INTERVIU
Mihail Agafița:
În fața publicului și în fața orchestrei ești singur ca în fața morții
În fața publicului și în fața orchestrei ești singur ca în fața morții
INTERVIU
Mihail Agafița:
În fața publicului și în fața orchestrei ești singur ca în fața morții
În fața publicului și în fața orchestrei ești singur ca în fața morții
Mihail Agafița este director artistic și prim-dirijor al Orchestrei Simfonice la Filarmonica Națională „Serghei Lunchevici” din Republica Moldova. Deținător al celui mai înalt titlu onorific în domeniul culturii, Artist al Poporului, în decursul celor 25 ani de activitate, Mihail Agafița a susținut peste 750 de concerte simfonice și spectacole de operă și balet alături de colective din România, Spania, Finlanda, Polonia, SUA. Timp de patru ani, a fost dirijor permanent al Filarmonicii „Transilvania” din Cluj. Este inițiatorul unui proiect inedit ce vizează terapia prin muzică, realizat de Filarmonica Națională și Institutul de Neurologie și Neurochirurgie.
Când ați înțeles că vreți să faceți muzică?
Cu adevărat am simțit atunci când am mers la studii la a doua facultate din București. Aici, la Chișinău, am făcut prima facultate - chitară jazz, dirijat jazz, dar viitorul era oarecum incert, pentru că țara trecea prin momente foarte dificile. Bine, nici acum nu sunt cele mai ușoare. Dar atunci era chiar dezastru. Nu vedeam absolut niciun viitor. „Examenul de stat" l-am dat sub formă de concert cu orchestra prezidențială, iar în urma acestuia am primit două propuneri: una era de la Ministerul Culturii, ca să merg să-mi continui studiile la București, la maestru Dumitru Goia, și o altă propunere venise chiar de la șeful orchestrei prezidențiale. Mi-a propus fie să-mi dea o orchestră undeva prin țară, în Bălți, la Cahul, unde aveau ei orchestre de fanfară, fie să merg la Moscova să fac așa zisa „aspirantură” în dirijat militar, iar între timp îmi păstrau aici postul. Cum mi-a spus el, atunci urma să fiu „начальник ансамбля песни и пляски” (trad. șeful ansamblului de cântece și dansuri) și mai trebuia să fiu și maior. Am refuzat. L-am rugat să nu se supere, dar i-am spus că nu mă văd militar. Nu făcusem nici armata măcar. Am decis să merg la București, unde era cu totul alt sistem de învățământ. Se făcea totul foarte serios. Mă refer la toate materiile. Școala de dirijat pe care am primit-o de la maestrul Dumitru Goia era alta decât cea românească (n.red Dumitru Goia își făcuse studiile la Conservatorul „N. A. Rimski-Korsakov” din Leningrad). Spun de fiecare dată cu mândrie că școala mea de dirijat este din Leningrad, care este cea mai bună din lume, consider eu. Sunt foarte mulți dirijori la ora actuală în lume sau trecuți la cele veșnice care au fost și sunt descendenți faimoși ai acestei școli. Și respectiv mai învățam din școala din Viena, pentru că Dumitru Goia a făcut stagiere în Viena. La București cred că am luat tot ce era mai bun în lume. Școala și baza le am de acolo.
Între anii 2009 – 2013 ați fost dirijor permanent al Filarmonicii „Transilvania” din Cluj. Ce vă leagă de acest oraș și cum ați ajuns în această postură?
La Cluj am fost invitat ca dirijor, așa cum se întâmplă mai în toate filarmonicile. Țin minte că prima dată a fost un program foarte frumos - „Pasărea de foc” de Stravinski, „O noapte pe muntele pleşuv” de Musorgski. De acest caz mă leagă și o amintire mai haioasă. Îmi aduc aminte, că exact înainte de a porni la Cluj, în luna iunie, dirijasem un concert la Teatrul Verde, cu Filarmonica din Chișinău. Aveam o cămașă chinezească, în care dirijam în aer liber, pentru că e prea cald în frac sau smoking. A doua zi dimineața, când am pornit la Cluj, mi-am luat fracul. Pantalonii au rămas acasă, pe umerașul cu cămașa. Eram convins că dacă am luat fracul, am luat și pantalonii. Sunt foarte organizat, dar uite atunci s-a întâmplat. Și mai și obișnuiesc să mă îmbrac în haine de concert cu 15-20 de minute înainte de concert. Așa, cu un sfert de oră înainte de a începe concertul, m-am trezit că n-am pantaloni. Mi-a dat pantalonii un coleg din orchestră care era mai masiv decât mine, respectiv, și pantalonii erau mari. I-am strâns cu o curea. Nu vreau să spun cum arătam atunci. Dar, în final, concertul a fost bun. Data viitoare m-au invitat la Cluj foarte curând, în octombrie. Am făcut o lucrare de Stravinski, „Petruska”, care este una foarte frumoasă, dar foarte complicată pentru orice dirijor. Nu toți se încumetă s-o facă. Pentru mine e o provocare interesantă. Am dirijat-o de multe ori. Și probabil i-a impresionat atât de tare, încât s-a strâns o delegație din orchestră, care s-a dus la director și i-a spus că îl vrem pe Agafița dirijor. A fost o perioadă fructuoasă. Aproape patru ani am făcut naveta la Cluj. În tot acest timp, nu am încetat să fiu dirijor la Chișinău. Îmi făceam norma la Chișinău, îmi făceam norma la Cluj și mai și dirijam prin lume.
Cu adevărat am simțit atunci când am mers la studii la a doua facultate din București. Aici, la Chișinău, am făcut prima facultate - chitară jazz, dirijat jazz, dar viitorul era oarecum incert, pentru că țara trecea prin momente foarte dificile. Bine, nici acum nu sunt cele mai ușoare. Dar atunci era chiar dezastru. Nu vedeam absolut niciun viitor. „Examenul de stat" l-am dat sub formă de concert cu orchestra prezidențială, iar în urma acestuia am primit două propuneri: una era de la Ministerul Culturii, ca să merg să-mi continui studiile la București, la maestru Dumitru Goia, și o altă propunere venise chiar de la șeful orchestrei prezidențiale. Mi-a propus fie să-mi dea o orchestră undeva prin țară, în Bălți, la Cahul, unde aveau ei orchestre de fanfară, fie să merg la Moscova să fac așa zisa „aspirantură” în dirijat militar, iar între timp îmi păstrau aici postul. Cum mi-a spus el, atunci urma să fiu „начальник ансамбля песни и пляски” (trad. șeful ansamblului de cântece și dansuri) și mai trebuia să fiu și maior. Am refuzat. L-am rugat să nu se supere, dar i-am spus că nu mă văd militar. Nu făcusem nici armata măcar. Am decis să merg la București, unde era cu totul alt sistem de învățământ. Se făcea totul foarte serios. Mă refer la toate materiile. Școala de dirijat pe care am primit-o de la maestrul Dumitru Goia era alta decât cea românească (n.red Dumitru Goia își făcuse studiile la Conservatorul „N. A. Rimski-Korsakov” din Leningrad). Spun de fiecare dată cu mândrie că școala mea de dirijat este din Leningrad, care este cea mai bună din lume, consider eu. Sunt foarte mulți dirijori la ora actuală în lume sau trecuți la cele veșnice care au fost și sunt descendenți faimoși ai acestei școli. Și respectiv mai învățam din școala din Viena, pentru că Dumitru Goia a făcut stagiere în Viena. La București cred că am luat tot ce era mai bun în lume. Școala și baza le am de acolo.
Între anii 2009 – 2013 ați fost dirijor permanent al Filarmonicii „Transilvania” din Cluj. Ce vă leagă de acest oraș și cum ați ajuns în această postură?
La Cluj am fost invitat ca dirijor, așa cum se întâmplă mai în toate filarmonicile. Țin minte că prima dată a fost un program foarte frumos - „Pasărea de foc” de Stravinski, „O noapte pe muntele pleşuv” de Musorgski. De acest caz mă leagă și o amintire mai haioasă. Îmi aduc aminte, că exact înainte de a porni la Cluj, în luna iunie, dirijasem un concert la Teatrul Verde, cu Filarmonica din Chișinău. Aveam o cămașă chinezească, în care dirijam în aer liber, pentru că e prea cald în frac sau smoking. A doua zi dimineața, când am pornit la Cluj, mi-am luat fracul. Pantalonii au rămas acasă, pe umerașul cu cămașa. Eram convins că dacă am luat fracul, am luat și pantalonii. Sunt foarte organizat, dar uite atunci s-a întâmplat. Și mai și obișnuiesc să mă îmbrac în haine de concert cu 15-20 de minute înainte de concert. Așa, cu un sfert de oră înainte de a începe concertul, m-am trezit că n-am pantaloni. Mi-a dat pantalonii un coleg din orchestră care era mai masiv decât mine, respectiv, și pantalonii erau mari. I-am strâns cu o curea. Nu vreau să spun cum arătam atunci. Dar, în final, concertul a fost bun. Data viitoare m-au invitat la Cluj foarte curând, în octombrie. Am făcut o lucrare de Stravinski, „Petruska”, care este una foarte frumoasă, dar foarte complicată pentru orice dirijor. Nu toți se încumetă s-o facă. Pentru mine e o provocare interesantă. Am dirijat-o de multe ori. Și probabil i-a impresionat atât de tare, încât s-a strâns o delegație din orchestră, care s-a dus la director și i-a spus că îl vrem pe Agafița dirijor. A fost o perioadă fructuoasă. Aproape patru ani am făcut naveta la Cluj. În tot acest timp, nu am încetat să fiu dirijor la Chișinău. Îmi făceam norma la Chișinău, îmi făceam norma la Cluj și mai și dirijam prin lume.
Ce-l face
pe dirijor,
dirijor?
pe dirijor,
dirijor?
Care sunt elementele care creează un dirijor bun? Trebuie să aibă abilități de lider, de exemplu?
În limba engleză, dirijorul se numește „conductor” și cred că este cea mai reușită definiție. Doar că, spre deosebire de un director care conduce o instituție mai mult din biroul său, dirijorul conduce orchestra față în față cu muzicienii. Or, să te afli față în față cu 70 de muzicieni sau, cum am avut eu recent la concertul de la Radio România, unde au fost în jur de 130 de persoane, nu-i chiar așa de ușor. Fiecare dintre ei este o personalitate, fiecare este muzician. Toți știu muzica, poate nu mai puțin decât dirijorul. Ca să te impui în fața lor, trebuie să ai foarte multă muzică în cap, să știi ce vrei, să fii foarte bine pregătit, să ai o tehnică manuală. Trebuie să fii un bun psiholog. Da, un dirijor trebuie să fie și autoritar. Eu sunt, probabil, uneori prea autoritar, dar întotdeauna încerc să caut acest echilibru dintre a fi autoritar și a fi și înțelegător. Fiecărei persoane trebuie să-i găsești cheia personală. Orchestra nu este un loc unde democrația se poate desfășura în plină splendoare, pentru că, din moment ce un muzician bun zice: eu știu muzica asta, are tempoul acesta, iar altul zice că e alt tempou, vor fi 70 de păreri și 70 de tempouri. Într-un fel, orchestra este un organism, unde e bine să fii și un pic autoritar.
De ce se teme un dirijor?
Nu mi-am pus niciodată această întrebare. Dar trebuie să vă spun o situație, la care am fost prezent în anii de studenție. Eram spectator la un concert, unde un alt tânăr dirijor era pe scenă. Era foarte talentat, dar la vremea respectivă era în devenire, învăța. Și atunci s-a întâmplat că i s-a oprit orchestra în concert. Țin minte că era o simfonie de Haydn. A fost o pauză care, intuiesc eu, i s-a părut o veșnicie. A fost o situație în care eu, neavând nicio treabă cu concertul respectiv, am trăit profund emoțiile negative pe care cu siguranță le trăia el. Problema, probabil, era că n-a realizat partea practică, adică nu a spus concret: domnilor, se cântă până aici, după care se repetă așa. M-a marcat mult momentul respectiv, credeam că cel mai urât lucru ce poate să i se întâmple unui dirijor în concert e să i se oprească orchestra. Mi-am zis că nu voi permite să mi se întâmple așa ceva și așa a fost până acum și sper nici în continuare să nu se întâmple.
Aveți emoții când urcați pe scenă?
Am emoții doar constructive înainte de a urca pe scenă, glumesc tot timpul cu muzicieni, spunem bancuri... Sigur, la început, aveam și emoții, dar experiența și-a spus cuvântul și într-un fel sunt călit ca o sabie bună. În fața publicului și în fața orchestrei ești singur că în fața morții.
În limba engleză, dirijorul se numește „conductor” și cred că este cea mai reușită definiție. Doar că, spre deosebire de un director care conduce o instituție mai mult din biroul său, dirijorul conduce orchestra față în față cu muzicienii. Or, să te afli față în față cu 70 de muzicieni sau, cum am avut eu recent la concertul de la Radio România, unde au fost în jur de 130 de persoane, nu-i chiar așa de ușor. Fiecare dintre ei este o personalitate, fiecare este muzician. Toți știu muzica, poate nu mai puțin decât dirijorul. Ca să te impui în fața lor, trebuie să ai foarte multă muzică în cap, să știi ce vrei, să fii foarte bine pregătit, să ai o tehnică manuală. Trebuie să fii un bun psiholog. Da, un dirijor trebuie să fie și autoritar. Eu sunt, probabil, uneori prea autoritar, dar întotdeauna încerc să caut acest echilibru dintre a fi autoritar și a fi și înțelegător. Fiecărei persoane trebuie să-i găsești cheia personală. Orchestra nu este un loc unde democrația se poate desfășura în plină splendoare, pentru că, din moment ce un muzician bun zice: eu știu muzica asta, are tempoul acesta, iar altul zice că e alt tempou, vor fi 70 de păreri și 70 de tempouri. Într-un fel, orchestra este un organism, unde e bine să fii și un pic autoritar.
De ce se teme un dirijor?
Nu mi-am pus niciodată această întrebare. Dar trebuie să vă spun o situație, la care am fost prezent în anii de studenție. Eram spectator la un concert, unde un alt tânăr dirijor era pe scenă. Era foarte talentat, dar la vremea respectivă era în devenire, învăța. Și atunci s-a întâmplat că i s-a oprit orchestra în concert. Țin minte că era o simfonie de Haydn. A fost o pauză care, intuiesc eu, i s-a părut o veșnicie. A fost o situație în care eu, neavând nicio treabă cu concertul respectiv, am trăit profund emoțiile negative pe care cu siguranță le trăia el. Problema, probabil, era că n-a realizat partea practică, adică nu a spus concret: domnilor, se cântă până aici, după care se repetă așa. M-a marcat mult momentul respectiv, credeam că cel mai urât lucru ce poate să i se întâmple unui dirijor în concert e să i se oprească orchestra. Mi-am zis că nu voi permite să mi se întâmple așa ceva și așa a fost până acum și sper nici în continuare să nu se întâmple.
Aveți emoții când urcați pe scenă?
Am emoții doar constructive înainte de a urca pe scenă, glumesc tot timpul cu muzicieni, spunem bancuri... Sigur, la început, aveam și emoții, dar experiența și-a spus cuvântul și într-un fel sunt călit ca o sabie bună. În fața publicului și în fața orchestrei ești singur că în fața morții.
MELOTERAPIA
Ați cântat în cadrul unui proiect realizat de Filarmonică și Institutul de Neurologie și Neurochirurgie din Chișinău. Povestiți-ne despre această inițiativă. Credeți că a fost un experiment reușit?
Meloterapia (n.red.: terapia prin muzică folosește puterea terapeutică a sunetelor pentru a îmbunătăți starea mentală, emoțională și fizică a pacienților) nu este ceva nou, doar că elementul de noutate pe care l-am propus a fost să o facem sub formă de concert. Ideea mi-a venit în urma discuțiilor din familie, cu soția mea, Viorica, care este violonistă, dar și ajutor de concert, maestră în cadrul Filarmonicii Naționale.
Și atunci m-am dus la domnul profesor Ion Moldovanu de la Institutul de Neurologie și Neurochirurgie și i-am povestit ideea. Dânsul părea sceptic la început, pentru că meloterapia este o chestie individuală: se duce pacientul la doctor, îi spune problema și doctorul îi alege melodia. Tratamentul are loc individual și în liniște totală - persoana este izolată, acesteia i se pun căștile. Dar la un concert lumea o să vrea să aplaude, la unul o să sune telefonul, altul se va mișca, altul va întârzia. Până la urmă, a acceptat să facem o combinație dintre un concert simfonic și o ședință de terapie muzicală.
Primul concert-ședință a avut loc în 2015 și a avut un mare succes, la fel ca și cele ulterioare, care au avut loc pe scena de la Filarmonică, până la incendiul din 2020. Și proiectul nu doar că a avut succes la public, dar a fost un succes și din punct de vedere terapeutic. La sfârșit de concert-ședință, se împart niște chestionare, care sunt elaborate de către Institutul de Neurologie și după care sunt analizate conform unui algoritm. S-a constatat că la foarte mulți, de exemplu, au dispărut durerile pe care le aveau. Deci, în momentul în care este o durere și aceasta a dispărut, înseamnă că muzica acționează asemeni unei pastile, numai că fără efecte adverse.
Dar ce lucrări se interpretează la aceste concerte-ședințe?
Proiectul a fost foarte diferit, pentru că am și experimentat. Prima temă a fost echilibrul și am ales două simfonii, care este cel mai echilibrat gen muzical. În afară de aceasta, am ales cei mai echilibrați compozitori - Mozart și Brahms. Acesta a fost primul proiect, după care am dat-o prin extreme. Am ales, de exemplu, o temă care s-a numit senzualitatea în muzică și am ales cele mai erotice pagini muzicale. În alt an am ales muzica meditativă. Am crezut că toată lumea o să adoarmă și nu o să se trezească până a doua zi dimineață. A avut, însă, un succes atât de mare la public. Este adevărat că a fost și un incident la concertul respectiv. Cum mi-a povestit Ion Moldovanu, pe o doamnă care era la concert și care, din păcate, își pierduse fiul cu ceva timp înainte, atât de tare a influențat-o muzica noastră în celălalt sens, încât a avut isterie chiar după concert. Pentru majoritatea, însă, efectul a fost foarte bun, cu această singură excepție. În alți ani am experimentat pe compozitori, am cântat muzică, de exemplu, numai de Mozart sau numai de Schubert. Anul acesta, tema a fost clasicismul timpuriu, unde am cântat simfonii de Johann Christian Bach, fiul lui Sebastian Bach, de Luigi Boccherinii câteva fragmente din Oratoriul Creațiunea de Joseph Haydn.
Meloterapia (n.red.: terapia prin muzică folosește puterea terapeutică a sunetelor pentru a îmbunătăți starea mentală, emoțională și fizică a pacienților) nu este ceva nou, doar că elementul de noutate pe care l-am propus a fost să o facem sub formă de concert. Ideea mi-a venit în urma discuțiilor din familie, cu soția mea, Viorica, care este violonistă, dar și ajutor de concert, maestră în cadrul Filarmonicii Naționale.
Și atunci m-am dus la domnul profesor Ion Moldovanu de la Institutul de Neurologie și Neurochirurgie și i-am povestit ideea. Dânsul părea sceptic la început, pentru că meloterapia este o chestie individuală: se duce pacientul la doctor, îi spune problema și doctorul îi alege melodia. Tratamentul are loc individual și în liniște totală - persoana este izolată, acesteia i se pun căștile. Dar la un concert lumea o să vrea să aplaude, la unul o să sune telefonul, altul se va mișca, altul va întârzia. Până la urmă, a acceptat să facem o combinație dintre un concert simfonic și o ședință de terapie muzicală.
Primul concert-ședință a avut loc în 2015 și a avut un mare succes, la fel ca și cele ulterioare, care au avut loc pe scena de la Filarmonică, până la incendiul din 2020. Și proiectul nu doar că a avut succes la public, dar a fost un succes și din punct de vedere terapeutic. La sfârșit de concert-ședință, se împart niște chestionare, care sunt elaborate de către Institutul de Neurologie și după care sunt analizate conform unui algoritm. S-a constatat că la foarte mulți, de exemplu, au dispărut durerile pe care le aveau. Deci, în momentul în care este o durere și aceasta a dispărut, înseamnă că muzica acționează asemeni unei pastile, numai că fără efecte adverse.
Dar ce lucrări se interpretează la aceste concerte-ședințe?
Proiectul a fost foarte diferit, pentru că am și experimentat. Prima temă a fost echilibrul și am ales două simfonii, care este cel mai echilibrat gen muzical. În afară de aceasta, am ales cei mai echilibrați compozitori - Mozart și Brahms. Acesta a fost primul proiect, după care am dat-o prin extreme. Am ales, de exemplu, o temă care s-a numit senzualitatea în muzică și am ales cele mai erotice pagini muzicale. În alt an am ales muzica meditativă. Am crezut că toată lumea o să adoarmă și nu o să se trezească până a doua zi dimineață. A avut, însă, un succes atât de mare la public. Este adevărat că a fost și un incident la concertul respectiv. Cum mi-a povestit Ion Moldovanu, pe o doamnă care era la concert și care, din păcate, își pierduse fiul cu ceva timp înainte, atât de tare a influențat-o muzica noastră în celălalt sens, încât a avut isterie chiar după concert. Pentru majoritatea, însă, efectul a fost foarte bun, cu această singură excepție. În alți ani am experimentat pe compozitori, am cântat muzică, de exemplu, numai de Mozart sau numai de Schubert. Anul acesta, tema a fost clasicismul timpuriu, unde am cântat simfonii de Johann Christian Bach, fiul lui Sebastian Bach, de Luigi Boccherinii câteva fragmente din Oratoriul Creațiunea de Joseph Haydn.
FILARMONICA
Filarmonica a fost a doua casă a dvs. timp de mulţi ani. Cum ați aflat despre incendiu și care v-a fost reacția?
Se întâmplase că am fost invitat să dirijez la festivalul Crescendo la Cahul, dar cu orchestra Radio. În ziua respectivă, eram la repetiții. Îmi sunase telefonul, dar eu închideam pentru că nu obișnuiesc să vorbesc în fața orchestrei la telefon. Suna, însă, atât de insistent încât mi-am cerut scuze și am răspuns. Am fost anunțat că arde Filarmonica. M-am scuzat și am venit cât de repede am putut. Când am ajuns, am prins un moment când pompierii au fost un pic neatenți și m-am strecurat înăuntru. Am salvat niște contrabasuri de la orchestra Folclor. De la mine din birou am scos niște partituri, am scos și ceva din sistemul de sonorizare. La început, incendiul nu părea atât de grav, pentru că stăteau 4-5 mașini de pompieri și o brigadă mare de pompieri. Eram absolut convins că se va stinge incendiul. I-am și spus directorului orchestrei să scrie pe grupul de Facebook al orchestrei, unde ne scriem reciproc, ca să se adune lumea, cine poate în haine de lucru, ca să strângem cu cârpele apa rămasă de la pompieri și să facem ordine. Eram absolut convinși că Filarmonica va fi salvată. Dar nu a fost să fie…
Care e lucrul cel mai de preț pe care l-ați pierdut în incendiu?
Sigur, clădirea în sine. Nici nu se discută. Clădirea era sediul nostru și ne oferea o stabilitate. Dar nu mai puțin valoroasă a fost biblioteca, unde au fost și lucrări unicate. Orchestra are peste 80 de ani și aceste lucrări s-au tot strâns de-a lungul timpului. Au fost și partituri aduse recent, dar care foarte greu se găsesc. Am avut o bibliotecă foarte bogată și care acum nu mai este. Desigur că noi depunem toate eforturile ca să o refacem. Mai primim și donații. Recent, am dirijat la Filarmonica din Sibiu, de unde am venit cu mașina plină de partituri. Ne-au donat partituri și de la Filarmonica din Bacău... Mai multe instituții au făcut asemenea gesturi. Încercăm cumva să supraviețuim, mai căutăm partituri și pe Internet. A fost un lucru de mare valoare pe care l-am pierdut și care este irecuperabil.
Ați filmat un clip pentru strângerea fondurilor necesare pentru reconstrucția Filarmonicii. Cum vedeți noua clădire și când credeți că va fi gata?
Eu tare sper să o fie o clădire modernă. Pentru că clădirea aceasta pe care am avut-o și la care am ținut foarte mult, totuși, nu consider că este un obiect istoric care ar trebui restabilit exact așa cum a fost. O parte a Filarmonicii a fost construită în 1911, partea cu birouri a fost construită prin anii 1960. Deci nu este neapărat un obiect istoric, așa cum este teatrul „Mihai Eminescu” sau Sala cu Orgă, care trebuie restabilite exact așa cum au fost. Aici, din punctul meu de vedere, ar trebui să fie construită o casă a muzicii, modernă și contemporană, de exemplu, cu parcare subterană în 2 nivele, pentru că trăim în secolul XXI, nu cu 300 de ani în urmă, dacă e să pornim de la subsol. Apoi, să fie săli de studiu, săli mari pentru repetiții, pentru orchestre. La Filarmonică se petreceau foarte multe concerte, pe lângă ale noastre, și atunci era problematic să împarți scena. Sălile moderne prin care am dirijat prin lume sunt dotate cu săli de repetiții și pentru cor, săli de repetiții pentru orchestră, trebuie să fie Sala Mare și Sala Mică, așa cum a fost, pentru concerte mari, pentru concertele de cameră. Sala de concerte trebuie să fie și una polivalentă în care să sune bine și o orchestră simfonică, dar și o trupă de jazz, de exemplu, sau formații de alt gen de muzică. Deci, dacă în toată lumea s-au făcut asemenea lucruri, cred că și în Republica Moldova se pot face. Vorbim despre o casă a muzicii, despre fața țării, care ar reprezenta neamul. Au trecut aproape doi ani de la incendiu. Deocamdată nu s-a decis nimic - se discută și tot discută. Nu am auzit să fie organizat concursul pe proiect, să vedem cam cum să arate noua clădire.
Se întâmplase că am fost invitat să dirijez la festivalul Crescendo la Cahul, dar cu orchestra Radio. În ziua respectivă, eram la repetiții. Îmi sunase telefonul, dar eu închideam pentru că nu obișnuiesc să vorbesc în fața orchestrei la telefon. Suna, însă, atât de insistent încât mi-am cerut scuze și am răspuns. Am fost anunțat că arde Filarmonica. M-am scuzat și am venit cât de repede am putut. Când am ajuns, am prins un moment când pompierii au fost un pic neatenți și m-am strecurat înăuntru. Am salvat niște contrabasuri de la orchestra Folclor. De la mine din birou am scos niște partituri, am scos și ceva din sistemul de sonorizare. La început, incendiul nu părea atât de grav, pentru că stăteau 4-5 mașini de pompieri și o brigadă mare de pompieri. Eram absolut convins că se va stinge incendiul. I-am și spus directorului orchestrei să scrie pe grupul de Facebook al orchestrei, unde ne scriem reciproc, ca să se adune lumea, cine poate în haine de lucru, ca să strângem cu cârpele apa rămasă de la pompieri și să facem ordine. Eram absolut convinși că Filarmonica va fi salvată. Dar nu a fost să fie…
Care e lucrul cel mai de preț pe care l-ați pierdut în incendiu?
Sigur, clădirea în sine. Nici nu se discută. Clădirea era sediul nostru și ne oferea o stabilitate. Dar nu mai puțin valoroasă a fost biblioteca, unde au fost și lucrări unicate. Orchestra are peste 80 de ani și aceste lucrări s-au tot strâns de-a lungul timpului. Au fost și partituri aduse recent, dar care foarte greu se găsesc. Am avut o bibliotecă foarte bogată și care acum nu mai este. Desigur că noi depunem toate eforturile ca să o refacem. Mai primim și donații. Recent, am dirijat la Filarmonica din Sibiu, de unde am venit cu mașina plină de partituri. Ne-au donat partituri și de la Filarmonica din Bacău... Mai multe instituții au făcut asemenea gesturi. Încercăm cumva să supraviețuim, mai căutăm partituri și pe Internet. A fost un lucru de mare valoare pe care l-am pierdut și care este irecuperabil.
Ați filmat un clip pentru strângerea fondurilor necesare pentru reconstrucția Filarmonicii. Cum vedeți noua clădire și când credeți că va fi gata?
Eu tare sper să o fie o clădire modernă. Pentru că clădirea aceasta pe care am avut-o și la care am ținut foarte mult, totuși, nu consider că este un obiect istoric care ar trebui restabilit exact așa cum a fost. O parte a Filarmonicii a fost construită în 1911, partea cu birouri a fost construită prin anii 1960. Deci nu este neapărat un obiect istoric, așa cum este teatrul „Mihai Eminescu” sau Sala cu Orgă, care trebuie restabilite exact așa cum au fost. Aici, din punctul meu de vedere, ar trebui să fie construită o casă a muzicii, modernă și contemporană, de exemplu, cu parcare subterană în 2 nivele, pentru că trăim în secolul XXI, nu cu 300 de ani în urmă, dacă e să pornim de la subsol. Apoi, să fie săli de studiu, săli mari pentru repetiții, pentru orchestre. La Filarmonică se petreceau foarte multe concerte, pe lângă ale noastre, și atunci era problematic să împarți scena. Sălile moderne prin care am dirijat prin lume sunt dotate cu săli de repetiții și pentru cor, săli de repetiții pentru orchestră, trebuie să fie Sala Mare și Sala Mică, așa cum a fost, pentru concerte mari, pentru concertele de cameră. Sala de concerte trebuie să fie și una polivalentă în care să sune bine și o orchestră simfonică, dar și o trupă de jazz, de exemplu, sau formații de alt gen de muzică. Deci, dacă în toată lumea s-au făcut asemenea lucruri, cred că și în Republica Moldova se pot face. Vorbim despre o casă a muzicii, despre fața țării, care ar reprezenta neamul. Au trecut aproape doi ani de la incendiu. Deocamdată nu s-a decis nimic - se discută și tot discută. Nu am auzit să fie organizat concursul pe proiect, să vedem cam cum să arate noua clădire.
MUZICA și ACTIVISMUL
Credeți că artiștii trebuie să aibă o voce civică sau o poziție?
Artiștii fac parte din societate, respectiv, sigur că trebuie să se pronunțe. Acum, nu știu cât de politizată este tema respectivă, că poate fi și așa. Cel puțin noi, la Filarmonică, am fost întotdeauna apolitici. Politica noastră este arta și muzica și noi pe asta o slujim. Cel puțin așa a fost până acum și încercăm să evităm tematicile politice. Dar poziție civică trebuie să avem.
Mai mulți artiști din întreaga lume organizează evenimente în susținerea Ucrainei. Credeți că artiștii pot schimba cursul unui război?
Din păcate, nu cred că artiștii sunt în stare să schimbe acest lucru. Cu toate că aș vrea să cred inversul. În schimb, pot alina sufletele celor care au avut de pătimit și noi, în sensul ăsta, am făcut destul de multe concerte. Am văzut foarte multă lume care a plâns, care ne-a mulțumit că i-am făcut să uite de toate ororile pe care le-a trăit și lucrul ăsta este foarte important. Aceasta este sarcina și menirea noastră, dar trebuie să tindem cumva spre mai mult. Dacă există măcar o mică posibilitate prin care artiștii ar putea să schimbe mentalitatea celor care fac războaie, noi trebuie să depunem toate eforturile.
Se zice că muzica îi face pe oameni mai buni. Dar lui Hitler îi plăcea de Vagner, lui Stalin de Șestakovici, lui Putin îi place de Schubert și Ceaikovski. Cum credeți că se îmbină admirația față de sublim cu cruzimea dictaturilor?
În primul rând, să pornim de la faptul că orice regulă are și excepții. Și probabil că acestea sunt niște excepții. Și să ne ajute Dumnezeu ca excepțiile acestea să fie cât mai puține, să nu aibă de suferit lumea întreagă. Cred că aici trebuie să fii specialist în psihologie. Mai mult, probabil în psihologia criminală o să găsești o explicație. Datoria noastră e să sensibilizăm lumea, pentru că majoritatea când ascultă muzică clasică se află pe vibrații înalte.
Ce așteptări aveți de la conducerea actuală a țării și de la liderii ei politici, în general?
Dacă aș putea să le transmit un mesaj oamenilor cu putere de la noi în țară, i-aș ruga să urmeze crezul unui mare politician al secolului trecut, care a fost Winston Churchill. Acesta, când a văzut bugetul țării, unde cultura practic era marginalizată, a rostit: „Dacă nu există cultură, pentru ce mai luptăm?”. Deci rugămintea mea către ei ar fi să susțină mai mult cultura, pentru că aceasta este baza dezvoltării oricărei societăți și fără aceasta degeaba se face restul. Așteptarea principală de la actualul guvern este să reconstruiască rapid Filarmonica. E lucrul care mă doare cel mai tare. Și cred că nu numai pe mine. Și pe ei cred că ar trebui să-i doară.
Dvs. vă considerați patriot? Cum definiți acest termen?
Eu consider că sunt patriot. Și ca dovadă a acestui fapt am rămas în țară și încerc să fac tot ce pot și tot ce îmi stă în putere. Îmi ofer toată energia și sănătatea pentru a face ceva în țara asta, în condițiile pe care le oferă. Și tocmai de-asta nu primesc niciun fel de critică din partea celor care au plecat din țară. Eu nu-i condamn, le respect deciziile - au vrut o viață mai bună, foarte bine. Dar este una să trăiești în această realitate și să încerci ceva să faci - și compromisuri, și treabă bună și să ai succes, și cu totul altceva este să stai departe și să arăți cu degetul și să spui că asta trebuie să faceți voi acolo și asta nu trebuie să faceți. Nu spun că ei nu sunt patrioți, dar nu cred că sunt în măsură să-i critice pe cei de aici. Pentru că nouă, celor de aici, nu ne vine ușor, mai ales, când cultura nu este tocmai domeniul cel mai susținut nici de stat, nici de societate.
Pentru mine chiar și acest pământ are o energie care de fiecare dată mă încarcă și mă inspiră. De câte ori am călătorit și de câte ori am revenit aici, de fiecare dată am simțit un fior că vin acasă.
Artiștii fac parte din societate, respectiv, sigur că trebuie să se pronunțe. Acum, nu știu cât de politizată este tema respectivă, că poate fi și așa. Cel puțin noi, la Filarmonică, am fost întotdeauna apolitici. Politica noastră este arta și muzica și noi pe asta o slujim. Cel puțin așa a fost până acum și încercăm să evităm tematicile politice. Dar poziție civică trebuie să avem.
Mai mulți artiști din întreaga lume organizează evenimente în susținerea Ucrainei. Credeți că artiștii pot schimba cursul unui război?
Din păcate, nu cred că artiștii sunt în stare să schimbe acest lucru. Cu toate că aș vrea să cred inversul. În schimb, pot alina sufletele celor care au avut de pătimit și noi, în sensul ăsta, am făcut destul de multe concerte. Am văzut foarte multă lume care a plâns, care ne-a mulțumit că i-am făcut să uite de toate ororile pe care le-a trăit și lucrul ăsta este foarte important. Aceasta este sarcina și menirea noastră, dar trebuie să tindem cumva spre mai mult. Dacă există măcar o mică posibilitate prin care artiștii ar putea să schimbe mentalitatea celor care fac războaie, noi trebuie să depunem toate eforturile.
Se zice că muzica îi face pe oameni mai buni. Dar lui Hitler îi plăcea de Vagner, lui Stalin de Șestakovici, lui Putin îi place de Schubert și Ceaikovski. Cum credeți că se îmbină admirația față de sublim cu cruzimea dictaturilor?
În primul rând, să pornim de la faptul că orice regulă are și excepții. Și probabil că acestea sunt niște excepții. Și să ne ajute Dumnezeu ca excepțiile acestea să fie cât mai puține, să nu aibă de suferit lumea întreagă. Cred că aici trebuie să fii specialist în psihologie. Mai mult, probabil în psihologia criminală o să găsești o explicație. Datoria noastră e să sensibilizăm lumea, pentru că majoritatea când ascultă muzică clasică se află pe vibrații înalte.
Ce așteptări aveți de la conducerea actuală a țării și de la liderii ei politici, în general?
Dacă aș putea să le transmit un mesaj oamenilor cu putere de la noi în țară, i-aș ruga să urmeze crezul unui mare politician al secolului trecut, care a fost Winston Churchill. Acesta, când a văzut bugetul țării, unde cultura practic era marginalizată, a rostit: „Dacă nu există cultură, pentru ce mai luptăm?”. Deci rugămintea mea către ei ar fi să susțină mai mult cultura, pentru că aceasta este baza dezvoltării oricărei societăți și fără aceasta degeaba se face restul. Așteptarea principală de la actualul guvern este să reconstruiască rapid Filarmonica. E lucrul care mă doare cel mai tare. Și cred că nu numai pe mine. Și pe ei cred că ar trebui să-i doară.
Dvs. vă considerați patriot? Cum definiți acest termen?
Eu consider că sunt patriot. Și ca dovadă a acestui fapt am rămas în țară și încerc să fac tot ce pot și tot ce îmi stă în putere. Îmi ofer toată energia și sănătatea pentru a face ceva în țara asta, în condițiile pe care le oferă. Și tocmai de-asta nu primesc niciun fel de critică din partea celor care au plecat din țară. Eu nu-i condamn, le respect deciziile - au vrut o viață mai bună, foarte bine. Dar este una să trăiești în această realitate și să încerci ceva să faci - și compromisuri, și treabă bună și să ai succes, și cu totul altceva este să stai departe și să arăți cu degetul și să spui că asta trebuie să faceți voi acolo și asta nu trebuie să faceți. Nu spun că ei nu sunt patrioți, dar nu cred că sunt în măsură să-i critice pe cei de aici. Pentru că nouă, celor de aici, nu ne vine ușor, mai ales, când cultura nu este tocmai domeniul cel mai susținut nici de stat, nici de societate.
Pentru mine chiar și acest pământ are o energie care de fiecare dată mă încarcă și mă inspiră. De câte ori am călătorit și de câte ori am revenit aici, de fiecare dată am simțit un fior că vin acasă.
LUXUL de a face artă
Cum e să faci un produs de lux în cea mai săracă țară din Europa?
A face muzică la noi în Moldova este un lux. Asta o știe toată lumea. Sunt foarte multe investiții. Copiii mei, de exemplu, sunt violoniști, fiica susține bacalaureatul și băiatul a finalizat clasa a IV-a. Sunt ambii elevi la liceul Ciprian Porumbescu. Și asta înseamnă foarte multe cheltuieli. Trebuie să le cumperi instrumente întâi mai mici, apoi un pic mai mari, apoi cutii de schimbat, părul de schimbat, corzile, tot felul de alte adaptări ș.a. Astea sunt niște investiții pe care le face fiecare. Să mai spunem că sunt și alte instrumente foarte scumpe. Să faci un produs de lux la noi este foarte complicat, dar pe noi ne ajută foarte mult entuziasmul și talentul. Este complicat, dar publicul de aici și oamenii de aici merită să aibă un produs de lux. Pentru acest public are rost de muncit și de depus efort.
Dacă ar trebui să convingeți, printr-o singură frază, publicul larg ca să vină la mai multe concerte de muzică clasică, ce le-ați spune?
Într-o singură frază e complicat să convingi lumea să vină la concerte. Dar dacă cineva vrea să-și găsească armonia interioară, o poate găsi numai la noi. Am avut situații când oameni din public s-au apropiat și au spus că s-au simțit la concertul nostru simfonic ca la slujba religioasă în biserică. Sunt convins că noi trebuie să prezentăm publicului și concerte de pop simfonic, muzică mai lejeră pe care o înțelege absolut toată lumea și care este destul de populară. Pe de altă parte, noi trebuie să cântăm muzica marilor clasici, începând cu Bach, Mozart, clasicismul vienez și terminând cu secolul XX. Sunt multe lucrări care trezesc în fiecare om niște trăiri pe care el nu are cum să le trăiască altfel. Îl bulversează la fel cum ar fi trecut un submarin pe fundul oceanului și ridică nisipul de la fund și, cine știe, poate la fund este o comoară și altfel n-are cum omul să știe despre ea. Deci îi trezesc anumite trăiri care îi generează o evoluție spirituală foarte înaltă, pe care nu are altfel cum să o obțină. Trăirea pe care o poți avea la un concert live nu se compară cu ceea ce se poate asculta acasă în căști. Un concert live presupune și un schimb de energii dintre artiști și public, deci o energie colectivă, spirituală de cele mai înalte vibrații.
Care frază ați vrea s-o vedeți scrisă la intrarea în toate școlile din Moldova?
Cultura și școala sunt temelia de aur a viitorului nostru.
Ce vă doriți pentru copiii dvs, ce fel de viitor ați vrea pentru ei?
Copiii mei au făcut și fac în continuare muzică. Și aș vrea să aibă un viitor luminos și fericit fără ca să fie nevoiți să se lepede de această meserie, care este una foarte frumoasă. Conjunctura în lumea întreagă să fie fericită pentru toată lumea, inclusiv pentru ei. Și dacă o să fie așa, înseamnă că și viitorul lor o să fie luminos.
A face muzică la noi în Moldova este un lux. Asta o știe toată lumea. Sunt foarte multe investiții. Copiii mei, de exemplu, sunt violoniști, fiica susține bacalaureatul și băiatul a finalizat clasa a IV-a. Sunt ambii elevi la liceul Ciprian Porumbescu. Și asta înseamnă foarte multe cheltuieli. Trebuie să le cumperi instrumente întâi mai mici, apoi un pic mai mari, apoi cutii de schimbat, părul de schimbat, corzile, tot felul de alte adaptări ș.a. Astea sunt niște investiții pe care le face fiecare. Să mai spunem că sunt și alte instrumente foarte scumpe. Să faci un produs de lux la noi este foarte complicat, dar pe noi ne ajută foarte mult entuziasmul și talentul. Este complicat, dar publicul de aici și oamenii de aici merită să aibă un produs de lux. Pentru acest public are rost de muncit și de depus efort.
Dacă ar trebui să convingeți, printr-o singură frază, publicul larg ca să vină la mai multe concerte de muzică clasică, ce le-ați spune?
Într-o singură frază e complicat să convingi lumea să vină la concerte. Dar dacă cineva vrea să-și găsească armonia interioară, o poate găsi numai la noi. Am avut situații când oameni din public s-au apropiat și au spus că s-au simțit la concertul nostru simfonic ca la slujba religioasă în biserică. Sunt convins că noi trebuie să prezentăm publicului și concerte de pop simfonic, muzică mai lejeră pe care o înțelege absolut toată lumea și care este destul de populară. Pe de altă parte, noi trebuie să cântăm muzica marilor clasici, începând cu Bach, Mozart, clasicismul vienez și terminând cu secolul XX. Sunt multe lucrări care trezesc în fiecare om niște trăiri pe care el nu are cum să le trăiască altfel. Îl bulversează la fel cum ar fi trecut un submarin pe fundul oceanului și ridică nisipul de la fund și, cine știe, poate la fund este o comoară și altfel n-are cum omul să știe despre ea. Deci îi trezesc anumite trăiri care îi generează o evoluție spirituală foarte înaltă, pe care nu are altfel cum să o obțină. Trăirea pe care o poți avea la un concert live nu se compară cu ceea ce se poate asculta acasă în căști. Un concert live presupune și un schimb de energii dintre artiști și public, deci o energie colectivă, spirituală de cele mai înalte vibrații.
Care frază ați vrea s-o vedeți scrisă la intrarea în toate școlile din Moldova?
Cultura și școala sunt temelia de aur a viitorului nostru.
Ce vă doriți pentru copiii dvs, ce fel de viitor ați vrea pentru ei?
Copiii mei au făcut și fac în continuare muzică. Și aș vrea să aibă un viitor luminos și fericit fără ca să fie nevoiți să se lepede de această meserie, care este una foarte frumoasă. Conjunctura în lumea întreagă să fie fericită pentru toată lumea, inclusiv pentru ei. Și dacă o să fie așa, înseamnă că și viitorul lor o să fie luminos.
Filarmonica Națională „Serghei Lunchevici" a fost devastată în septembrie 2020 de un incendiu puternic. Flăcările, care au afectat o suprafață de peste 3500 m.p., au distrus aproape în totalitate clădirea. Au fost distruse biblioteca, săli de repetiții, dar și instrumente, printre care patru piane vechi ce valorează, fiecare, peste 100.000 euro.
Fotografii de Tatiana Beghiu
