AL DOILEA FRONT
Cum jurnaliștii de la Kyiv Independent au devenit vocea Ucrainei în lume
Acest articol a fost publicat în revista „Oameni”, produsă de Moldova.org și publicată în iunie 2022
Redacția fierbea. Era final de februarie și încă una din zilele care se transformau în nopți petrecute la birou. Construiau totul de la zero, căutau bani, programau site-ul, își făceau conturi noi de email, desenau organigrama, lucrau la strategie și viziune.
Cu aproape patru luni în urmă, Adnan Kivan, un magnat în construcții și proprietarul Kyiv Post, i-a dat pe toți afară din companie, pentru că s-au împotrivit implicării lui la nivel editorial. Peste doar patru zile, 30 dintre ei au anunțat că lansează o nouă redacție. „Nu am salvat Kyiv Post, dar putem să-i salvăm valorile.” Pe 11 noiembrie 2021 a început istoria Kyiv Independent (KI), o publicație online exclusiv în limba engleză. Au accesat un grant de urgență de la European Endowment for Democracy, cineva le-a donat un spațiu drept oficiu, altcineva – servicii web. Au reușit în scurt timp să obțină susținerea a peste 700 de oameni pe Patreon.
De patru luni, primeau, verificau și publicau informații despre trupele ruse care se adunau la granița cu Ucraina și riscurile tot mai mari despre care raportau SUA și Regatul Unit. În ianuarie, dovezi că situația e pe cât se poate de gravă au început să apară în fiecare săptămână. Ucrainenii, care se aflau în război cu Federația Rusă din 2014, au luat în serios aceste amenințări. Pe noi, cei de peste gard, 30 de ani de pace relativă ne-au cam îmblânzit, ne-au permis să luptăm cu demonii din interiorul țării și să uităm de cei din afară.
Cu aproape patru luni în urmă, Adnan Kivan, un magnat în construcții și proprietarul Kyiv Post, i-a dat pe toți afară din companie, pentru că s-au împotrivit implicării lui la nivel editorial. Peste doar patru zile, 30 dintre ei au anunțat că lansează o nouă redacție. „Nu am salvat Kyiv Post, dar putem să-i salvăm valorile.” Pe 11 noiembrie 2021 a început istoria Kyiv Independent (KI), o publicație online exclusiv în limba engleză. Au accesat un grant de urgență de la European Endowment for Democracy, cineva le-a donat un spațiu drept oficiu, altcineva – servicii web. Au reușit în scurt timp să obțină susținerea a peste 700 de oameni pe Patreon.
De patru luni, primeau, verificau și publicau informații despre trupele ruse care se adunau la granița cu Ucraina și riscurile tot mai mari despre care raportau SUA și Regatul Unit. În ianuarie, dovezi că situația e pe cât se poate de gravă au început să apară în fiecare săptămână. Ucrainenii, care se aflau în război cu Federația Rusă din 2014, au luat în serios aceste amenințări. Pe noi, cei de peste gard, 30 de ani de pace relativă ne-au cam îmblânzit, ne-au permis să luptăm cu demonii din interiorul țării și să uităm de cei din afară.
Darîna, CEO la Kyiv Independent
Pe Darîna Șevcenko am cunoscut-o la începutul anului trecut, în cadrul unui proiect BBC, și am învățat multe de la ea. În noiembrie 2021 când am aflat că a devenit CEO la Kyiv Independent, știam că cei 30 de angajați de la Kyiv Post sunt pe mâini bune.
Chiar înainte de război, în Ucraina s-au lansat alte două redacții – Novaya Pravda și Ukrainska Pravda, iar Kyiv Post s-a relansat. Aveau competiție, dar erau pe calea cea bună: cifrele creșteau, lumea începea să-i cunoască și au început proiectele comerciale. Darîna vedea, în sfârșit, rezultatele trudei ei de luni de zile.
S-a culcat liniștită pe 23 februarie. Avusese o zi aproape drăguță. Nu s-a trezit nici la 5, nici la 6, nici la 7. Nu a auzit nicio explozie. I-a sunat alarma la ora 8, a luat telefonul în mână și a văzut că avea foarte multe, prea multe notificări, mesaje și apeluri pierdute. Prietenii, familia, colegii încercau să dea de ea fără succes… „Nu, nu, nu! Ce dracu' se întâmplă?” A intrat pe KI și a văzut titlul mare: „Rusia a început războiul în Ucraina.” Tot atunci a auzit o rachetă explodând nu departe.
Cu timpul, a învățat să recunoască diferite tipuri de armament după sunetul pe care-l provoacă. „Pot să-ți spun dacă e artilerie, focuri de armă sau sisteme de apărare aeriană.”
Darîna și-a împachetat „rucsacul de anxietate” – actele ei, ale câinelui, cele pe apartament, niște cash, haine și lenjerie. Și-a plimbat patrupedul. Când a revenit, a băut ce-a mai rămas din alcoolul din acasă și a luat un taxi până la casa părinților. În fața blocului lor s-a întâmplat una din scenele care au făcut înconjurul lumii la început de februarie – tancul care a călcat o mașină de civili. „Asta s-a întâmplat practic peste drum de casa părinților mei. Am făcut poze mașinii care a fost călcată și toate distrugerile provocate de tanc când au încercat să se miște prin curți, ca să evite drumurile principale. Știau că ucrainenii nu vor trage în curți, ca să nu rănească cetățenii”, își amintește Darîna.
Avea zile bune și zile rele, iar rolurile fiecăruia în redacție se schimbau constant și radical. În zilele bune făcea voluntariat, ajuta echipa editorială să actualizeze știrile. În zilele rele doar asculta sunetul exploziilor, sirenele și se ascundea în coridor sau pe unde apuca. „E o stare mentală în care nu vrei să te afli, mai ales dacă vrei să ajuți în acest război.”
Chiar înainte de război, în Ucraina s-au lansat alte două redacții – Novaya Pravda și Ukrainska Pravda, iar Kyiv Post s-a relansat. Aveau competiție, dar erau pe calea cea bună: cifrele creșteau, lumea începea să-i cunoască și au început proiectele comerciale. Darîna vedea, în sfârșit, rezultatele trudei ei de luni de zile.
S-a culcat liniștită pe 23 februarie. Avusese o zi aproape drăguță. Nu s-a trezit nici la 5, nici la 6, nici la 7. Nu a auzit nicio explozie. I-a sunat alarma la ora 8, a luat telefonul în mână și a văzut că avea foarte multe, prea multe notificări, mesaje și apeluri pierdute. Prietenii, familia, colegii încercau să dea de ea fără succes… „Nu, nu, nu! Ce dracu' se întâmplă?” A intrat pe KI și a văzut titlul mare: „Rusia a început războiul în Ucraina.” Tot atunci a auzit o rachetă explodând nu departe.
Cu timpul, a învățat să recunoască diferite tipuri de armament după sunetul pe care-l provoacă. „Pot să-ți spun dacă e artilerie, focuri de armă sau sisteme de apărare aeriană.”
Darîna și-a împachetat „rucsacul de anxietate” – actele ei, ale câinelui, cele pe apartament, niște cash, haine și lenjerie. Și-a plimbat patrupedul. Când a revenit, a băut ce-a mai rămas din alcoolul din acasă și a luat un taxi până la casa părinților. În fața blocului lor s-a întâmplat una din scenele care au făcut înconjurul lumii la început de februarie – tancul care a călcat o mașină de civili. „Asta s-a întâmplat practic peste drum de casa părinților mei. Am făcut poze mașinii care a fost călcată și toate distrugerile provocate de tanc când au încercat să se miște prin curți, ca să evite drumurile principale. Știau că ucrainenii nu vor trage în curți, ca să nu rănească cetățenii”, își amintește Darîna.
Avea zile bune și zile rele, iar rolurile fiecăruia în redacție se schimbau constant și radical. În zilele bune făcea voluntariat, ajuta echipa editorială să actualizeze știrile. În zilele rele doar asculta sunetul exploziilor, sirenele și se ascundea în coridor sau pe unde apuca. „E o stare mentală în care nu vrei să te afli, mai ales dacă vrei să ajuți în acest război.”
Când a început războiul, actualizau informațiile într-un regim de 24/7, publicau multe texte, audiența creștea. Au adunat rapid cifre mari peste tot - 1,8 milioane de urmăritori pe Twitter, câte 4 milioane de click-uri pe site pe săptămână, 30-40 de mii de urmăritori pe Instagram, 50 de mii de abonați la canalul de Telegram. Asta se întâmpla la mijlocul lunii martie.
Viteza cu care creșteau urmăritorii a încetinit prin luna martie, iar vizualizările pe site au început să scadă, dar asta nu i-a descurajat. Darîna și întreaga echipă de management au înțeles că „sunt vocea Ucrainei în lume”.
La lansare au reușit să adune cam 15-20 de mii de dolari americani. Nu era o sumă colosală și deloc suficientă pentru necesitățile unei redacții de 25 de angajați, cu ani de experiență în presa de limbă engleză. Pe 24 februarie Darîna urma să lanseze o nouă campanie de colectare de fonduri. De data asta, în mai puțin de o lună au adunat 1,5 milioane de dolari. „Suntem foarte recunoscători pentru susținerea primită, ne motivează și ne dă posibilitatea să investim și să ne dezvoltăm. Ne gândim să creăm o fundație sau ceva similar, ca acești bani să lucreze pentru noi pe viitor.” Și numărul abonaților pe Patreon a crescut. Astăzi sunt aproape 7 mii. Când au înțeles că au acumulat resursele necesare pentru redacție, cei de la KI nu s-au oprit. Au pornit o nouă campanie, de această dată pentru alte platforme media din Ucraina. Și acolo au trecut de 1 milion de dolari.
În primele zile de război colegii din management au înlocuit-o pe Darîna în unele responsabilități. Dar a urmat un weekend care a schimbat totul. „În Kyiv a fost stabilită stare de asediu îndelungată, de la 5 seara sâmbătă, până luni dimineața. A trebuit să scot câinele la plimbare pe ascuns. Au fost unele dintre cele mai groaznice zile. Plimbam câinele și în curtea de alături se auzeau focuri de armă și strigăte «la pământ!». De câteva ori a explodat ceva foarte aproape. Am fugit ca nebuna”, îmi povestește Darîna.
Viteza cu care creșteau urmăritorii a încetinit prin luna martie, iar vizualizările pe site au început să scadă, dar asta nu i-a descurajat. Darîna și întreaga echipă de management au înțeles că „sunt vocea Ucrainei în lume”.
La lansare au reușit să adune cam 15-20 de mii de dolari americani. Nu era o sumă colosală și deloc suficientă pentru necesitățile unei redacții de 25 de angajați, cu ani de experiență în presa de limbă engleză. Pe 24 februarie Darîna urma să lanseze o nouă campanie de colectare de fonduri. De data asta, în mai puțin de o lună au adunat 1,5 milioane de dolari. „Suntem foarte recunoscători pentru susținerea primită, ne motivează și ne dă posibilitatea să investim și să ne dezvoltăm. Ne gândim să creăm o fundație sau ceva similar, ca acești bani să lucreze pentru noi pe viitor.” Și numărul abonaților pe Patreon a crescut. Astăzi sunt aproape 7 mii. Când au înțeles că au acumulat resursele necesare pentru redacție, cei de la KI nu s-au oprit. Au pornit o nouă campanie, de această dată pentru alte platforme media din Ucraina. Și acolo au trecut de 1 milion de dolari.
În primele zile de război colegii din management au înlocuit-o pe Darîna în unele responsabilități. Dar a urmat un weekend care a schimbat totul. „În Kyiv a fost stabilită stare de asediu îndelungată, de la 5 seara sâmbătă, până luni dimineața. A trebuit să scot câinele la plimbare pe ascuns. Au fost unele dintre cele mai groaznice zile. Plimbam câinele și în curtea de alături se auzeau focuri de armă și strigăte «la pământ!». De câteva ori a explodat ceva foarte aproape. Am fugit ca nebuna”, îmi povestește Darîna.
Pe câinele ei, Hayat, l-a găsit anul trecut, cam pe când lansat Kyiv Independent. L-a văzut alergând bezmetic și speriat printre mașini. Proprietarul lui s-a adeverit a fi un om al străzii, dependent de alcool, Darîna nu a vrut să lase câinele pe mâinile lui. Îi era frică de oameni, semn că a fost bătut, și se speria ușor de la zgomote puternice. Odată cu începerea războiului, luptele la câteva sute de metri distanță nu ajutau…
Singurul adăpost din zonă era intrarea în metro, care nu e foarte adâncă. Mama Darînei este puțin mobilă din cauza unor probleme de sănătate. De aceea au ales să stea în casă când suna alarma. Urmau „regula celor doi pereți”. Au aranjat saltele în coridor și stăteau acolo. Își sunau prietenii, rudele, colegii să afle unde sau dacă au lovit de această dată, până se calmau vuietele sirenelor.
Părinții Darînei au refuzat să plece din Kyiv, iar pentru fiica lor a venit momentul să ia cea mai grea decizie din viața ei. Trebuia să plece, atât de dragul sănătății sale mintale, cât și pentru a putea lucra. A fost pe drumuri timp de vreo patru zile. Era greu să faci rost de benzină, trebuie să stai ore întregi la coadă. „Acum (n.red. la mijlocul lunii martie) locuim într-un apartament vechi al unei rude a prietenilor mei. Încercăm să ne acomodăm, să ne creăm o viață temporară aici, ceea ce e o altă poveste tristă... Eu am o casă. Nu e un lucru pe care m-am gândit că-l voi face vreodată. Nici chiar când a început războiul nu am planificat să-mi părăsesc apartamentul. E un lucru pe care nimeni n-ar trebui să fie nevoit să-l facă”, spune Darîna.
Acum Darîna este furioasă și pregătită să facă tot ce-i stă în puteri ca Ucraina să învingă. „Nu poți opri războiul cu un nebun. Poți doar să-l câștigi.” Nu se vede vorbind vreodată cu un cetățean rus din Rusia, care nu a stat la pușcărie din cauza manifestațiilor anti-război. Dacă nu a ieșit în stradă, a participat la crearea „acestui monstru”. „Am trăit două revoluții pe parcursul vieții mele adulte și eu am doar 32 de ani. Noi am făcut toate lucrurile astea. Acum, când ne uităm la societatea civilă din Rusia, ea e inexistentă… Sunt oameni care cred că sunt de partea bună a lucrurilor și zic «opriți războiul», dar ei fug de un polițist. Dar sunteți o grămadă de oameni, fugiți de un tip cu o bâtă?” De câte ori are ocazia, repetă - „Nu e războiul lui Putin, e războiul rușilor împotriva Ucrainei”.
Singurul adăpost din zonă era intrarea în metro, care nu e foarte adâncă. Mama Darînei este puțin mobilă din cauza unor probleme de sănătate. De aceea au ales să stea în casă când suna alarma. Urmau „regula celor doi pereți”. Au aranjat saltele în coridor și stăteau acolo. Își sunau prietenii, rudele, colegii să afle unde sau dacă au lovit de această dată, până se calmau vuietele sirenelor.
Părinții Darînei au refuzat să plece din Kyiv, iar pentru fiica lor a venit momentul să ia cea mai grea decizie din viața ei. Trebuia să plece, atât de dragul sănătății sale mintale, cât și pentru a putea lucra. A fost pe drumuri timp de vreo patru zile. Era greu să faci rost de benzină, trebuie să stai ore întregi la coadă. „Acum (n.red. la mijlocul lunii martie) locuim într-un apartament vechi al unei rude a prietenilor mei. Încercăm să ne acomodăm, să ne creăm o viață temporară aici, ceea ce e o altă poveste tristă... Eu am o casă. Nu e un lucru pe care m-am gândit că-l voi face vreodată. Nici chiar când a început războiul nu am planificat să-mi părăsesc apartamentul. E un lucru pe care nimeni n-ar trebui să fie nevoit să-l facă”, spune Darîna.
Acum Darîna este furioasă și pregătită să facă tot ce-i stă în puteri ca Ucraina să învingă. „Nu poți opri războiul cu un nebun. Poți doar să-l câștigi.” Nu se vede vorbind vreodată cu un cetățean rus din Rusia, care nu a stat la pușcărie din cauza manifestațiilor anti-război. Dacă nu a ieșit în stradă, a participat la crearea „acestui monstru”. „Am trăit două revoluții pe parcursul vieții mele adulte și eu am doar 32 de ani. Noi am făcut toate lucrurile astea. Acum, când ne uităm la societatea civilă din Rusia, ea e inexistentă… Sunt oameni care cred că sunt de partea bună a lucrurilor și zic «opriți războiul», dar ei fug de un polițist. Dar sunteți o grămadă de oameni, fugiți de un tip cu o bâtă?” De câte ori are ocazia, repetă - „Nu e războiul lui Putin, e războiul rușilor împotriva Ucrainei”.
Toma, redactoră-șefă adjunctă
Toma și colegii ei nu au ignorat semnalele clare. Au făcut o schiță de plan pentru redacție și câte un plan pentru fiecare dintre ei și familiile lor. Au asigurat o copie rezervă a datelor, au salvat parolele, contactele. S-au întrebat cine dintre ei rămâne în țară în caz că începe războiul, cine pleacă, care și pe unde s-ar putea stabili, cine va putea lucra în continuare, unde se vor întâlni. „Până la urmă, deși ne pregăteam pentru asta de trei luni, oricum ne-a luat prin surprindere”, spune Toma Istomina, redactora-șefă adjunctă la Kyiv Independent. Astăzi Toma stă în apartamentul unui coleg. Jurnalistul a decis să fie parte a Apărării teritoriale în Kyiv. „El ne protejează cu arma în mână, iar eu am grijă de pisica lui între timp.”
Pe 23 februarie 2022, de ziua „apărătorilor patriei” în Rusia, cei de la KI avuseseră deja două zile intense. Luni Putin a ținut discursul său de 55 de minute în care anunța că urmează să recunoască independența regiunilor ocupate. Marți în Ucraina a fost declarată stare de urgență. „Știi cum e, de lucru era mult, trebuia să ne asigurăm că acoperim totul. Scriam și scriam știri, apoi ne aminteam că trebuie să discutăm despre structura organizației și cum vom lua decizii ca organizație non-profit”, își amintește Toma Istomina despre noaptea dintre 23 și 24 februarie. Pe la ora 3 dimineața pe lângă ea în redacție mai erau redactora-șefă Olga Rudenko, redactorul pe politică Oleksiy Sorokin și Asami Terajima, reportera care scria pe vreme de pace despre afaceri și politică.
Înainte să se îndrepte spre casă, Toma le-a scris câtorva prieteni și rude că ar fi bine să-și pregătească bagajele, dacă încă nu au făcut-o. „M-am urcat în taxi și îl ascultam pe Antony Blinken spunând că Rusia va ataca Ucraina până la sfârșitul nopții. Public știrea din mașină, ajung acasă și înțeleg că nu mi-am făcut bagajul. La fel ca toată lumea, credeam că atacurile nu vor începe din Kyiv, ci pe undeva la graniță cu Rusia. Credeam că voi avea la dispoziție măcar o zi ca să mă pregătesc”, zice Toma. S-a apucat, totuși, să-și pună câteva lucruri în rucsac – pasta și periuța de dinți, niște haine.
La 4:45 Toma și alți colegi care nu aveau somn urmăresc un nou discurs al lui Vladimir Putin. În mai puțin de 15 minute în mai multe orașe s-au auzit explozii. A început războiul.
Toma a mai stat câteva zile în Kyiv. Dar, după două nopți la rând petrecute într-o stație subterană de metro, nu a mai rezistat în capitală. „Nu puteam mânca. Nu puteam dormi. Lucram în continuu. Îmi făceam griji pentru părinții mei, care locuiesc la 40 de kilometri de granița cu Rusia, în unul dintre primele orașe atacate.”
Înainte să se îndrepte spre casă, Toma le-a scris câtorva prieteni și rude că ar fi bine să-și pregătească bagajele, dacă încă nu au făcut-o. „M-am urcat în taxi și îl ascultam pe Antony Blinken spunând că Rusia va ataca Ucraina până la sfârșitul nopții. Public știrea din mașină, ajung acasă și înțeleg că nu mi-am făcut bagajul. La fel ca toată lumea, credeam că atacurile nu vor începe din Kyiv, ci pe undeva la graniță cu Rusia. Credeam că voi avea la dispoziție măcar o zi ca să mă pregătesc”, zice Toma. S-a apucat, totuși, să-și pună câteva lucruri în rucsac – pasta și periuța de dinți, niște haine.
La 4:45 Toma și alți colegi care nu aveau somn urmăresc un nou discurs al lui Vladimir Putin. În mai puțin de 15 minute în mai multe orașe s-au auzit explozii. A început războiul.
Toma a mai stat câteva zile în Kyiv. Dar, după două nopți la rând petrecute într-o stație subterană de metro, nu a mai rezistat în capitală. „Nu puteam mânca. Nu puteam dormi. Lucram în continuu. Îmi făceam griji pentru părinții mei, care locuiesc la 40 de kilometri de granița cu Rusia, în unul dintre primele orașe atacate.”
Până a deveni redactoră la KI, Toma scria mult pe teme culturale. E pasiunea ei. Și-a asumat rolul de a scoate din umbră articolele despre cultură, care fie sunt sacrificate pentru subiecte politice sau abandonate pe ultimele pagini. Odată cu Maidanul, arta în toate formele ei trecea printr-o perioadă de renaștere. Revoluția i-a făcut pe ucraineni să regândească cine sunt ei ca națiune, să-și revizuiască istoria, rădăcinile. A fost un impuls puternic spre o nouă etapă de dezvoltare culturală. „Se întâmplau foarte multe lucruri în paralel. Scena artistică, în special cea underground, era copleșitoare la Kyiv. Apăreau mici galerii cu expoziții fresh și originale. Și apoi... muzica electronică, desigur. Aceasta a început să ne facă faimoși la nivel internațional. Kyivul era numit Noul Berlin.”
De pe 24 februarie, zilele săptămânii nu mai au denumiri pentru cei de la KI, nu există weekenduri sau zile libere stabilite din timp. Cine are nevoie de o pauză și-o ia, iar colegii au grijă să umple golul. „Nu percepem activitatea noastră ca job, ca o datorie. Asta este misiunea noastră, e contribuția noastră în victoria Ucrainei. Acum, fiecare articol contează. Fiecare istorie poate crește un pic nivelul de înțelegere a ceea ce se întâmplă aici și poate face o schimbare. Asta ne dă energie să continuăm.” Am întrebat-o cât o vor mai ține puterile. Cu o față senină, Toma mi-a spus: „Nu știu. Nu am știut nici că pot rezista atât”.
Anna, șefa departamentului investigații
Sunetul obuzelor a fost atât de puternic, încât a zguduit întregul bloc în care Anna locuiește din 2014. S-a mutat în Kyiv din Donețk cu puțin timp înainte ca acesta să fie ocupat de Federația Rusă. A ieșit la balcon, s-a uitat în jur și a văzut un nor mare și dens de fum ridicându-se. Vecinii cărau geamantanele mari după ei, săreau în mașini ca să plece cât mai curând. Grabă, haos, frică.
Anna Mîroniuk este șefa departamentului de investigații la Kyiv Independent, dar nu-i este străină atmosfera de război. A fost pe Maidan în 2014, a fost și în regiunile din estul Ucrainei, unde se duc lupte de opt ani. Pe atunci lucra la unul dintre cele mai populare posturi TV din Ucraina. „Misiunea mea era să merg pe front și să prezint poziția armatei, să relatez cum se desfășoară războiul, istoriile militarilor, dar și ale oamenilor care au avut de suferit în urma războiului”, povestește Anna. Lucra pe front bine echipată, purta cască, vestă antiglonț. Avea medicamentele de prim ajutor și știa cum să se refugieze într-un loc mai sigur, în caz că se trage. În plus, militari ucraineni care asigurau securitatea jurnaliștilor erau mereu alături.
Anna a turnat apă la flori, a pus rapid într-o geantă laptopul, periuța de dinți și alte chestii și a ieșit din apartament. Nu știa încotro s-o ia. Orașul era invadat de mașini. Era mai ușor să te deplasezi pe jos. S-a întâlnit cu iubitul său și câțiva prieteni și s-au refugiat împreună într-un adăpost antiaerian. Au stat acolo toată noaptea. „Eram confuzi. Primul mesaj al lui Zelenski nu era prea clar. Ce trebuie să facem? Să luptăm sau să fugim din calea războiului? Putin a spus că va lupta cu militarii, nu cu civilii, iar eu sunt un civil... Dar nimeni nu știa ce are să se întâmple cu adevărat”, își amintește Anna. Nu se simțea în siguranță. Și-a imaginat cum este acaparat Kyivul și cum primii pedepsiți sunt cei care au criticat politica și acțiunile Rusiei și ale lui Putin.
Anna Mîroniuk este șefa departamentului de investigații la Kyiv Independent, dar nu-i este străină atmosfera de război. A fost pe Maidan în 2014, a fost și în regiunile din estul Ucrainei, unde se duc lupte de opt ani. Pe atunci lucra la unul dintre cele mai populare posturi TV din Ucraina. „Misiunea mea era să merg pe front și să prezint poziția armatei, să relatez cum se desfășoară războiul, istoriile militarilor, dar și ale oamenilor care au avut de suferit în urma războiului”, povestește Anna. Lucra pe front bine echipată, purta cască, vestă antiglonț. Avea medicamentele de prim ajutor și știa cum să se refugieze într-un loc mai sigur, în caz că se trage. În plus, militari ucraineni care asigurau securitatea jurnaliștilor erau mereu alături.
Anna a turnat apă la flori, a pus rapid într-o geantă laptopul, periuța de dinți și alte chestii și a ieșit din apartament. Nu știa încotro s-o ia. Orașul era invadat de mașini. Era mai ușor să te deplasezi pe jos. S-a întâlnit cu iubitul său și câțiva prieteni și s-au refugiat împreună într-un adăpost antiaerian. Au stat acolo toată noaptea. „Eram confuzi. Primul mesaj al lui Zelenski nu era prea clar. Ce trebuie să facem? Să luptăm sau să fugim din calea războiului? Putin a spus că va lupta cu militarii, nu cu civilii, iar eu sunt un civil... Dar nimeni nu știa ce are să se întâmple cu adevărat”, își amintește Anna. Nu se simțea în siguranță. Și-a imaginat cum este acaparat Kyivul și cum primii pedepsiți sunt cei care au criticat politica și acțiunile Rusiei și ale lui Putin.
Următoarele cinci zile jurnalista le-a stat în casa unor prieteni, nu departe de Kyiv. „Aveam nevoie de timp ca să-mi revin emoțional, psihologic, să-mi iau puțin răgaz. Apoi mi-am zis: bine, noi continuăm să luptăm și să opunem rezistență. Eu nu accept ca Ucraina să nu mai existe. De aceea am revenit și am rămas la Kyiv.”
Când vorbisem cu Anna Mîroniuk, jurnalista tocmai lucra la un articol despre un voluntar care a fost împușcat mortal, iar mama ei se afla într-o localitate în care se trăgea continuu. Doar peste câteva zile armata ucraineană a reușit să-i evacueze.
Echipa Kyiv Independent este formată, în mare parte, din oameni stabiliți în Ucraina. Unul lucrează din Statele Unite ale Americii, altul din Canada. Cât cei de pe loc se mutau în zone mai liniștite ale Ucrainei, cei doi aveau grijă să actualizeze site-ul, mai ales în timpul nopții. Organizarea de până la 24 februarie nu mai exista. Fiecare lucra când putea. Iar cine avea o oră-două libere se conecta la Wi-Fi și întreba cum poate fi de ajutor. Cumva, într-o învălmășeală totală, împletită cu frică pentru viața lor și a celor apropiați, jurnaliștii de la KI au găsit puteri să mai și lucreze. Era mereu cineva conectat care să publice ultimele noutăți.
Anna nu se consideră optimistă, ci realistă. Fiecare ajută cum poate. Programatorii ucraineni sparg site-urile și fișierele importante ale Federației Ruse, restaurantele și-au deschis bucătăriile și împreună cu voluntarii gătesc mâncare pentru soldați și nevoiași, designerii cos veste și încălțăminte pentru soldați și plase de camuflaj. Această unitate de care au dat dovadă ucrainenii și încredere pe care o au în conducerea țării e rețeta pentru victoria Ucrainei, crede Anna.
Recent a scris pe rețelele de socializare că fostul ei iubit a murit în luptă. Și-a cerut iertare de la el că nu au mai apucat să facă pace. „Vom învinge toți dușmanii tăi, Sașa”, și-a încheiat mesajul Anna.
Când vorbisem cu Anna Mîroniuk, jurnalista tocmai lucra la un articol despre un voluntar care a fost împușcat mortal, iar mama ei se afla într-o localitate în care se trăgea continuu. Doar peste câteva zile armata ucraineană a reușit să-i evacueze.
Echipa Kyiv Independent este formată, în mare parte, din oameni stabiliți în Ucraina. Unul lucrează din Statele Unite ale Americii, altul din Canada. Cât cei de pe loc se mutau în zone mai liniștite ale Ucrainei, cei doi aveau grijă să actualizeze site-ul, mai ales în timpul nopții. Organizarea de până la 24 februarie nu mai exista. Fiecare lucra când putea. Iar cine avea o oră-două libere se conecta la Wi-Fi și întreba cum poate fi de ajutor. Cumva, într-o învălmășeală totală, împletită cu frică pentru viața lor și a celor apropiați, jurnaliștii de la KI au găsit puteri să mai și lucreze. Era mereu cineva conectat care să publice ultimele noutăți.
Anna nu se consideră optimistă, ci realistă. Fiecare ajută cum poate. Programatorii ucraineni sparg site-urile și fișierele importante ale Federației Ruse, restaurantele și-au deschis bucătăriile și împreună cu voluntarii gătesc mâncare pentru soldați și nevoiași, designerii cos veste și încălțăminte pentru soldați și plase de camuflaj. Această unitate de care au dat dovadă ucrainenii și încredere pe care o au în conducerea țării e rețeta pentru victoria Ucrainei, crede Anna.
Recent a scris pe rețelele de socializare că fostul ei iubit a murit în luptă. Și-a cerut iertare de la el că nu au mai apucat să facă pace. „Vom învinge toți dușmanii tăi, Sașa”, și-a încheiat mesajul Anna.
La începutul lunii aprilie, după ce trupele ruse au părăsit în totalitate regiunea Kyivului, lăsând în urmă dovezi a sute de crime de război, Darîna și Toma au revenit în capitală. Anna continuă să documenteze crimele comise de soldații ruși, publică reportaje din Borodianka, Cernigău, Odesa, Nikolaev.
În mai, Toma și Anna, alături de Oleksii Sorokin și Anastasiia Lapatina, alți doi jurnaliști de la Kyiv Independent, au fost listați de Forbes în topul 30 de tineri lideri din Europa, în secțiunea Media și Marketing.
„Să fii un jurnalist de război este cu adevărat hardcore - când vezi oameni plângând, când vezi vieți, case și apartamente distruse, oamenii uciși, este foarte dificil să scrii despre asta. Este dificil să relatezi despre un conflict când, de fapt, și tu ești victimă. Ești ucraineancă, iar Rusia îți atacă țara”, spune Anna. Îmi spune că e nerăbdătoare să vadă ce va urma după ce Ucraina va învinge. Își dorește ca „Putin și amicii săi” să fie judecați și condamnați pentru crimele pe care le-au comis. „În caz contrar, această lume este un loc rău.”
În mai, Toma și Anna, alături de Oleksii Sorokin și Anastasiia Lapatina, alți doi jurnaliști de la Kyiv Independent, au fost listați de Forbes în topul 30 de tineri lideri din Europa, în secțiunea Media și Marketing.
„Să fii un jurnalist de război este cu adevărat hardcore - când vezi oameni plângând, când vezi vieți, case și apartamente distruse, oamenii uciși, este foarte dificil să scrii despre asta. Este dificil să relatezi despre un conflict când, de fapt, și tu ești victimă. Ești ucraineancă, iar Rusia îți atacă țara”, spune Anna. Îmi spune că e nerăbdătoare să vadă ce va urma după ce Ucraina va învinge. Își dorește ca „Putin și amicii săi” să fie judecați și condamnați pentru crimele pe care le-au comis. „În caz contrar, această lume este un loc rău.”
