O rafală poate produce o pană de curent și să stingă luminile unui cartier în doar câteva secunde. Anume așa a fost și în cazul lui Mihai. Câteva clipe l-au făcut să nu vadă decât întuneric. În acest întuneric se trezește în fiecare dimineață, își petrece copiii la școală și pe soția la serviciu, ciufulește blana motanului care îi țâșnește printre picioare, dezmiardă câinii care flutură din cozi. Trăiește. Pe toți îi aude, dar nu îi vede, decât în amintiri și vise.

Mihai era un bărbat energic, activ, cu propria afacere proaspăt deschisă, după mulți ani petrecuți departe de cei dragi. Acasă și-a creat un mic atelier care-i permitea să facă exact ceea ce-i plăcea. Avea mult de lucru, intra în casă noaptea târziu. Era obosit, dar împlinit.

La 26 decembrie 2017 lucrurile au virat pe nu alt drum…

A venit acasă cu o durere insuportabilă de cap. A mai avut migrene, dar niciodată atât de puternice. Durerea îi pulsa în tâmple, aproape să i le spargă. Sunetele pașilor și ale ușilor închise au devenit mai ascuțite. Iar o lumină puternică îi străpungea pleoapele. „De parcă cineva ar fi îndreptat un bec direct spre ochi”, își amintește el.

Așa a stat o zi, sperând că durerea are să treacă. „Trebuie doar să dorm și să-mi revin”, își repeta el. Somnul era de obicei cel care-l făcea să uite de durere. „Dar nu puteam să dorm”. A urmat încă o zi. Starea i se agrava. Își mișca cu greu corpul. „Și lumina arzătoare nu se mai stingea”. Îi era greu să stea culcat, nici să se ridice nu putea, nici să vorbească, nici să doarmă.

Au chemat de trei ori ambulanța. Era ajunul Anului Nou. „Nu sunt locuri și avem puțini medici de gardă”, îi spuneau asistenții medicali de pe ambulanță. I-au verificat încă o dată tensiunea. Îi mai dădeau câte o pastilă și iarăși plecau. A treia oară, totuși, a fost dus la spitalul raional și lăsat să-și revină, că doar o migrenă are nevoie de timp și odihnă ca să treacă, îi explicau medicii.

Lumina puternică din ochi l-a însoțit și acolo. Nu îl lăsa nici pentru o clipă. Nu-l lăsa să doarmă liniștit, ca să uite măcar pentru câteva ore durerea insuportabilă de cap.

„După trei zile de la internare mi-am pierdut complet vederea. De la 100% pe ambii ochi am ajuns la zero”, își amintește Mihai. Atunci s-au calmat și durerile de cap. Însă corpul și-l simțea amorțit și cu greu se putea mișca.

În cele două luni petrecute la spitale a făcut foarte multe analize, investigații medicale. „Nici nu știam că poți da atâtea analize la sânge”, povestește el.

Medicii nu înțelegeau motivul pierderii vederii. Diagnosticul final totuși a fost pus după mai multe săptămâni: atrofia nervului optic din cauza unei tromboze pe creier.

Peste două luni de la externare și-a pierdut mirosul și gustul. „În câteva luni am rămas doar cu auzul”. Totul i se părea un vis urât sau cel puțin ceva temporar. „Mă gândeam că acuș, acuș are să treacă”.

Medicii i-au dat speranțe, spunând că vederea ar putea reveni la fel cum a dispărut. Dar nu-i garantau nimic. Era un caz nemaiîntâlnit de ei.

Atunci, față-n față cu un diagnostic rar și necunoscut, Mihai s-a simțit blocat, înghețat în spațiu și timp. „Cum să-ți faci planuri când nu accepți ceea ce ți se întâmplă?”

Acest lucru l-a făcut să se izoleze, să vrea să fugă de privirile curioase și șoaptele care rămâneau în urma lui: „Sărmanul, așa tânăr și nu vede”.

Mihai se simțea rușinat de situație, de parcă asta ar fi depins de el. „Nici acum nu pot să-mi explic de ce simțeam rușine…”, recunoaște el. Și-a schimbat numărul de telefon, s-a închis în casă și a refuzat să mai discute cu prietenii. „Nu suportam să simt că le este milă”, spune Mihai, pentru care întunericul era ca o glumă proastă care se va termina repede.

„Încă puțin și am să văd din nou. Asta îmi tot repetam. Asta îmi repetau și copiii. Asta îmi repeta și soția. Nu voiam să mă gândesc cum să trăiesc fără să văd. Mă gândeam cum să găsesc o soluție ca să văd din nou”.

În căutarea unei ieșiri din întuneric, Mihai a aflat despre unul dintre cei mai controversați chirurgi oftalmologi - Ernst Muldașev, care a efectuat primul transplant de ochi din lume și a creat multe metode unice pentru restabilirea vederii folosind în mare parte alloplant (țesut extras din cadavru, supus sterilizării radiante și care ajută la regenerarea țesuturilor, n.red.). Mihai a ajuns la el în Ufa, Rusia și a suferit două intervenții.

„După acele intervenții vedeam câteva pete, umbre și blițuri, dar care dispăreau și se întorceau doar peste câteva luni”, povestește el. Aceste sclipiri îi reînviau speranța.

În fiecare jumătate de an trebuia să meargă din nou în Rusia, pentru a continua tratamentul, dar pandemia l-a ținut acasă. Și atunci a înțeles că situația lui ar putea să nu fie temporară.

Trebuia să se gândească la ce poate face pentru a trăi mai departe. A devenit membru al Consiliului Raional de Participare, unde împreună cu alți 17 colegi analizează inițiativele și proiectele de lege și le ajustează la realitățile din localități.

A aflat despre Asociația Nevăzătorilor din Moldova, unde timp de două luni a învățat abilități noi pentru a se descurca și orienta bine în spațiu, prin întuneric. A studiat alfabetul Braille, a aflat despre aplicații care să-i permită să scrie la calculator sau să folosească mai ușor telefonul.

La fiecare jumătate de oră în casa cu un nivel, luminoasă, confortabilă și caldă răsună o voce robotizată și grăbită care anunță ora, temperatura aerului și citește mesajele primite.

„Chiar dacă învățam toate astea, oricum parcă nu o luam prea în serios. Mă gândeam: hai și vom glumi, iar pe urmă voi merge și îmi voi face treburile mai departe cum le făceam până acum”, recunoaște Mihai, scoțând telefonul din buzunarul drept. Trece arătătorul peste ecranul de sticlă. După câteva mișcări meniul se deschide, face anumite setări, iar pașii îi sunt relatați de aceeași voce robotizată, care tace după câteva secunde și în casă iarăși se face liniște.

Acum, ziua și noaptea lui Mihai este fragmentată. În timpul nopții se trezește de cel puțin șapte ori, mai ascultă cărți audio până adoarme. Apoi îl trezește ciripitul strident al unei vrăbii care și-a făcut cuib chiar lângă geam. „Așa înțeleg că afară s-a luminat. Aud cum vreun tractor trece pe lângă casă”, spune el.

Peste câteva minute încep să se trezească și cei din casă. Iau împreună micul dejun, iar după pași grăbiți, râsete, întrebări și uși închise în casă se așterne iarăși liniștea. E o liniște cu care Mihai s-a obișnuit. Nu-l mai apasă ca altădată. Se mișcă prin casă nonșalant, de parcă ar vedea. Toate lucrurile stau la locul lor și nu îi este greu să se orienteze și să le găsească. Apoi își i-a bastonul și iese în curte, mai netezește câinii și inspiră adânc aerul răcoros al dimineții.

Sunetul clopoțelului de la școală se aude până în curte. „La balul de absolvire directoarea povestește despre reușitele fiecărui absolvent. Nici nu trebuie să stai acolo, că aici se aude totul. Așa am să ascult și ce spun despre copiii mei, când vor absolvi liceul”, spune Mihai, pentru o fracțiune de secundă parcă acceptând că ar putea să nu vadă încă mulți ani.

Ceainicul șuieră în bucătărie. Întinde bastonul ca să calculeze distanța de la ușă și, cu pași mici și reținuți, pășește peste prag. Ia din dulapul de sus un dispozitiv de dimensiunea unei cutii de chibrituri cu patru tuburi subțiri de fier cu senzori și-l agață de marginea cănii. Acestea încep să piuie când apa clocotită le atinge. „Mă descurc și fără el (dispozitiv, n.red.). Am învățat să înțeleg cât de plină este cana și după felul în care-și schimbă greutatea. Multe lucruri pe care le făceam pot să le fac și acum, doar că puțin mai diferit”, spune el, sorbind din ceaiul fierbinte.

Pornește televizorul și oprește la vreun film pe care l-a văzut poate demult - așa îi e mai ușor să-și imagineze chipurile actorilor. Între timp face sport sau se plimbă prin curte. Iar în cazul în care nu are programată ședința Consiliului care se petrece pe zoom din cauza pandemiei, Mihai se întinde și adoarme.

Uneori se bucură de vise colorate în care vede tot ce-l înconjoară. Atunci, în vis, urcă repede la volanul automobilului, pentru că asta îi lipsește mult, și încearcă să facă tot ce nu a reușit, până vederea nu-i dispare din nou, iar visul e cuprins de beznă și doar sunetul vocilor își face loc. „Uneori deschid repede ochii sperând că nu e un vis, dar apoi îi închid, ca să nu-mi scape acel vis”, mărturisește Mihai, iar această „naivitate năstrușnică", cum o numește el, îl face să zâmbească ușor.

În timpul discuției, atât Mihai, cât și membrii familiei lui repetă că vederea are să-i revină și această speranță într-un moment devine aproape palpabilă. Îi face să zâmbească și în același timp îi unește și mai mult. „Mulți nevăzători mă întrebau dacă nu am divorțat, pentru că acesta este scenariul prin care au trecut ei. Dar pe noi această situație ne-a unit și mai mult”, spune el.

Unul dintre copii îi zâmbește cu căldură și îi spune: „Ai să vezi. Ai să vezi...” - „prin ochii voștri”, șoptește Mihai privind spre copil și amintindu-și chipul pe care l-a văzut și îl ține minte cum era cu trei ani și patru luni în urmă. „Noi avem încă speranțe. Nu vreau să punem punct. Nu e punctul, ci virgula…”, spune soția lui, strângându-i mâna. În ochii și amintirea lui Mihai, soția e la fel cu părul castaniu deschis, care devine galben în razele soarelui. Îi ține minte și zâmbetul, care prinde culoare și forme atunci când îi răsună vocea caldă și acum prin casă.

Familia este cea care îi clădește zilnic armonia și care nu-i permite să aibă regrete. Familia e cea care l-a inspirat să viseze și să se gândească să deschidă în viitorul apropiat un ONG care să ajute persoanele social vulnerabile din localitate.

Iar într-o dimineață, când are să deschidă ochii și zărească câteva umbre, care treptat vor prinde forme tot mai clare, va întoarce repede capul în partea dreaptă ca să-și vadă soția, după care se va grăbi în camera copiilor. „Mi se întâmplă câteodată să văd lumini. Ele apar, dar și dispar în aceeași secundă. Medicii spun că sunt impulsuri de la creier, dar câteodată aceste lumini sunt ca cele pe care le vezi dimineața. Așa îmi închipui că o să mi se întoarcă vederea. Mulți mi-au spus să nu mai visez că am să văd, ci să merg înainte. Dar eu nu pot. Nu pot să nu mă gândesc că într-o dimineață am să văd din nou”.

Acest proiect este realizat cu susținerea financiară a Ambasadei Regatului Țărilor de Jos.