Nu m-aș întoarce la școală
Școala este locul unde înveți să faci primele calcule; să legi și să dezlegi primele fraze de jumătate de pagină; să găsești pe hartă polul nord și polul sud, dar și să te confrunți cu realitățile pe care afli că trebuie să le înfrunți singur. Cei 12 ani de studii ne schimbă și, uneori, pot să ne sculpteze monștrii pe care să-i purtăm cu noi chiar și în viața de adulți.
Mihaela era un copil extrem de curios, care nu se sătura să exploreze toate lucrurile necunoscute pe care le vedea în jur. Bunica era mereu aproape, ca să-i răspundă la tot ce o interesa. Cu ea crea imaginar povești cu personaje fantastice. Cu ea învăța să rostească primele propoziții, să aranjeze la locul de frunte subiectul și predicatul. Bunica, profesoară de meserie, o învăța pe nepoată să citească și să scrie, în timp ce părinții lucrau de dimineață până seara. „Eram un copil fericit și iubit”, zâmbește Mihaela.
Mihaela era un copil extrem de curios, care nu se sătura să exploreze toate lucrurile necunoscute pe care le vedea în jur. Bunica era mereu aproape, ca să-i răspundă la tot ce o interesa. Cu ea crea imaginar povești cu personaje fantastice. Cu ea învăța să rostească primele propoziții, să aranjeze la locul de frunte subiectul și predicatul. Bunica, profesoară de meserie, o învăța pe nepoată să citească și să scrie, în timp ce părinții lucrau de dimineață până seara. „Eram un copil fericit și iubit”, zâmbește Mihaela.
|
Își amintește și de grădiniță, în special, de educatoarea „mai tânără”, care găsea timp pentru fiecare copil din grupă, lucru pe care nu-l făcea și educatoarea „mai mare”, cum îi spune Mihaela. Într-o zi însorită a rugat-o pe educatoarea „mai mare” să-i schimbe locul la masă. Soarele era atât de puternic, încât ochii au început să-i lăcrimeze. „M-a lovit cu o riglă. Am privit-o fără să înțeleg motivul. Poate avea încă întipărită ideea că bătaia e ruptă din rai și dacă nu dai copilului peste degete, nu mai învață că nu trebuie să întrebe sau să ceară ceva”, oftează Mihaela.
La vârsta de patru ani deja știa să citească. De aceea, adesea, era prezentată de educatori drept exemplu de urmat pentru ceilalți. Copilul rușinos și retras devenea ținta spre care ceilalți copii își puteau arunca indignarea. „Uneori mă îmbrânceau, îmi luau perna, jucăriile. Nu înțelegeam de ce. Mă temeam să le spun părinților despre asta. Îmi era rușine”. Chiar dacă nu înțelegea de ce, a învățat totuși să-i fie rușine pentru supărarea celor din jur, pentru lucrurile pe care nu le-a făcut.
|
Clasele primare au fost cele mai frumoase. Acolo a cunoscut profesori iubitori și atenți cu fiecare copil. Acolo și-a făcut prieteni și fiecare zi descoperea ceva nou.
Apoi a urmat adolescența și schimbările „deloc bune”, constată Mihaela. Elevii se împărțeau în grupuri, se începeau bârfele, hormonii fierbeau, iar profesorii rămâneau tot mai indiferenți. „Pe ei nu-i interesa dacă ai înțeles sau nu tema. «Ce ești proastă și nu înțelegi din prima?! Cum poți să nu înțelegi, că asta e simplu?!» - îți aruncau ei atunci când îi rugai să-ți mai explice o dată. Nici nu știam cum să le răspund la aceste insulte”, își amintește Mihaela, spunând că aceste fraze, ulterior, erau repetate și de colegi. „Dacă profesorul a spus, de ce să nu-ți permiți să o faci și tu?!”, constată cu tristețe ea.
Apoi a urmat adolescența și schimbările „deloc bune”, constată Mihaela. Elevii se împărțeau în grupuri, se începeau bârfele, hormonii fierbeau, iar profesorii rămâneau tot mai indiferenți. „Pe ei nu-i interesa dacă ai înțeles sau nu tema. «Ce ești proastă și nu înțelegi din prima?! Cum poți să nu înțelegi, că asta e simplu?!» - îți aruncau ei atunci când îi rugai să-ți mai explice o dată. Nici nu știam cum să le răspund la aceste insulte”, își amintește Mihaela, spunând că aceste fraze, ulterior, erau repetate și de colegi. „Dacă profesorul a spus, de ce să nu-ți permiți să o faci și tu?!”, constată cu tristețe ea.
Ce este bullyingul
Bullying-ul se referă la acele comportamente repetate intenționat prin care o persoană sau un grup de persoane rănește, umilește, înjosește o altă persoană. Aproape fiecare dintre noi s-a întâlnit, la un moment dat în viața sa, în copilărie sau adolescență, cu fenomenul de bullying. Acest tip de comportament este frecvent întâlnit în interacțiunile dintre copii sau adolescenți, mai ales atunci când aceste interacțiuni se desfășoară departe de ochii adulților. „Bullyingul rămâne a fi bullying pentru că el se tăinuiește. Nimeni nu o face în fața cabinetului directorului. El de obicei are loc în veceu, în hol, în pauză, atunci când nimeni dintre adulți nu este alături”, subliniază psihologul Sergiu Toma.
Bullyingul poate avea diferite forme, unele dintre ele fiind mai ușoare, la limita dintre glumă și luarea în derâdere, altele fiind mai complexe, însă toate acestea lasă răni adânci. „Bullyingul este o experiență care lasă multă durere și confuzie legată de imaginea ta personală (cine sunt eu?) și valoarea ta personală (cât de mult valorez în ochii celorlalți?). Atunci când în mod repetat ai fost tratat cu lipsă de respect și ai fost rănit gratuit, fără să fi făcut ceva prin care să justifici tratamentul respectiv, ai început să te îndoiești de tine, să te gândești că este ceva în neregulă cu tine, odată ce ești tratat în așa mod. Bullyingul este un tratament nedrept și nejustificat care, chiar dacă nu îți rupe oasele, îți rupe sufletul în bucăți”, susține psihologa Sorina Petrică, care este una dintre autoarele unui program pentru prevenirea cazurilor de bullying în școlile din Moldova.
Bullyingul poate avea diferite forme, unele dintre ele fiind mai ușoare, la limita dintre glumă și luarea în derâdere, altele fiind mai complexe, însă toate acestea lasă răni adânci. „Bullyingul este o experiență care lasă multă durere și confuzie legată de imaginea ta personală (cine sunt eu?) și valoarea ta personală (cât de mult valorez în ochii celorlalți?). Atunci când în mod repetat ai fost tratat cu lipsă de respect și ai fost rănit gratuit, fără să fi făcut ceva prin care să justifici tratamentul respectiv, ai început să te îndoiești de tine, să te gândești că este ceva în neregulă cu tine, odată ce ești tratat în așa mod. Bullyingul este un tratament nedrept și nejustificat care, chiar dacă nu îți rupe oasele, îți rupe sufletul în bucăți”, susține psihologa Sorina Petrică, care este una dintre autoarele unui program pentru prevenirea cazurilor de bullying în școlile din Moldova.
De aceea, prefera să învețe mai mult de acasă. Serile se așeza cu bunica la masă și cu frunțile încruntate descâlceau fiecare subiect. La școală, în pauze, își punea căștile pe urechi, se așeza în banca din spate și începea să scrie. Înșira cuvinte, pagină cu pagină, iar acestea îi permiteau să evadeze din locul unde bârfele răsunau, cuvintele urâte îi erau aruncate pe la spate și în față, iar colegii deveneau tot mai răutăcioși. Doar sunetul clopoțelului care anunța începutul lecției reușea să spulbere „glumele”. Dar nu mereu.
Ce facem în caz de bullying
Comportamentul de bullying nu apare dintr-o emoție de disconfort. Cel care îl face nu se simte nici furios, nici frustrat, nici înfricoșat. El are acel comportament pentru a obține ceva din acea situație: atenție din partea colegilor, o poziție privilegiată în grup, respectul celorlalți copii, faimă. Prin ceea ce face vrea să le arate celorlalți cât de puternic este. „Un lucru care e important să li se spună tuturor, și celor care agresează și celor care sunt pradă a acestor agresări, este că a ofensa pe cineva este de a da dovadă de slăbiciune. Însemnă a fi incompetent. Competența este principala sursă a puterii. Și întrebarea e cât de competent tu ești dacă umilești pe alții?”, menționează psihologul Sergiu Toma.
Totodată, specialistul susține că în cazul bullyingului, adulții trebuie să se implice, trebuie să protejeze victima și să ajute agresorul. Psihologul consideră că adulții nu trebuie să-l judece pe agresor, ei trebuie să-i explice clar că astfel de comportament nu este admis, că acesta va fi monitorizat, iar în cazul în care nu va dori să-și schimbe comportamentul, are să fie exmatriculat sau chiar dat pe mâna poliției.
„Toți le spun copiilor că ei au drepturi, dar nimeni nu-i învață cum să-și protejeze aceste drepturi. Un copil își poate apăra drepturile doar atunci când își cunoaște calitățile, când înțelege că nu toți oamenii sunt buni și bine intenționați, dar și că fiecare are o opinie. Însă opinia nu înseamnă un adevăr. O opinie este ca o minge aruncată către tine pe care tu poți să o prinzi, dar poți și să o lași jos. Nu e nevoie să umbli cu dânsa chiar dacă ți-a fost oferită”, recomandă specialistul.
|
Colegii se grăbeau mereu să-i spună Mihaelei când un coș îi apărea pe frunte. Tot ei îi reproșau că se îmbracă în negru, iar asta nu e elegant, ci macabru. Nici forma nasului nu le era mereu pe plac. Orice greșeală i se atribuia ca o mare eroare care le permitea să arunce spre ea: De ce te îmbraci aiurea? Ești urâtă. Ești proastă! - „tot ce poți să-i spui unei fete ca să o doară mult timp”, povestește tânăra.
De fiecare dată când pășea pragul școlii și sunetul clopoțelului anunța începerea orelor, se simțea mai singură. Stând în bancă, vorbind la tablă, pur și simplu aflându-se printre colegi, se întreba: „Chiar nu vedeți că nu sunt bine?!” Dar nu, ei nu vedeau nimic. Și nici ea nu le spunea ce simțea. Nu le spunea nici când se sufoca și nu mai suporta.
De fiecare dată când pășea pragul școlii și sunetul clopoțelului anunța începerea orelor, se simțea mai singură. Stând în bancă, vorbind la tablă, pur și simplu aflându-se printre colegi, se întreba: „Chiar nu vedeți că nu sunt bine?!” Dar nu, ei nu vedeau nimic. Și nici ea nu le spunea ce simțea. Nu le spunea nici când se sufoca și nu mai suporta.
Ieșea afară, se plimba ore în șir, se apropia de o construcție părăsită și răbufnea. Plângea în hohote, încercând să nu producă niciun sunet, pentru a nu afecta în vreun fel zgomotul orașului. Încerca să devină invizibilă. „Un lucru nu mi l-am permis să-l fac niciodată: nu plângeam în fața lor. Niciodată”.
Zilele de școală parcă deveneau tot mai lungi. Gândul care o făcea să zâmbească era că după încă o lecție are să meargă acasă, unde se va închide în odaie, va da mai tare volumul muzicii și va sta în lumea ei, cuminte și neobservată, până în următoarea dimineață, când își îmbrăca hainele negre care îi atârnau pe corp ca pe un umeraș și mergea din nou la școală. „Purtam o mască de indiferență și fericire necondiționată, ca nimeni să nu-și dea seama”, recunoaște ea. În clasă arăta ca și cum totul era normal, dar, pe dinăuntru, Mihaela urla. „Mai târziu, psihologul mi-a explicat că așa s-a început anxietatea mea. Aveam doar 15 ani”, spune ea, apoi face o pauză lungă pe care ar vrea să o păstreze cât mai mult, ca să nu-și mai amintească de acea perioadă.
Zilele de școală parcă deveneau tot mai lungi. Gândul care o făcea să zâmbească era că după încă o lecție are să meargă acasă, unde se va închide în odaie, va da mai tare volumul muzicii și va sta în lumea ei, cuminte și neobservată, până în următoarea dimineață, când își îmbrăca hainele negre care îi atârnau pe corp ca pe un umeraș și mergea din nou la școală. „Purtam o mască de indiferență și fericire necondiționată, ca nimeni să nu-și dea seama”, recunoaște ea. În clasă arăta ca și cum totul era normal, dar, pe dinăuntru, Mihaela urla. „Mai târziu, psihologul mi-a explicat că așa s-a început anxietatea mea. Aveam doar 15 ani”, spune ea, apoi face o pauză lungă pe care ar vrea să o păstreze cât mai mult, ca să nu-și mai amintească de acea perioadă.
|
Într-o zi, Mihaela a înțeles că, dacă nu vorbește cu cineva despre incidentele de la școală, creierul are să-i explodeze. Și-a întâlnit mama în prag, când aceasta s-a întors după o tură istovitoare. În timp ce ea s-a prăbușit obosită pe canapea, fiica i-a povestit dintr-o răsuflare tot ce o măcina și rănea. Mama a tăcut câteva minute. S-a mai uitat cu o ușoară ezitare spre perna pe care voia să o pună sub cap și a întrebat-o: „Dar poate tu ești de vină, dacă tot se agață așa de tine?”. „Mi-a căzut cerul peste cap. Mi-am zis că mama nu e de partea mea. Nicio clipă nu am stat să mă gândesc că în acel moment ea era atât de obosită, încât nu era în stare să analizeze”, povestește tânăra.
Atunci și-a pierdut încrederea și în părinți. „E greu să nu știi ce să faci și cu cine să vorbești. Țineam totul în mine”. Iar această neîncredere a durat mai mulți ani.
Atunci și-a pierdut încrederea și în părinți. „E greu să nu știi ce să faci și cu cine să vorbești. Țineam totul în mine”. Iar această neîncredere a durat mai mulți ani.
Nu trebuie să taci
Psihologa Sorina Petrică susține că o lume în care nu putem să împărtășim cu cineva ceea ce simțim este o lume în care ne simțim foarte singuri și înfricoșați. „Dacă nu vorbești cu nimeni și ții totul în interiorul tău, emoțiile dureroase se vor face din ce în ce mai mari și mai puternice. Nu trebuie să fii un soldat care le duce pe toate de unul singur. În realitate, bullyingul nu are nimic de a face cu cel care primește tratamentul lipsit de respect. Are legătură doar cu cel care se comportă cu lipsă de respect. Rușinea te face să te ascunzi și să gândești multe lucruri negative despre tine: sunt defect, nu sunt bun de nimic, merit să fiu tratat așa, sunt un eșec, e ceva în neregulă cu mine. Când spui aceste lucruri despre tine, este ca și cum te-ai pune singur la pământ. Toate aceste gânduri despre tine te fac să te simți și mai supărat. Este ca și cum te-ai pedepsi singur”, explică specialista.
Cu timpul, a început să se simtă vinovată pentru tot ce i se întâmpla, pentru că asta îi spuneau toți din jur.
|
După gimnaziu, Mihaela a cerut să fie transferată în altă școală. În loc de 6 km, acum făcea 12 ca să ajungă la o altă clădire gri. Îi parcurgea cu speranța că lucrurile se vor schimba, că nu va mai fi atât de izolată de lume. Simțea că se sufocă în singurătate. Însă în noua școală s-a ciocnit cu o realitate și mai dureroasă. Deși „jocul” era altul, regulile erau identice. „Chiar în prima zi colegii mi-au spus că trebuie să mă împac cu un băiat - vedeta liceului, că altfel nu vor fi lucrurile «frumoase». Credeam că e o glumă”, povestește Mihaela. De fapt, era o practică „normală”. Doar așa putea intra în grațiile profesorilor. Și de această dată soluția cea mai bună i s-a părut să se izoleze.
Se simțea neînțeleasă și adesea neacceptată, iar întrebarea pe care și-o repeta continuu, ca pe o mantra, era: „Ce e în neregulă cu mine? De ce mă simt așa?”
Se simțea neînțeleasă și adesea neacceptată, iar întrebarea pe care și-o repeta continuu, ca pe o mantra, era: „Ce e în neregulă cu mine? De ce mă simt așa?”
4 din 10 au trecut prin bullying
În Republica Moldova, patru copii și adolescenți din 10 au simțit pe pielea lor ce înseamnă să fii rănit fără niciun motiv. Cel puțin asta arată studiul „Bullying-ul în rândul adolescenților din Republica Moldova”, realizat de UNICEF Moldova în 2019.
Fenomenul de bullying înregistrează cea mai mare frecvență în intervalul 12-15 ani și apoi începe să descrească până la sfârșitul anilor de liceu. Pe parcursul anilor, bullyingul își schimbă forma și trece de la bullying manifestat prin comportamente fizice, la forme mai indirecte, de tipul bullyingului relațional.
Fenomenul de bullying înregistrează cea mai mare frecvență în intervalul 12-15 ani și apoi începe să descrească până la sfârșitul anilor de liceu. Pe parcursul anilor, bullyingul își schimbă forma și trece de la bullying manifestat prin comportamente fizice, la forme mai indirecte, de tipul bullyingului relațional.
|
Momentul care a zdruncinat-o cel mai tare a fost sinuciderea unei colege din clasele mai mari. Atunci, în școală, au început să fie organizate ore despre depresie și acceptare. Însă nimeni nu lua acest subiect în serios, constată Mihaela. „Până și profesorii spuneau că acesta e un moft și că depresia nu există. Eram singura care m-am revoltat. Le-am zis că în starea asta omul nu se mai socoate pe dânsul ca om, se simte vinovat pentru o chestie pe care nu a făcut-o, că el este atacat în fiecare zi cu cuvinte ofensatoare și nimeni nu vrea să-l înțeleagă. Și la voi chestia asta nu există?!”. În loc de răspuns, profesoara i-a aruncat: „Se vede că trăiești aproape de spitalul de psihiatrie. Acolo și trebuie să te duci!”. Iar acest lucru a durut-o prea tare, își amintește Mihaela, înghițind nodul din gât.
Atunci nu-i dăduse stării sale vreo denumire, dar simțea durerea și tristețea care se plimba prin creier. Totul i se părea simplu: nu mai vedea rostul de a se trezi în fiecare dimineață, ca să meargă acolo unde nu se simțea bine. Voia să fie lăsată singură, în liniște, în întuneric și să nu mai știe de nimeni și de nimic. Iar cu psihologul de la școală putea face doar teste care să stabilească profesia potrivită.
Atunci nu-i dăduse stării sale vreo denumire, dar simțea durerea și tristețea care se plimba prin creier. Totul i se părea simplu: nu mai vedea rostul de a se trezi în fiecare dimineață, ca să meargă acolo unde nu se simțea bine. Voia să fie lăsată singură, în liniște, în întuneric și să nu mai știe de nimeni și de nimic. Iar cu psihologul de la școală putea face doar teste care să stabilească profesia potrivită.
„Am ajuns să am căderi nervoase. Mă cățăram pe pereți. Plângeam și râdeam în același timp. Simțeam că mă detonez ca o grenadă”, își descrie trăirile care au dus la autovătămare. Durerea fizică de la tăieturile pe care și le făcea o sugruma pe cea din gânduri. „Mă hrăneam cu iluzia că asta ajută, dar cauzam doar mai multă durere mie și părinților. Cum să treci peste asta când îți vezi copilul cu tăieturi la mâini care nu reușesc să se cicatrizeze, că apar altele?”.
Într-o seară s-a apropiat de mama, a luat-o de mână și a întrebat-o: „Pentru ce trăiesc? Care e rostul în viață: să stau să plâng în fiecare zi, ca cei de la școală să-și bată joc de mine?”. Amintirea acelei seri îi taie respirația, iar lacrimile o podidesc. Durerea încă îi pulsează în minte. Monștrii născuți în adolescență îi mai dau câteodată târcoale, să nu-i uite.
Chiar a doua zi au mers la psiholog.
Într-o seară s-a apropiat de mama, a luat-o de mână și a întrebat-o: „Pentru ce trăiesc? Care e rostul în viață: să stau să plâng în fiecare zi, ca cei de la școală să-și bată joc de mine?”. Amintirea acelei seri îi taie respirația, iar lacrimile o podidesc. Durerea încă îi pulsează în minte. Monștrii născuți în adolescență îi mai dau câteodată târcoale, să nu-i uite.
Chiar a doua zi au mers la psiholog.
|
Ședințele la psiholog deveniseră și ele o rutină. „Povesteam totul, dar parcă îmi păstram mintea încă închisă cu lacătul, până în momentul când s-a stabilit că sufăr de depresie. M-am speriat că nu am să trec peste asta”, recunoaște ea.
Însă, într-o zi, a întâlnit o persoană care i-a arătat și partea luminoasă a vieții, a scos-o din cochilie și a ajutat-o să învețe să se iubească.
Acum, Mihaela este însărcinată. Acest lucru o motivează și mai mult să treacă cu capul sus peste momentele dureroase pe care i le-a adus viața în ultimul timp. Dar ea știe că, în cazul în care copilul are să vină și are să-i spună că ceva nu e bine la școală, are să-l asculte și să-i fie aproape. Și îi va explica despre puterea cuvântului - cât de tare poate răni și cicatricile adânci pe care le lasă.
Însă, într-o zi, a întâlnit o persoană care i-a arătat și partea luminoasă a vieții, a scos-o din cochilie și a ajutat-o să învețe să se iubească.
Acum, Mihaela este însărcinată. Acest lucru o motivează și mai mult să treacă cu capul sus peste momentele dureroase pe care i le-a adus viața în ultimul timp. Dar ea știe că, în cazul în care copilul are să vină și are să-i spună că ceva nu e bine la școală, are să-l asculte și să-i fie aproape. Și îi va explica despre puterea cuvântului - cât de tare poate răni și cicatricile adânci pe care le lasă.
P.S. Numele protagoniștilor sunt schimbate. Acesta-i conceptul proiectului „Printre noi”. Cu ajutorul anonimatului vrem să le oferim personajelor mai multă libertate, voce mai puternică, iar cu viețile lor să se identifice și alții care sunt printre noi.
Text de Tatiana Beghiu
A editat Marta Sterpu
Ilustrații de Irina Ciobanu
Voce de Ecaterina Buruiană
Editare video de Ernest Todiev
A editat Marta Sterpu
Ilustrații de Irina Ciobanu
Voce de Ecaterina Buruiană
Editare video de Ernest Todiev
Acest proiect este realizat cu susținerea financiară a Ambasadei Regatului Țărilor de Jos.
