Drumuri, istorii, poveşti, destine… Un noroc, un mare noroc e să cutreieri acest pământ binecuvântat de Cel de Sus cu de toate, să asculţi vorbe frumoase despre oameni şi locuri şi să răsfoieşti file pline de evenimente şi fapte. Satele noastre impresionează în orice anotimp al anului – fie prin peisaje deosebite, fie prin tradiţii şi obiceiuri interesante, fie prin gospodarii desăvârşiţi pe care-i are. De data aceasta drumurile subsemnatului duc departe de larma şoselei, mai aproape de geana codrului, acolo unde cântecul Naturii face casă bună cu sufletul omului. Patru sate din Ţinutul Orheiului – spre ele vă îndemn să mergeţi să le admiraţi.
Primul popas e la Donici. Satul este printre localităţi care te provoacă să le vizitezi şi prin faptul că aici s-au născut personalităţi notorii ale neamului. Donici din Ţinutul Orheiului este baştina fabulistului Alexandru Donici (1806-1865).
Aici, este casa în care s-a născut cel numit de Eminescu – „cuib de înţelepciune”. Din 1976, este inaugurată Casa-muzeu Alexandru Donici. Aceasta are patru camere. În două dintre ele, care pe atunci când trăia poetul erau Casa Mare şi cabinetul de lucru, sunt obiecte caracteristice secolului al XIX-lea. În celelalte două – sunt săli de expoziţii în care vizitatorii pot afla despre viaţa şi activitatea ilustrului fabulist.
În apropiere de casă este şi biserica familiei Donici, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, construită de părinţii scriitorului – Dimitrie şi Elena. Alături de sfântul locaş este clopotniţa cu cavoul familiei Donici. Aici au fost înmormântaţi – părinţii, fratele Andrei şi soţia acestuia Anastasia, precum şi feciorul lor Nicu.
Potrivit specialiştilor, biserica „Adormirea Maicii Domnului” de la Donici, este o copie, doar că la o scară mai mică, a uneia dintre catedralele importante ale Sankt-Petersburgului, arhitectura căreia aparţine lui Francesco Bartolomeo Rastrelli. Tot aici, la Donici, se află şi izvorul „Stanca”, amenajat de părinţii fabulistului.
De altfel, satul este unul din cele mai vechi din raionul Orhei, fiind atestat documentar la patru mai 1436, cu toponimele Bezinu şi Stancu sau Stanca.
De la Donici, prin Codrii Orheiului, drumul duce spre Tabără. Dacă priveşti localitatea de pe cel mai înalt deal ai impresia că e un muzeu în care încape tot ce înseamnă un sat basarabean. E fascinant să vezi cum răsar căsuţele acoperite cu stuh şi olane, iar printre ele stă mănăstirea.
De altfel, satul şi Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” îşi scriu istoria în acelaşi timp. Deocamdată, nimeni nu poate spune când este atestat documentar satul Tabăra şi nici când, cu exactitate, a fost întemeiat lăcaşul sfânt. Potrivit unor date, mănăstirea a fost inaugurată la 1784, de către boierul Gheorghe Russo. Alte surse menţionează anul 1779, întemeietor – vătavul Darie Carp. La poarta mănăstirii se păstrează şi acum pristolul primei biserici din 1784.
În 1960, ateii închid mănăstirea. Aceştia au dat foc icoanelor şi cărţilor sfinte. Biserica de iarnă a fost transformată în şcoală, iar cea de vară – în club.
După aproape 30 de ani, în primăvara anului 1989, lăcaşul sfânt revine la menirea sa firească.
Astăzi, la Mănăstirea Tabăra cea mai preţioasă icoană este „Maica Domnului cu Pruncul”, care datează cu anul 1821. Majoritatea creştinilor, însă, îşi îndreaptă paşii în zilele de sărbătoare şi duminică pentru a se închina şi ruga icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, întitulată „Minunea de la Vatoped”, pictată pe muntele Atos, în 1863, la comanda unui boier.
Cine ajunge la Tabără trebuie să treacă şi pe la Cimitirul ostaşilor români căzuţi în cel de-al doilea război mondial prin îngrijirea cimitirului care se află la Tabăra. Din păcate, pe o parte a acestuia au fost construite case. Sovieticii au trecut cu tăvălugul peste amintirea despre cei 1000 de eroi. Cimitirul a fost restabilit în 1995, cu ajutorul Fundaţiei „Pro Basarabia şi Bucovina”, filiala Bihor, în frunte cu Ioan Groza.
Mulţi din cei care vin la Tabăra fac popas la izvorul din centrul satului. Acesta este din 1886, iar pe lângă faptul că lumea-şi potoleşte setea, gospodinele nu-şi dau rând la ghilitul covoarelor.
La Tabăra mai pot fi întâlnite gospodine care ţese covoare, un meşteşug, de altfel, pus la loc de cinste. Turiştii ar putea cumpăra „operele” (covoarele), mai ales că sunt frumoase şi au şi denumiri interesante – „Ciocolatu”, „Frunza nucului” , „Floarea lui Russo”, „Cerbii”, „Suru”, „Coroana împăratului”.
… Apoi e bine de ajuns şi la Mănăstirea Curchi. Aici, pe timpurile ateismului scrântit „mişunau” bolnavi atinşi de maladii psihice, iar bisericile erau lăsate de izbelişte. Nebunii istoriei – sovieticii, l-au declarat Monument ocrotit de stat, dar cu asta au şi rămas.
Timpurile tulburi au trecut şi tot mai multă lume merge la Mănăstirea „Naşterea Maicii Domnului” de la Curchi, Orhei. De altfel, ea are o istorie de câteva secole. Se zice că ar fi ctitorită chiar pe timpul domniei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Însă, nu există nicio dovadă documentară, astfel se înclină a crede că a apărut în anul 1773 şi a fost întemeiată de boierul Iordache Curchi. Mai întâi aici era o biserică din lemn, apoi, rând pe rând, au fost construite cele cinci biserici de piatră – „Sfântul Dimitrie”, „Naşterea Maicii Domnului”, „Tuturor Sfinţilor”, „Sfântul Ierarh Nicolae” şi Sfânta Cruce.
Mănăstirea Curchi a fost închisă de comunişti în anul 1958. Istoricul Valentin Golub spune că literatura artistică şi cărţile sfinte au fost arse, iar mai multe icoane – distruse. Mai întâi aici a activat ocolul silvic, apoi o şcoală de agronomi. Complexul monastic a fost transformat în 1961 în spital de psihiatrie.
Mănăstirea este redeschisă peste trei decenii (1992), dar abia peste şapte ani începe să-şi revină, datorită părintelui Siluan, actualul stareţ. Astfel, Mănăstirea Curchi, prin ajutorul Domnului şi susţinerea creştinilor revine la chipul de odinioară – Cea mai frumoasă lavră a Basarabiei. Cei care vin aici se pot închina la icoane, dar şi la sfintele moaşte. De asemenea, pot răsfoi o Biblie veche de peste cinci secole şi alte cărţi din secolele 18-19.
Aici, la Curchi, încântă nu doar arhitectura Complexului monastic, dar şi teritoriul pe care se află un Parc dendrologic cu arbori şi arbuşti, unii de specii rare. Totodată în preajma Mănăstirii cresc stejari seculari, care au între 200 şi 350 de ani.
Urmează Neculaeuca, Orhei. Aici e un peisaj deosebit, într-un sat autentic basarabean – case mici, văruite, acoperite cu olane roşii, cu prispe şi coloane. După o cotitură se vede „o insuliţă” de case una ca una, presărate de Dumnezeu de parcă ar fi nişte perle, printre ele se înalţă semeţ o biserică. E Mănăstirea Hirova.
Potrivit unor surse, aceasta a fost deschisă prin 1805. Se spune că mai înainte aici a fost un schit de călugări care a ars. După plecarea monahilor, este construită o biserică de lemn cu hramul „Sfântul Nicolae”. Mai târziu, prin 1836, în locul bisericii de lemn e zidită una din piatră. În 1865 a fost înălţată stăreţi şi biserica de iarnă cu hramul „Întâmpinarea Domnului”.
Cea mai durută pagină din istoria Mănăstiri Hirova este închiderea de către satrapii comunişti şi atei a sfântului lăcaş. Era în vara anului 1959, de Duminica Mare, iar ei au năvălit că nişte fiare. Chiar dacă oamenii satului se revoltau, ei, oricum, erau mândri că bifează încă „o reuşită” partiinică.
După mai bine de trei decenii de tăcere, la Mănăstirea Hirova s-au făcut auzite clopotele, chemând lumea la rugăciune, or în Neculaeuca nu este biserică, astfel că la sărbători, duminicile dar şi atunci când au un botez, cununie, parastas, Sfântul Maslu, enoriaşii trec pe aici.
La sfârşit de an mai închei un lung drum. Constat (a câta oară!) că partea asta de ţară e frumoasă, că avem ce arăta lumii, dar importat e să dorim acest lucru.
