De multe ori nici nu bănuiam că în localităţile pe care le voi colinda în lung şi-n lat voi întâlni nu doar oameni care încearcă şi reuşesc a păstra tradiţiile, dar şi monumente naturale, arhitecturale care-ţi încântă privirea – unele mai mult sau mai puţin păstrate, sfinte lăcaşuri vechi, de o rară frumuseţe şi valoare deosebită. Cert este că încă avem ce descoperi, iar mirarea o putem trăi chiar la câţiva paşi distanţă.
În raionul Râşcani, poziţionat geografic la Nord-Vestul republicii, cu peste 70 mii de locuitori, avem destule destinaţii turistice – de la grote şi peşteri, la râuri şi lacuri, movile şi păduri. Pe Prut şi Răut, pe Ciuhur şi Copăceanca, pe Racoveţ, Pamerniţa şi Cămencuţa vom găsi zeci de motive pentru a ne dori să revenim. Imaginar vom trece, de data aceasta, prin localităţile în care predomină nu doar atracţiile naturale, dar şi cele culturale, spirituale.
Valori ce nu se demodează
Oraşul Râşcani, centrul raional, îşi trage numele de la boierul Egor Râşcanu-Derojinschi, care avea nu doar moşii întinse, dar şi predilecţii spre frumos, la fel ca şi întreg neamul său. Dinastia aceasta de nobili a contribuit foarte mult la dezvoltarea economico-socială, dar şi culturală a localităţii. De pe timpurile lor au rămas edificii cu o arhitectură aparte, care, cu certitudine, ar trezi curiozitatea oricărui turist. Una din cele mai frumoase clădiri este cea a Liceului „Liviu Damian”, ridicată la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Cine doreşte să cunoască mai multe despre Râşcani poate trece pe la Muzeul de Etnografie şi Istorie. Aici, ghizii vorbesc cu mare pasiune despre istorie, despre tradiţiile şi obiceiurile de prin părţile locului. Râşcanii merită a fi vizitat şi din motivul că are un Parc-dendrariu. Aici cresc peste 50 de specii (arbori şi arbuşti) aduse din Crimeea.
Din centrul raional, scăldat de apele râuleţului Copăceanca (pe alocuri mult prea „obosit”), ţin calea spre vest, mai aproape de păduri răcoroase.
Un sat cu bani
Şaptebani este un toponim neaoş. Localitatea se află la peste 20 de centrul raional Râşcani (peste 200 de kilometri de Chişinău). Potrivit documentelor, satul a fost atestat documentar la 1425, cu denumirea Stăncăuţi, fiind considerat unul din cele mai „bătrâne” din Ţara de Sus.
Am fost de mai multe ori la Şaptebani şi de fiecare dată am privit îndelung biserica de lemn, care se află chiar în centrul satului. Sfântul locaş, cu hramul „Acoperemântul Maicii Domnului”, are peste o sută de ani, fiind ridicat între 1904 şi 1906. După aproape patru decenii este închis, iar apoi, în 1954, este redeschis doar pentru trei ani. Pentru că erau anii când ateismul înflorea, preotului de atunci i se puneau tot mai multe piedici. Intimidat şi maltratat, părintele se îmbolnăveşte grav, iar la 1957 pleacă la Domnul. Satrapii roşii au închis biserica. Peste patru ani, mai mulţi comunişti, susţinuţi de acoliţii lor din raionul Râşcani, au intrat în sfântul locaş ca într-o cazarmă isterică, vorba cântecului, luând toate bijuteriile sfinte. Timp de două decenii aici a fost sala de sport a şcolii. În 1982, după moda vremii şi cerinţa partidului, autorităţile locale deschid un Muzeu al ţinutului natal. Abia în 1990 biserica revine la menirea-i de odinioară.
În apropiere de sat, pe o suprafaţă de 17 hectare se află Rezervaţia silvică „Şaptebani”. Aici tot mai multă lume vine să se odihnească, ascultând freamătul frunzelor de stejar, gorun, tei şi frasin. În acest cadru pitoresc este şi Tabăra de odihnă „Vulturaş”, unde vară de vară sute de copii îşi petrec vacanţa.
Stejarii lui Petru, ţarul ruşilor
Petruşeni este considerată cea mai verde localitate de prin părţile Râşcanilor, aici fiind şi faimoasă pădure de la Petruşeni. Hălăduind pe uliţele satului, curiozitatea nu mă lasă în pace. Oare de unde porneşte acest toponim? Mă întâlnesc cu un moş, care se arată dispus să-mi vorbească. Astfel, aflu de el că pe timpuri pământurile Petruşenilor au aparţinut unui boier Petru şi soţiei sale Ana. De la ei, cică, vine şi denumirea satului. Îmi vorbeşte moşul despre una, despre alta şi uite-ne ajunşi la pădurea de la Petruşeni.
Aici, în freamătul frunzelor, corul păsărilor sună îngereşte. Ochii se opresc asupra florilor de diferite culori, copacilor cu forme care mai de care. Cei mai interesanţi mi se par câţiva stejari pedunculaţi. Au o înălţime de circa 30 de metri şi între 350 – 450 de ani. Grupul de arbori numit „Patru fraţi” sau stejarii lui Petru au şi o legendă, nu ştiu cât ar fi de veche. Astfel, potrivit acesteia, pe timpul campaniei împotriva turcilor, la umbra acestor stejari s-ar fi odihnit Petru, ţarul ruşilor. Nu este exclus că legenda a fost născocită de ideologii comunişti şi proliferată de politrucii locali.
Nu departe de pădure, dar nici de sat, se află aşezarea arheologică Petruşeni, loc numit „La Cigoreanu”. Aici, însă, pot ajunge cunoscătorii şi curioşii, cu greu mai poţi înţelege că a fost cândva o aşezare, acum fiind un teren agricol.
Între arhaic şi milenar
Mai aproape de hotarul cu raionul Edineţ, ţinând calea spre alte localităţi, ajung şi la Druţă… Nu e vorba de marele scriitor. Acelaşi nume îl poartă şi un sat din raionul Râşcani, doar că fără vreo legătură cu literatul.
De la începuturi (1612 – anul atestării documentare), Druţă apare cu denumirea Stângăceni. Prin 1835, în documentele vremii, satul este cunoscut cu ambele toponime – Stângăceni şi Druţă. Apoi, nu se ştie anul, localitatea este atestată doar cu actualul toponim.
Satul Druţă te farmecă. Ai impresia că îşi păstrează alura de odinioară, încă de pe când aici îşi aveau moşii Nicolae Rosseti şi Ecaterina Ghica. Localitatea de pe malul râului Ciuhur e printre puţinele în care s-au mai păstrat fântânele cu cumpănă. Deşi, pentru unii, ar părea ceva demodat, anume arhaicul este cel care atrage la Druţă.
Ceea ce mai impresionează aici sunt stâncile milenare şi Ciuhurul, care curge alene. Ciuhurul sau Şihorul, cum îi mai spun oamenii locului, este un afluent al Prutului, hidronim atestat mult mai devreme decât toponimul Stângăceni. Acesta apare în documentele de pe vremea lui Alexandru cel Bun, la 1429, doar că are o altă denumire – Cihru. Potrivit savanţilor Ion Dron şi Anatol Eremia, denumirea acestuia ar avea provenienţă turanică, ciugur/ciucur însemnând în română „groapă cu apă, râpă, vâlcea”.
Reciful de lângă satul Druţă, deşi nu e unul mare, încântă. Acesta are o suprafaţă de 100 de hectare, o lungime de 1 kilometru de la Sud spre Est şi atinge înălţimi de peste 70 de metri. La Druţă mai poate fi vizitată şi o veche biserică, din secolul al XIX-lea, cu hramul „Sfântul Nicolae”.
Multe ar mai fi de povestit despre satele prin care v-am condus, imaginar. Multe ar mai fi de spus despre oamenii locului, despre acel „vino-încoace” al fiecărui sat, mahala, podeţ, muzeu, casă, fântână… Ar mai fi de ajuns la Reteni, Branişte sau Avrămeni, unde apa este cea mai bună din tot raionul Râşcani; ar mai fi de ajuns la Corlăteni, unde s-a născut şi este înmormântat unul dintre cei mai mari poeţi ai Basarabiei – Liviu Damian; ar mai fi de ajuns la Mihăilenii Vechi, care este baştina renumitului filolog de talie mondială, savantul Eugen Coşeriu (decedat la 7 septembrie 2002, în Tubingen, Germania), precum şi locul de obârşie al unui alt mare lingvist al zilelor noastre, Valentin Mândâcanu.
Oriunde am merge, avem ce descoperi, iar mirarea o putem trăi chiar la câţiva paşi distanţă, chiar alături, Acasă.
