua zi, s-a trezit la 3 jumătate dimineața și o porni pe jos spre Beja. De data aceasta i se părea că drumul nu avea sfârșit. „Am mers pe jos. Singur. Curgea sânge la picioare de la atâta mers. Era 40 de grade plus", își aduce aminte tânărul.

Din Beja a luat autocarul până la Setubal, un oraș aflat în apropierea Lisabonei: „Te așteaptă niște oameni care o să te ajute", i-a spus fratele la telefon. Din cei 30 de euro a cumpărat un bilet.

Urcat în autobuzul, Cezar simți o mică ușurare. La Setubal a fost cazat la o asociație obștească, care se ocupă de persoane aflate în situații dificile. „A doua zi am mers la consulatul nostru de la Lisabona și am povestit situația mea", spune tânărul. Angajații au sesizat autoritățile portugheze despre acest caz, iar cele din urmă au inițiat o anchetă. Astfel, Cezar a mers la SEF din Setubal, iar apoi la cel din Lisabona, unde a povestit tot ce i s-a întâmplat. Între timp, Consulatul Republicii Moldova a făcut și o linie fierbinte, la care moldovenii aflați în situații de criză puteau suna și cere ajutor. „Pe consul îl apelau și alți oameni cu probleme similare", spune Cezar.

Între timp, i s-a făcut pașaport „alb", cu care putea reveni în Republica Moldova, iar fratele său îi cumpără bilet la avion.

„Am intrat în avion și am zâmbit. A fost cel mai fericit moment din toată istoria aceasta. Am simțit că am făcut ceva bun pentru oamenii maltratați de aici. A fost deschisă linia telefonică de la Consulat. De fapt, am deschis o cale pentru oamenii care au nimerit în situații ca mine", spune Cezar.

Tânărul spune că pașaportul lui original așa și a rămas la șoferul de autobuz. „A rămas în Portugalia și cred că nu am să-mi fac altul. Îmi ajunge. Am văzut lumea. Atâta lume am văzut!", adaugă el cu un zâmbet amar.

Text de Diana Preașca
A editat Marta Sterpu
A contribuit Ion Preașca
Ilustrații de Irina Cleșcenco
Editare video de Ernest Todiev