Aveam 13 ani când eram în vacanță „la oraș", la verișorul meu. Acolo, cât ne jucam cu alți copii în curte, am auzit pentru prima oară despre mine că sunt grasă. O fată mi-a șoptit la ureche că băieții au zis despre mine „та, толстая" (trad: aceea, grasă), de parcă acesta ar fi fost cel mai mare secret și cel mai rușinos lucru care putea fi spus despre mine.

Cu anii, comentariile despre felul cum arăt au continuat, de la cei apropiați - „ai mai pus ceva kile pe tine…" sau de la colegii de muncă - „ar trebui să dai jos vreo zece kile dacă vrei să apari la televizor". Nu m-au întrebat mai întâi dacă voiam.

Din fericire nu i-am lăsat pe cei din jur să determine cum mă simt, dacă sunt sau nu frumoasă, deșteaptă sau de succes.

Dar mi-a luat ceva timp să mă împac cu propriul corp. Să înțeleg că e un corp bun, sănătos, care m-a dus prin viață cu determinare, care îmi aduce plăcere atunci când mănânc, fac baie, sport sau sex. Desigur, am zile bune și rele. Dar în adâncul sufletului am înțeles că valoarea mea ca om nu e legată de faptul dacă am sau nu bărbie dublă, dacă am fund sau sâni într-un anumit fel.

În Moldova, însă, majoritatea mai crede că femeile trebuie să fie „gingașe", „firave", „zvelte", iar comentariile răutăcioase se camuflează astăzi în grija față de sănătatea individului. Armate de influenceri vând produse minune, shake-uri și detoxuri pentru slăbit, care nu se bazează pe studii și certificări medicale, ci strict pe nevoia lor de a face bani, iar „sănătos" a ajuns să însemne slab, indiferent ce spun analizele de laborator.

În același timp adjectivele „gras" și „slab" pot însemna lucruri diferite pentru fiecare. Totuși pentru a determina „greutatea corporală ideală" medicina încă mai folosește Indicele Masei Corporale, un sistem învechit, care nu ține cont de moștenirea genetică, istoricul medical sau sănătatea mintală a persoanei.

Persoanele grase se confruntă frecvent cu discriminare și stigmatizare, iar femeile în mod special. Deși stigmatizarea poate fi internă, atunci când niciodată nu ești mulțumit de felul în care arăți și suferi din cauza asta, stigmatizarea venită din exterior este cu atât mai pronunțată cu cât o persoană este mai supraponderală - de la comentariile celor din jur, la spațiile publice sau discriminarea medicală.

Oamenii grași sunt percepuți drept bolnavi, fără voință sau leneși și aproape oricine se crede în măsură să le ofere păreri și sfaturi. Asta deși studiile demonstrează clar că dietele nu sunt eficiente, iar stigmatizarea poate duce, dimpotrivă, la probleme de sănătate mintală și tulburări alimentare în loc „să ajute persoanele să slăbească".

Am vorbit cu patru femei foarte diferite despre kilograme, acceptare de sine, discriminare și sănătate. Fizică, dar mai ales mintală. Citește mai jos poveștile lor.

„Bullying-ul vizavi de faptul că-s mai grasă decât alți oameni, din păcate, trebuie să recunosc că a început din familie. În primul rând de la mama", povestește Valentina. Are 25 de ani și locuiește la București, dar s-a născut și a mers la școală în Tighina.

„Am o soră mai mare, care e mai slabă. Eu de mică în schimb mereu am fost mai bolfoasă". De atunci încă își amintește toate poreclele din care n-o mai scoteau cei ai casei, „булочка" (trad: chiflă), „сосиска" (trad: cârnăcior) sau „пончик" (trad: gogoașă). Cei din jur, văzând acest comportament din partea familiei, își permiteau să vorbească la fel cu Valentina.

Remarcile au continuat nestingherite și în adolescență. „Toată lumea în jur zicea «ai la lună», înseamnă că tu de acum în principiu ești obiect care poate fi sexualizat. Tu ca să arăți sexy trebuie să fii slabă, pentru că dacă ești grasă, nu te fute nimeni", povestește Valentina. Își amintește clar despre perioada de 13-15 ani, când începeau să o intereseze relațiile romantice, iar mama ei, care lucra peste hotare și venea acasă o dată la jumătate de an, îi zicea „«Fa Vale, fa, cine o să te ieie, fa, așa?». Eu râd acum, dar acesta nu-i râsul meu", zâmbește amar Valentina.

„Persoana care se presupune că trebuie să fie cea mai apropiată și mai protectoare îți zice «din cauza faptului că tu ești grasă, e foarte probabil că tu în viața asta ai să fii singură și n-o să te iubească nimeni»". Valentina crede că există persoane cărora le este greu să-și găsească un partener romantic din cauza faptului că arată diferit. Ea este de câțiva ani împreună cu Cristian, într-o relație care-i aduce bucurie și împlinire.

Totuși, nu a fost mereu ușor să găsească parteneri care să o accepte așa cum este. „Fiecare mascul trebuia să-și lase amprenta. De exemplu, unul odată mi-a spus «să știi că sora ta e mai frumoasă decât tine, că ea-i slabuță»". Un alt iubit i-a spus, când avea doar 15 ani, că nu știe dacă mai vrea sa iasă cu ea pentru că și-a imaginat cum va arăta după ce va naște un copil.

Când era în liceu, la 17 ani, Valentina a avut primul iubit serios. Atunci comentariile despre corpul ei i se păreau o normalitate. „Omul non-stop, de fiecare dată când avea ocazia, trebuia să bage vreun прикол (trad: glumă) despre faptul că eu îs grasă. La un moment dat ridicasem mai multe etaje și ziceam că am obosit. Și el «ei, ai obosit, tu trebuie să ridici de astea cu două bidoane de apă în mâini în fiecare zi, de vreo șapte ori»".

Dar probabil unul din comentariile care a marcat-o cel mai profund s-a întâmplat în România, când era deja la facultate.

Au existat și parteneri care i-au spus pe șleau că nu pot să iasă cu o fată mai grasă decât ei. „E foarte ciudat că nu poți să interacționezi cu un om doar din cauza corpului. E o chestie la care eu mă raportez mult mai flexibil. Eu, nefiind mereu acceptată, în schimb i-am acceptat pe alții, am avut mai multă empatie față de oamenii care arată diferit", spune Valentina.

În afară de empatie, Valentina spune că felul în care arată i-a generat și alte trăsături de caracter. Un fenomen este cel despre vizibilitate și invizibilitate. Adică, deși fizic oamenii grași sunt vizibili, ei se simt de foarte multe ori ignorați sau excluși, exact pentru că nu se încadrează în standardele fizice impuse de societate. „Mi-am dat seama că, pentru că eram așa, mereu încercam să compensez. Glumele mele trebuiau să fie mai interesante decât ale altor fete. Eu trebuia să mă implic mai mult în activități, ca să mă fac văzută, ca oamenii să mă observe", povestește Valentina. Foarte mulți dintre oamenii grași folosesc simțul umorului ca un scut de apărare sau ca o metodă de a se afirma, de a se face vizibili, crede ea. „Oamenii mai grași, de-a lungul timpului, au făcut asta ca să-și afirme un loc, să se simtă plăcuți. Pentru că de altfel…".

Atunci când ești „mare", lumea își închipuie imediat ca ești și puternic/ă, atât fizic, cât și moral, spune Valentina. „Nu poți să-ți permiți să fii sensibil sau să plângi. Lumea se așteaptă mereu să radiezi un fel de fericire. Adică dacă ești gras, trebuie mereu să fii foarte jovial și foarte bun".

Oamenii grași se confruntă și cu discriminare medicală, de multe ori simptomele lor fiind ignorate de medici sau puse pe seama greutății lor. Valentina s-a confruntat cu asta când a mers la ginecolog, în timpul unui control de rutină. „M-a pus pe capră să mă consulte. Se uită și la un moment dat, efectiv, mă ia cu o mână, mă strânge de burtă foarte tare și spune «cu așa ceva în naștere nu intrăm»". Valentina avea 23 de ani și nici nu a fost întrebată dacă își dorește copii. Spune că fost făcută să se simtă „inaptă de a procrea. De parcă este un blestem".

Cel mai mult din partea societății Valentina își dorește respect, empatie și grijă pentru sănătatea mintală a oamenilor. Iar atunci când lucrează mult și obosește și se plânge celor din jur din cauza asta, să nu mai audă „nu-i nimic, ție ca atare așa și-ți trebuie, să mai slăbești un pic".

Tatiana este controloare de trafic aerian. În aeroportul din Chișinău ea dirijează decolările și aterizările, are grijă să nu se producă accidente. „Răspundem de viețile oamenilor în primul rând", spune ea. Are 32 de ani și recent a obținut și cel de-al doilea job, cum îi place să spună, cel de „mămică full time".

„Războiul" cu kilogramele a fost mereu o constantă în viața Tatianei. Și nu a luptat singură. Corpul ei a fost câmp de luptă atât pentru ea, cât și pentru mama ei, cei din jur, dar și medicii de la lucru - controlorii de trafic aerian sunt obligați să facă un set de analize anual, pentru a confirma că sunt sănătoși.

„Eu de când mă țin minte am fost o persoană grasă. Dar acum îmi dau seama că nu eram eu atâta grasă la kilograme, cât mie mi s-a băgat în cap chestia asta, că eu sunt grasă", povestește Tatiana. A început totul la grădiniță, când nu voia să mănânce, iar educatoarele i s-au plâns mamei ei. Atunci mama i-a spus: „dacă n-o să mănânci, ai să mori", povestește Tatiana. „Eu m-am speriat foarte tare și, îmi plăcea mie sau nu mâncarea, da' o băgam așa în mine, ca nu cumva să mor".

Când Tatiana a împlinit 11 ani, mama ei a fost diagnosticată cu diabet zaharat, iar acest diagnostic a fost urmat de o depresie acută. „Mama se gândea că îmi transmite genetic boala și din cauza asta îs obeză și eu. Starea ei psihologică s-a reflectat asupra mea cel mai mult, pentru că eram fetița cea mică care stătea lângă ea și auzeam mereu că sunt grasă, bolnavă, că nu trebuie să mănânc". Așa a început ceea ce Tatiana numește „teroarea mâncării". Mama îi interzicea să mănânce sau, dacă era chemată la masă, primea vorbe de ocară în loc de alimente.

„Cuvintele astea s-au întipărit în capul meu. Și da, eu am început să mă urăsc pe mine". Toate dietele de care auzea mama Tatianei la televizor sau prin reviste erau testate pe fetița-adolescentă, „trebuia să stau o săptămână hrișcă, trei zile pe chefir și tot așa…"

Când era la liceu a auzit despre niște pastile-minune care ajută la slăbit. Își amintește și acum starea de euforie, lipsa foamei pe care i le produceau acestea, putea să nu mănânce zile întregi. Într-o zi pur și simplu s-a prăbușit și a ajuns la spital, cu o infecție și alte probleme de sănătate. Pastilele pe care le-a luat atunci, Lida, se găsesc și acum pe piața neagră de la noi.

„Practic, adolescența mea, copilăria mea au trecut prin calvarul dietelor, pastilelor și slăbitului. Slăbit, îngrășat, slăbit, îngrășat. Distrugerea metabolismului și a sănătății mele", povestește Tatiana.

În afară de stresul fizic prin care trecea, avea senzația că toată lumea râde de ea, o privește urât. Spune că persoanele grase ajung să se autodiscrimineze. „Eu singură alegeam să mă izolez, să-mi fie rușine, să nu mă arăt pentru că, doamne ferește, nu cumva să mă râdă lumea. Pentru că mie asta mi se spunea: «tu ești grasă, pe tine o să te râdă, tu nu ai dreptul să dansezi, să mănânci în public»".

Când a venit momentul să-și aleagă o meserie, știa deja că vrea să fie controloare de trafic aerian. „Acolo era condiția - candidatul nu trebuie să fie obez. Pentru că obezitatea e asociată cu starea de sănătate".

De fapt, spune Tatiana, nu e mereu așa.

În primul an de studii, sub supravegherea medicilor de la serviciu, a dat jos peste 40 de kilograme. Totuși, medicii i-au spus că trebuia să slăbească și mai mult, „până la urmă”.

Atunci exercițiile de grup i se păreau o „muncă silnică”, în schimb sala de forță îi aducea plăcere. Deși ea se simțea bine și rezultatele analizelor erau bune, cifra de pe cântar nu cobora mai jos de 90 kg.

Dar era sănătoasă - „eu nu aveam probleme nici cu inima, nici cu tensiunea, nici cu zahărul, mă mențineam în formă, mai ales că făceam sport. Medicii știau toate astea și mă încurajau, dar își doreau cifre”.

Atunci a vrut să le demonstreze tuturor că poate să slăbească. Mânca tot mai puțin și mergea la sală mai des, trăgea de ea cât putea. Organismul ei n-a rezistat mult. A reapărut o durere mai veche de spate, uneori amețea, avea stări de vomă. În urma unui control de rutină a descoperit că are polichistoză și sindrom metabolic. A trebuit să renunțe la sală.

A început să acumuleze greutate din nou și a intrat într-o stare depresivă. „La sală exercițiile mă ajutau să-mi un consum stresul, mă linișteam și nu mai aveam nevoie să mănânc. Acum, când sport nu mai era, eu nu știam cum să-mi gestionez stresul și apelam la mâncare”. A decis că are nevoie de ajutor și a mers la psiholog. Tatiana spune că ședințele au ajutat-o, dar ea își dorea și mai mult.

A început să se documenteze despre chirurgia bariatrică și bypass-ul gastric, care presupune, efectiv, micșorarea chirurgicală a stomacului. „În momentul ăla am zis că asta e soluția, un ultim pas în lupta mea cu kilogramele în plus. Nu mi-a fost frică nicio clipă. Eu moral eram gata, eram deja pe masa de operație. Nu mă interesa absolut nimic, doar operația, să-mi micșorez stomacul și să revin la viața normală”.

A avut momente complicate imediat după intervenție, când a trebuit să învețe să mănânce din nou, câte puțin și să aibă grijă de suplinirea nutrienților prin vitamine și injecții. Deși medicii i-au recomandat să nu conceapă un copil timp de un an după operație, peste patru luni Tatiana a rămas însărcinată. Acum are o fetiță de câteva luni. Spune că se simte obosită, dar împlinită. Iar cel mai important este că „eu nu mai am frică și ură față de mâncare. La fiecare masă pe care o ai, la fiecare ieșire în oraș te uiți în farfuria ta și te gândești of, doamne, dar nu mi-am pus prea mult? Gândul ăsta la mine deja nu mai este după operație, când am văzut cât de puțin mănânc. Am scăpat de problema mâncării, de problema mâncatului compulsiv. Astăzi am împlinire și liniște”.

„Totul a început în capul meu", spune Ana. Are 30 de ani și e make-up artist. „Eu de când mă țin minte voiam să fiu slabă, să fiu așa ca prietenele mele. Pentru că ele toate îs slăbuțe, frumușele. Dar eu am, așa, făcătura în formă de pară".

S-a îngrășat cel mai mult când a fost în Statele Unite, în studenție. Acolo a descoperit mâncarea diferită și avea un program de muncă foarte încărcat, din cauza căruia ajungea acasă înfometată la 1 noaptea. Când a revenit în Moldova toți îi spuneau că „a pus bolfișoare". Atunci a decis că trebuie să slăbească. Se uita pe internet la corpurile instructorilor de fitness și voia să ajungă la fel. Se simțea prost atunci când cea mai bună prietenă, mai slabă ca ea, zicea că e grasă.

Atunci a decis să apeleze la metodele obișnuite de slăbit: sport și dietă. Dar, pentru că urma să revină în curând în SUA, a decis că trebuie să slăbească și mai repede, cât mai urgent - „în caz că iarăși mă îngraș, să am unde. Așa era mentalitatea la mine", râde Ana.

A început să facă sport excesiv, dimineața și seara, acasă și la sală, până a ajuns la trei ore de sport intens în fiecare zi. „Și-mi părea că eu fac puțin". A decis să renunțe și la unele alimente, până a ajuns să consume doar terci, mere și pesmeți. „Mâncare, așa, de vrabie". Dar, pentru că-și priva organismul, acesta începea să-i ceară mâncare în exces. „Aveam niște apucături de foame și mâncam tot: și pâine, și prăjituri. Tot. Imediat mă simțeam vinovată că am mâncat atât de mult, mergeam la baie și vărsam tot".

Ana își amintește cu tremur în voce, dar cu maturitate, de acea perioadă. Era studentă, avea 24 de ani și locuia cu părinții. „Și asta era chiar în perioada de Paște, când mama a copt pască. Eu până acuma mă simt atât de vinovată, că eu atâta pască de-a mamei am vărsat, asta e atât de multă muncă..."

Deși locuiau în aceeași casă, părinții Anei n-au observat nimic. „Ei se întorceau seara acasă și le spuneam că eu după 6 nu mai mănânc". Dacă dimineața era mulțumită de ceea ce vedea în oglindă, seara devenea insuportabil. Avea senzația că s-a îngrășat foarte mult pe parcursul zilei, iar asta o făcea să devină și mai dură cu alimentația sa. Era în stare să creadă că s-a îngrășat pentru că mâncat un măr. „După Paște am simțit că am slăbit brusc, când am îmbrăcat o pereche de pantaloni care înainte îmi erau strânși și eu acum pluteam într-înșii. Atunci m-am gândit ce bine, am slăbit".

Dar corpul ei începea să bată alarma. A devenit atât de fragilă, încât se accidenta foarte ușor la sport, a stat cu piciorul în ghips din cauza unei luxații.

Dar, pentru că pierdea din greutate, continua regimul pe care și l-a impus. Continua cu bulimia.

Într-o zi și-a dat seama că nu i-a venit ciclul de ceva timp și a mers la ginecolog. I-a povestit prin ce trece. „Medicul mi-a spus că asta nu este ok și atât. Da' să-mi spună de ce nu e ok sau să mă ajute, sau să-mi dea un sfat - nu. A fost ignoranță totală referitor la ceea prin ce trec eu. Eu cred că în Moldova această temă ar trebui abordată și scoasă din întuneric".

Atunci a decis că trebuie să facă față situației fără ajutor. „Eu am avut norocul să fiu puternică și să trec peste asta singură. Însă sunt alții care ajung la anorexie". A vorbit și cu părinții. „Mama mea pur și simplu a rămas șocată. S-a învinovățit într-atât de tare, mi-a spus «mie așa mi-e rușine, că eu am trăit, Ana, cu tine într-o casă, foloseam același veceu și eu n-am observat». Eu aveam după veceu sticla cu apă, ca să spăl acolo tot. Dar eu n-o învinovățesc pe mama, asta e vina și responsabilitatea mea".

Coșmarul Anei a durat aproximativ trei luni. Deși i-a fost greu, a reușit să-și readucă viața la normalitate. I-au revenit ciclul, forțele și buna dispoziție. Acum spune că „nu sunt împăcată cu felul în care arată corpul meu, dar niciodată n-o să mai fac așa prostie".

Nata are 32 de ani și e din Strășeni. Locuiește în Chișinău și este autoarea a două podcasturi. În același timp face colaje și creează decorațiuni reciclate. În pandemie a pus mâna pe ac și ață și a brodat. „Grasă” și „destrăbălată” sunt două cuvinte pe care le-a auzit aruncate cu răutate în adresa ei și a altor femei și a decis să le revendice prin artă.

Povestește că la școală „fetele mai slabe erau invitate la dans și tu nu. Te gândeai că asta de atâta că ele sunt mai slabe sau mai înalte, sau au țâțele mai mari”.

Nata spune că mama a fost cea care a susținut-o mereu, de aceea comentariile care veneau de la ea erau cele mai dureroase. Ca să le evite, Nata prefera să se implice în multe activități, era mereu ocupată, mereu pe drum.

Avea peste 20 de ani când i-a spus mamei sale să se oprească dacă vrea să mai vină acasă. „Nu-mi plăcea, pentru că eu am ajuns să mă iubesc cât de cât pe mine și nu voiam să vin acasă și să aud cum mama, persoana pe care o iubesc, să-mi spună că tre' să mai slăbesc”. Nata spune că acum mama ei „și-a învățat lecția și nu mai face astfel de comentarii”.

„Eu am crezut despre mine că-s grasă pentru că nu merg la sală, sunt leneșă", povestește Nata. Din cauza unor probleme de sănătate a apelat la un medic endocrinolog și a aflat multe lucruri despre corpul ei și felul în care funcționează acesta. A descoperit că fluctuațiile în greutate sunt cauzate inclusiv de o infecție care a fost tratată cândva cu medicamentele nepotrivite la un spital din Chișinău. „Oamenii cred că asta se întâmplă pentru că mănânci doar fast food și nu mergi la sală, dar problema este mult mai profundă și mai individuală”, spune ea.

„A fost ofensator, dar nu tare, pentru că venea de la un om cu care eu nu am nicio relație”, spune Nata.
Și relația cu cuvântul „gras/ă” este una complicată. Multe activiste încearcă să-l revendice, să-l îndepărteze de sensul negativ cu care a fost asociat în ultimii ani. Dar pentru mulți oameni e greu să folosească un cuvânt cu care au fost insultați toată viața. „Sunt oameni care-l revendică, dar asta nu înseamnă că tu poți să-i numești așa. Tu trebuie să vorbești cu oamenii, să înțelegi dacă asta îi ofensează sau nu. Dar chiar dacă asta nu mă ofensează, asta nu înseamnă că tu trebuie să te apropii de mine și să-mi zici că sunt grasă”.

Dar chiar și atunci când folosește cuvântul „grasă” vorbind despre sine și încercând să-l normalizeze, se găsesc oameni pentru care acest cuvânt este sinonim cu „rea”, „urâtă”, „nesănătoasă”.

Și-a schimbat viziunea inclusiv datorită rețelelor de socializare. „Social media a adus lucruri la care eu nu m-am gândit niciodată. Eu nu m-am gândit să pun greutatea corpului în feminism sau alte mișcări”. În timp ce documenta un episod pentru podcast despre corp, Nata a aflat și despre istoria culturală a aspectului care ține de greutatea oamenilor. „În trecut, să fii gras însemna că ești bogat, că mănânci suficient, că te ocupi mai mult de plăcerile trupești. Pe urmă a apărut creștinismul, care era mai mult despre suflet, despre suferința de pe pământ, ca apoi să fii răsplătit în rai. Și, odată cu creșterea creștinismului, a început adorarea corpurilor slabe. Apoi a venit colonialismul, când Europa de Vest a început să acapareze teritorii unde întâlnit oameni care arătau complet diferit, iar asta din start i-a declarat inferiori”, povestește Nata.

În același timp e bucuroasă că adolescența ei a trecut fără social media, mai ales atunci când vede că fete de 14 sau 12 ani sunt deja foarte preocupate de felul în care arată.

Nata observă și alte situații în care spațiile nu sunt create pentru corpuri diverse, de exemplu scaunele unor cafenele din Chișinau sau bicicletele de la sala de forță. „Ele-s orientate spre un tip de oameni care se duc să se căceiască (trad: din rusă качаться - a merge la sală pentru a face mușchi) în sală, dar nu sunt incluzive”.

Dar calea ei spre acceptare presupune o muncă continuă. Spune că nu e ca și cum se trezește în fiecare dimineață împăcată cu sine, dar cel puțin a înțeles că e o luptă pe care refuză s-o poarte. Refuză să-și asume presiunea pe care societatea încearcă să o pună asupra ei. „Noi trebuie sa facem ceva ca să ne schimbăm, nu ni se dă libertatea să existăm așa cum suntem. Eu mi-am dat seama că eu o să câștig pur și simplu existând”.

Text de Anastasia Condruc
Editare de Oxana Greadcenco, Ana Gherciu și Marta Sterpu
Colaje de Anastasia Condruc